Două găuri stau de vorbă

     
     La producția de găuri negre stăm foarte bine anul acesta. Dacă nu cumva le-au modificat antigenetic și pe astea. Cică recent, s-a descoperit o gaură neagra cu o masă de 30 de miliarde de ori cât masa soarelui. Cam cât masa lui Putin, aia de l-a primit el pe Macron. Apoi, am citit asta: 

Zgomotul de fond emis de vortexul găurilor negre gigantice a fost auzit în premieră, graţie unei tehnici inedite de detectare a undelor gravitaţionale.

sursa: Unsplash

    Și mi-am zis că e foarte interesant. Să încerci să înțelegi ce discută găurile negre. Cine știe, or fi având și ele, problemele lor. De ce să presupunem că, dacă ești o gaură neagră masivă, care poate absorbi 30 de miliarde de sori de dimensiunile soarelui nostru, nu ai nici o problemă? Vorba cântecului: Cine are gaură neagră mare/Mare supărare are. Uite, chiar acum mă gândesc la o reală problemă care ar trebui să îngrijoreze aceste gigantice concentrări de antimaterie: resursele. Fiind prea mari pentru un infinit atât de mic, la un moment dat, nu vor mai avea ce înghiți. Așa au dispărut megalodonii. Totul a fost bine până când megalodomnul și-a întrebat megalodoamna: ”Dragă, dar noi ce mai mâncăm azi?”. Megalodonii au fost rechinii ăia uriași. Care nu erau rechini, de fapt și nu mai stau să caut acum ce erau, dacă vă interesează, știți ce aveți de făcut.

    Pentru cei care se crispează ușor, da, e ok să zici gaură neagră, nu-i nici un bai. Încă.

    La polul opus, în aceeași logică, cu cât sunt mai mici, cu atât prosperă și se înmulțesc mai mult. Nu se mai numesc prădători, ci dăunători. Gândacii de bucătărie, de exemplu. Sau, și mai bun exemplu, că-i de actualitate, virușii. Ăstora le zice ”inamicul invizibil”. Sincer, până au apărut rețelele de socializare, am crezut că inamicul invizibil e prostia. M-am înșelat, scuze. Prostia e un aliat extrem de vizibil și de puternic.

    Apropo de găurile negre și de prostie, tocmai s-a terminat Bacul. 

    M-am plictisit. În fiecare an, aceeași poveste: nici nu se afișează bine rezultatele și apar diverse persoane din presă sau din online, cernite ca Fefeleaga, din ochi lăcrimând și statistici recitând, cu un tragism demn de doamna Leopoldina Bălănuță, să ne informeze că a venit, din nou, pe plaiurile noastre, sfârșitul lumii. Așa, și? La noi vin și revin diverse celebrități. Regele Charles, de exemplu, vine la Viscri, de câte ori are o clipă liberă. Ce mare știre e asta? Mai ales că rezultatele sunt cam aceleași de câțiva ani încoace. La bac, nu la regele Charles.

     Profesorii dau vina pe elevi, elevii pe profesori și toată lumea pe Sistem. De parcă sistemul de învățământ e un fenomen astronomic care nu poate fi controlat, nu poate fi modelat, poate fi doar observat. El nu se arată decât o dată pe an, de bacalaureat. Dacă e cer senin. În timpul anului școlar nu se văd măsurile care se iau, nu se văd meteoricele manuale alternative, nu se vede cum elevii stau mai mult acasă decât la școală, nu se poate observa cu ochiul liber că s-au abolit tezele și notele mai mici de 9,00! Sistemul de învățământ apare pe cerul spațiului public în luna iunie și dispare în iulie. Ce face în tot restul anului, pe unde călătorește, ce i se întâmplă, nu avem de unde să știm, e la fel de misterios ca o gaură neagră. În care, de 33 de ani ne tot dispar resursele. 

    Însă, degeaba dăm noi vina pe sistem, că nu-i el de vină. Fie că vorbim despre sistemul de învățământ, de sănătate sau de justiție, observăm peste tot același dezastru. Nu știu dacă Sistemul nostru de sisteme e fundamental greșit, dar lipsește cu desăvârșire. Pînă n-o să ne prindem că prima dată se face fundația, nu sufrageria sau podul, n-o să avem o casă în care să se poată trăi. Degeaba bagi bani în materiale scumpe, în design, în spoieli care să aducă like-uri (a se citi ”voturi”), dacă nu faci lucrurile așa cum trebuie, temeinic și cu răbdare. Sistemele alea nordice, pe care le admiră toată lumea (noi, mai puțin, că nu ni se potrivește, ne-a băgat cineva în cap că suntem originali) nu s-au făcut peste noapte. Chiar dacă acolo, spre cercul polar, nopțile sunt mai lungi și mai albe.

