Nesimțire fără limite: Universul nu recunoaște lunifobia

           

” Fiecare zi de luni e cea mai grea zi de luni pe care am trăit-o vreodată” 

                                                                   

 (lunifob  anonim)                            

      

     Nu înțeleg cum poate soarele ăsta - propriul nostru soare, care ne-a dat viață - să fie atât de inuman, de egoist și de tupeist, încât să răsară în fiecare zi de luni! Și să mai și strălucească sfidător. Lasă, bă, șmechere, că ajungem noi la eclipsă! Am să te filmez și am să trimit clipulețul lui Elon Musk, să vadă toată galaxia ce față ai. Vai de steaua ta! 

        Știu eu de ce radiază cu atâta obrăznicie, fără umbră de rușine. Are pile. Îl ține în brațe universul, că și pe ăsta, atâta-l duce capul ăla plin cu vid! 
        

         Lunea am nevoie stau acasă, adunat în mine, ca melcul. Pentru că, aproape în fiecare zi de luni, sunt mai mult melc decât om. Atât de tare îmi doresc să stau acasă, încât mi s-ar părea de un elementar bun-simț din partea universului, să facă, printr-o minune, posibil, acest lucru. Liniaritatea existenței mele de moluscă are neapărată nevoie de o întrerupere! Trebuie să se întâmple ceva care să compenseze vidul interior al cochiliei mele. Bineînțeles că nu se întâmplă nimic. Mă simt, cum e și normal, înșelat.

      Uite ce e, stimate Univers: eu am trimis o dorință simplă, clară și de intensitate maximă. O semnătură energetică care nu lasă loc la interpretări și care necesită un răspuns imediat! Ce nu pricepi? Ce trebuie să facă un om, zilele astea, ca să fie băgat în seamă de universul de care aparține?! Serios, ar fi așa o nenorocire dacă mi s-ar îndeplini și mie, măcar o dată, una dintre cele mai mari dorințe? Aici am ajuns?! Să ne căcăm pe noi pentru opt ore amărâte, acolo???...Ce înseamnă pentru tine, măi nelimitatule, opt ore? Ai sute de miliarde de ani în fața ta, ai toată viața înainte, și tu te pui pentru câteva ore, acolo? Ce ți-am cerut așa grozav și imposibil de făcut? Ți-am cerut autostrăzi, școli, spitale? Ți-am cerut să-mi faci nivelul de trai ca în Finlanda? 

        Știu că aș putea să-mi iau o zi liberă făcând o simplă cerere. Dar nu vreau! Pentru că n-ar mai însemna nimic. Poate că ziua ar fi liberă, dar eu nu. Tot în cușca regulilor și a regulamentelor m-aș învârti. Eu vreau un miracol, vreau să sparg cușca! Vreau să mă sparg liber, cum bine zicea răposatul Freddie, despre care se știe că nu suporta zilele de luni. Dovadă că și-a ales pseudonimul ”Mercury”.

         Vreau să fiu liber și să pun piciorul pe gâtul imposibilului, să-l privesc cum se zbate și moare. Să înving destinul, ca Sf. Gheorghe, balaurul. O scutire reală, o gratuitate. O clemență divină. O recunoaștere oficială și la cel mai înalt nivel a suferinței cosmice prin care trece, în fiecare zi de luni, suflețelul meu cel chinuit. Vreau o dovadă a faptului că universul funcționează pe sistemul ”dacă sunt om cu tine, fii și tu, univers cu mine”. Că nu e doar o adunătură de gaze, pietre și forme de energie. Și că te poți baza pe el.

         Bun. Să zicem că universul nu știe să dea libere, așa din scurt. Poate că îi trebuie puțin timp pentru asta. Să zicem că e imposibil să vină pe loc cu o schemă, cu un plan, cu o înșiruire de ”coincidențe”, al cărei rezultat să fie cel dorit. Dar m-aș mulțumi și cu altceva. Cu o veste minunată. Un telefon neașteptat, dar în sensul bun. Ceva, orice. Hai, universule, dă dovadă de oleacă de imaginație! Pune mâinile pe volan. Pune piciorul pe frână. Hai să tragem pe dreapta, măcar un minut, nu vrei? 

         Nu vrei, tu ai pus pe pilot automat și te-ai dus acasă. Normal. Că e luni și la tine, monstru de egoism ce ești! De asta zice lumea că luni nu crește nici iarba. Pentru că universul doarme, de aia. Hai, nu fi scorțos și ipocrit. Știu că funcționezi după anumite reguli, dar mai știu că tu ai făcut regulile astea, cine altcineva? Asta înseamnă că uneori, pe ici-pe colo, poți să le mai rescrii un pic, dă-o naibii! Cine să te tragă la răspundere?

        Concluzia e clară: universul nu vrea să recunoască oficial, lunifobia, ca afecțiune reală. Ori nu vrea, ori nu-i pasă. Că de putut, sigur poate. 

         Dragul meu expansionist, big-băngulețul meu, ai făcut de la zero atâtea chestii absolut fabuloase: stele, planete, fenomene, cuante de energie, găuri-negre...chestii grele de tot, le studiază savanții din toată lumea și încă nu le-au dat de capăt. Iar când îți cer și eu, ceva aproape egal cu zero, te faci că nu auzi. Bine.

      Uite, apropo de găurile negre. Zic unii că asta a fost o mare prostie din partea ta, pentru că într-o zi, găurelele astea nasoale care papă lumină, se vor uni într-o mare gaură neagră în care te vei prăbuși cu totul și vei înceta să mai exiști. Știi ceva ? Sper ca savanții să nu se înșele și sper ca atunci, când îngozit, disperat, te vei îneca în neant și vei dori cu toată ființa ta un miracol care să te salveze, să-ți amintești de mine și să înțelegi cum m-am simțit eu, nu o dată, ci de atâtea și de atâtea ori. Și mai sper ca toate astea să ți se întâmple într-o zi de luni! Nesimțitule.