     Mă întorc cu gândul la știrea despre care vă spuneam la început și mă întreb, oare sistemele noastre naționale vorbesc între ele, ca găurile negre? Oare ce-și spun? Știu, în 33 de ani, politicul a devenit un fel de zgomot de fond pentru cetățeni, nu-l mai bagă nimeni în seamă. E normal. Dar, totuși. Cred că râd una de cealaltă, ca proastele. Când ies la o țigară, în spate, la Guvern. 

  - Auzi, tu, Învățământo, cum se zice corect, ”analfabeți funcțional” sau ”analfabet funcționali”?

  - La ce? 

    Mă întreb ce vor face oamenii de știință când vor descifra zgomotul de fond făcut de marile găuri negre ale spațiului cosmic (spațiu din care facem și noi parte, oricât s-ar împotrivi Austria). Oare ce adevăruri vor ieși la lumină și cum ne vor afecta viața? Nu știu eu de astea, dar știu că, pe termen lung, chiar dacă antimateria va consuma întreaga materie din univers, avem toate șansele să ieșim învingători. Pentru că, așa cum ziceam mai devreme, prostia omenească e mai mare și mai tare decât orice. Iar la capitolul ăsta, noi avem unul dintre cele mai performante sisteme din lume!

    

Plouă cu voie bună!

      Plouase zdravăn, ploaie de vară. Se ridicau aburii din caldarâmul șoselii, ca niște suflete de păstrăvi proaspeți, prăjiți pe piatră. De parcă cineva tocmai aruncase vreo două găleți cu apă, să stingă focul și să răcorească încingătura. Așteptam la semafor, în calitate de pieton. Eram relaxat, era vineri, începea weekendul. E adevărat că semaforul respectiv își schimbă culorile de maxim trei ori pe an, dar în clipa aceea, nu mă deranja să aștept. 

    Ca să mai treacă timpul, am început să spun bancuri. În gând. Eu, mie, inventate de mine. Nu, că nu-s nebun. La un moment dat aveam niște dubii, dar am stat de vorbă cu persoana mea și m-am liniștit, sunt perfect normal. Ca orice om care nu mai știe bancuri noi, dar vrea să mai râdă și cu motiv.

      Bancurile - să nu vă imaginați cine știe ce. Slăbuțe, stupide, din categoria ”unda veselă”. Niște mizerii. Așa cum îmi plac mie. Dacă vă țin nervii, vă demonstrez un exemplu:

Dumitru Popescu, zis ”Dumnezeu”

Un preot și o ursitoare, la marginea pătuțului unui copil.

Ursitoarea: - Măi puiule, ce ai vrea tu să te faci când ai să fii mare? 

Copilul: - Dumnezeu.

Preotul: - Iisuse!

Ursitoarea: - Iertare, părinte, dar permiteți să vă contrazic: ăsta e Dumitru Popescu.

Așa cum se întâmplă după fiecare ploaie mai serioasă, la trecerea de pietoni, chiar la bordură, se formase un mic fluviu.

În sfârșit, se face verde, pietonii sar în apă ca pinguinii. Trei bețivi, vai de capu` lor, se chinuiau să câștige meciul cu viitura: unul în față, atacant, altul la mică distanță de primul, mijlocaș, iar al treilea, ceva mai calculat și mai prudent, mai încetișor, în urma lor. Fundaș sau portar, în funcție de cum o cere viața. Mijlocașul nu reușea deloc, înjura, călca unde era apa mai mare, iar înjura. Însă băieții și-au dorit victoria, au dat totul și au ajuns pe malul celălalt. Cel din urmă a fost cel dintâi care a vorbit. A oftat greu și a sigilat traumatizanta experiență cu o concluzie general valabilă: ”Apa ne omoară”.

     Mi-am amintit că am mai râs odată, tot la o vorbă de duh din popor, apărută ca melcul, după o ploaie. S-a întâmplat acum vreo 30 de ani, cu ocazia unei invitații la o nuntă undeva, la țară, în Ardeal. Plouase olecuță și atunci, dar în mediul rural nici nu trebuie prea mult, ca să te împotmolești în glod.

     Un grup de nuntași de la oraș, stăteau, un pic dezorientați, în mijlocul uliței, prinși în noroi ca niște muște în ceva moale, lipicios și maro. Nutella, de exemplu, nu știu la ce v-ați gândit voi.  Sau, hai să fac altă comparație, că totuși erau gătiți de nuntă: ca niște albinuțe în borcanul cu miere. Mai ales dânsele. Dânșii, să fiu sincer, arătau mai degrabă ca niște drosofile căzute în must.

      La un moment dat, o doamnă cu inițiativă, s-a desprins din grup, s-a deplasat spre rigolă și a abordat direct doi săteni care stăteau de vorbă în dreptul unei porți. Străduindu-se să fie prietenoasă, duduia i-a întrebat în ce grădină se poate găsi un veceu mai curat. A vrut să spună ”decent”, dar nu știu de ce, s-a răzgândit. Unul dintre săteni a ridicat o sprânceană, și-a împins, cu un bobârnac îndelung exersat, pălăria pe ceafă și i-a spus tovarășei că știe el un veceu-farmacie, cel mai fain din comună, ce mai, dumnezeiesc. Fericită, doamna a bătut din palme și a întrebat unde, în ce curte, la cine în grădină, se află acest WC dumnezeiesc. Omul i-a răspuns, izbucnind în râs: 

        - În fundul Grădinii Raiului, doamnă!

    Am râs acum, ca și atunci, în sinea mea, m-am întâlnit cu Stela, i-am povestit întâmplarea de mai devreme. S-a amuzat, am intrat în alimentara din Palas, am cumpărat ce-am avut noi de cumpărat pentru weekend și când să plecăm, ce să vezi. Se rupsese cerul. Ploua torențial. Eu lăsasem mașina la serviciu, într-un moment de mare inspirație. Stăteam cu sacoșele care ne rupeau mâinile, ne uitam la ploaia care nu avea de gând să se oprească prea curând și ne gândeam ce să facem. La un moment dat, m-a bușit râsul. Stela, nedumerită, de ce râd. Eu, oftând și râzând în același timp: ”Apa ne omoară”. 

       În concluzie, la picior e simplu, orice fraier poate să facă platfus.

Am muncit și nopți, am muncit și zile...nu.

 Vi-l amintiți pe bătrânelul din imagine? O apariție meteorică, pe toate canalele de știri, timp de vreo 2 zile, cu ocazia lansării celui de-al treilea copil al Ducesei de Cambridge, featuring Prince William.
      Se numește Tony Appleton (moșu`din poză, nu copchilu`3), iar jobul său este de Town Crier (crainic orășenesc), angajat pentru a răcni neinteligibil, în spații publice, anunțuri de interes extrem de general spre deloc, adică despre care, pe nimeni nu doare, nu ustură și nu jenează undeva. Mai precis, în cur.
    Mișto job. Cîte un eveniment- două, pe an. Îmi imaginez cum discută cu soția, seara, la ceai:
El: - Și cum a fost ziua ta, darling? (Ea îi povestește ceva, el ascultă). Apoi, ea:- Și cum a fost anul tău, darling?...
El: - Nu cine știe ce. Mai vrei ceai?
Ea: - Nu, darling. Tocmai l-am otrăvit. Nimic personal. Doar că ai un job insuportabil de bun.
    Foarte tare, nea Tony. Stai și freci pana de la pălărie. Un eveniment-două pe an, câte un nou-născut la câțiva ani... apropo, Prințul ăsta, William, se cere castrat! Trei copii în interval de...cât ?! Câțiva ani?! Făra ore suplimentare, fără bonusuri de performață?! Da` unde ne trezim aicea, angajat la privat?! Mai lipsește să pună ăia și target. Atâția copii pe an, de anunțat. De unde? Cine să-i facă? Degenerații ăia cu sânge albastru? Nu. Tot omul de jos. O să-i facă nea Tony, ce să facă? Hai să fim serioși, credeți că ar fi prima oară? Că prințese și ducese tot sunt, doar e Anglia, tată! Unul peste alta, cu serviciul nu e de glumit. Mai ales cu brexitul ăsta...trebuie să ții cu proteza de el!
    Lasă, boss, că încă e bine. Să n-ajungi din cauza brexitului, să vii să cauți de lucru prin România. Că s-ar putea să te angajeze Cristi Borcea, să-i anunți noile progenituri, de nici nu o să mai ai timp să mergi, măcar o dată pe zi, acolo unde până și capetele încornonate merg singure!
    God, save the Queen. Are you sure you want to save the Queen? All previous data will be lost.
   

Legenda Sfântului Grătaar

   

Treptat, scade lumina, se-așează spectatorii, încet, urcă cortina. Un bard de la Bruxelles, încă...ciupind din £iră:
” V-am dat bilete gratuite, iar voi le-ați revândut. Oricum, nu ne mai miră.”

Valer stă, de regulă, cu coatele pe masă și cu bărbia rezemată-n palme. Cu capul ușor dat pe spate. E un stil, o atitudine, un trend. Nu foarte răspândit, ce-i drept. Ba chiar de nișă. Nișa asta, unde Valer și-a impus stilul de șezut la masă, se numește Terasa Camelot. Situată undeva, la periferie, Terasa Camelot nu are o clientelă foarte variată, nici un flux deosebit al vânzărilor. Nici cash-flow, mai mult caiet-foi. Practic, cu mici excepții, deservește zilnic, cam același grup de bețivani. Prietenii patronului. Toți trăiesc din ajutoare sociale. Toți stau la masă ca Valer. De aceea s-au autointitulat ”ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri”. Masa fusese pătrată, dar i-au tăiat colțurile și le-au rotunjit, îi deranja un pic, la ridicatul de sub masă.  
    Patronul  se numește Luis Ricardo Osvaldo Arturo de la Afumați. Cele trei prenume, de mare inspirație telenovelistică, au fost dictate de către mama sa, analfabetă, unei asistente medicale, imediat după ce l-a născut. Apoi a dispărut. Numele i l-a dat asistenta care a rămas cu el în brațe. Știa că mă-sa e de la Afumați. Astăzi, nimeni nu-i știe toate prenumele, lumea îi spune simplu, Artur, iar apropiații, Rică, o prescurtare a diminutivului Arturică.
    De vreo două zile, ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri și regele lor, Rică, au o mare dilemă. Un vagabond, zis Berlin (porecla o căpătase în timpul germaniadelor din anii `90), venise din Grecia, de la Muntele Athos, cu o poveste fantastică. Cu mare iscusință, reușise acest Berlin să se strecoare printre niște călugări ce mergeau la Muntele Sfânt pe banii lui Grig Becally. Ajuns acolo, cu cele mai pioase intenții, susținea el, observă că acești călugări, trimișii lui  Becally, se conduceau după învățătura care zice că Dumnezeu îți dă, da` nu-ți bagă în traistă. Așa că, după ce-i mulțumeau lui Dumnezeu prin lungi rugăciuni, ocazie cu care pupau și evaluau icoane și moaște, se ocupau singurei, fără să mai aștepte ajutor, de băgatul în traistă al obiectelor de cult, îndeobște cele din aur sau de argint. Amintiri. Suveniruri pe care le vindeau, apoi, ca să-și plătească excursia. Făceau donații. Către bisericile construite de filecantropul Becally. Dar din dar se face rai. Pentru Rai, 70%, restul pentru ei. Că dacă nu, îi lua dracu`!
      Berlin, ca să nu-l mânie pe Dumnezeu, dar nici pe nea Grig, de care se temea un pic mai tare, s-a orientat spre altceva, mai laic, mai pământean. Dar poate mai valoros decât toate icoanele acelea vechi, la un loc: un grătar sfânt, făcător de minuni. Se zice că, orice ai pune pe grătar, o piatră, un pantof, pământ, bețe, orice, dacă ai credință, și te rogi, se transformă-n cea mai bună carne pe care ți-o dorești. De porc, de vițel, pește, struț, curcan, miel, așa cum te-ai rugat. Originea lui se pierde în negura timpului. Se pare că a fost adus de cei trei magi, cu ocazia nașterii lui Isus. Călătoria fiind lungă, magii au folosit acest grătar binecuvântat pentru a-și asigura prânzul și cina. Micul dejun era inclus.
     De aici, mai departe, povestea lui Berlin, e pur și simplu film de acțiune. Minune Imposibilă, ce mai! Cum s-a legat Berlin cu sfori din turla mânăstirii, cum a coborât și a înșfăcat grătarul, cum a mers cu el în spate pe ziduri, cum a adormit câinii cu parizer de 3,25 lei / 500gr, de nu s-au mai trezit nici azi...cum a făcut el o replică a grătarului Original, la un atelier de pe lângă un cimitir, de făceau ăia acolo gărdulețe de fier forjat și ornamente pentru cele veșnice. Și l-a înlocuit, ca să nu se prindă popii că li s-a furat grătarul-minune. Și nu s-au prins. Ba chiar se aude că face și ăsta ceva minuni. Nu se compară cu primul, dar, dacă există credință și creduli, totul e posibil.
    Problema e că, la întoarcerea în țară, l-a pierdut. Cum poți să pierzi un ditamai grătarul și sfânt pe deasupra?! Simplu. Ca să treacă vama, Berlin l-a ascuns printre bagajele unor turiști, în burta unui autocar. Aveau ăia, de toate acolo: corturi, scaune pliante, șezlonguri, piscine gonflabile, umbrele, bătătoare de covoare cu persane cu tot, sârme de întins rufe, afumătoare, cotețe cu găini, păcănele, mă rog, strictul necesar al românului care pleacă pentru trei zile la o poiană, să frigă o carne. Bietul său grătar avea să treacă neobservat. Planul foarte bun, până la Călugăreni, moment, în care, o gașcă de beizadele - odrasle de regi ai asfaltului, progenituri de deputați - vreo patru mașini, l-au depășit cu 220 km/h, el mergând în urma autocarului, cu 60 km/h, așa cum se merge în localitate. Cu atenția distrasă de sutele de mii de euro, care zburau la joasă altitudine în stânga sa, a luat amendă din dreapta, pentru viteză: 65 km/h în localitate. Autocarul s-a pierdut în zare.
    Se apropia 1 Mai, ziua Internațională a Grătarului. Vrăjiți de povestea lui Berlin, Rică și ai săi, porniră într-o călătorie de self-discover, adică o călătorie în care descoperi noi unghiuri și decoruri pentru selfie-uri. Motivul călătoriei: căutarea și găsirea Sfântului Grătaar. Așa că, traversară la autogară, care era chiar vizavi de Terasa Camelot, găsiră dintr-o privire autocarul, luară Sfântul Grătaar și se întoarseră la Terasa Camelot, totul în mai puțin de 5 minute. Fumul gros, de grătar care lucrează la capacitate maximă, învălui, în scurt timp, întregul Camelot. 
    Văzând de departe fumul alb al Sfântului Grătaar, Berlin își făcu cruce :”Habemus papa! Papa bun, avem mici !”. Și porni spre Camelot. Din cauza unor manifestații de stradă și a unui Jeep parcat pe linia de tramvai, făcu 3 zile până la periferia Bucureștiului. Ajunse pe 1 Mai, seara. Rupt de foame, leșinat de sete. Bău pe nerăsuflate și pe datorie trei halbe de bere, apoi întrebă unde e grătarul. Ca să mănânce și el pe săturate. Cu un ton absolut neutru, Rică îi aruncă peste umăr: ”- L-am vândut la fer vechi”.

      După ce-și reveni și ieși din spital, Berlin se duse direct la Luis Ricardo Osvaldo Arturo de la Afumați, să-i ceară socoteală. Amabil, acesta deschise caietul și îi dădu socoteala: 150 de beri, 25 litri de vin, 5 kile de votcă...rotund, așa, 3000 de euro. Se acceptă plata cash, card bancar sau apartament neipotecat.
    - Nu de socoteala asta ziceam, lasă că asta o discutăm noi, mai târziu..., se eschivă Berlin, ...eu voiam să știu DE CE AȚI VÂNDUT GRĂTAARUL la fer vechi?!
- Pentru că era de fer și era vechi.
     Prim-plan pe fața lui Berlin. Muzica se intensifică, dramatic.
Berlin, patetic: ”- Arturo, bastardo ! He mentido ! Te voy a matar ! (Rică, ticălosule! M-ai mințit! Am să te omor!) . Berlin scoate un pistol și-l îndreaptă spre Rică. Prim-plan cu degetul apăsând pe trăgaci.
     Sfârșitul episodului.
Din episoadele anterioare, foarte pe scurt : Camelor, ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri, Arturo, Berlin, Sfântul Grătaar, fier vechi, pistol.
     Continuare: Berlin îi oferă un foc lui Rică, de la bricheta în formă de pistol, detensionând scena din finalul episodului precedent. Evident, încă așteaptă o explicație. Stăpânul Camelotului trase un fum adânc în plămâni, apoi îl evacuă cu satisfacție, pe căile nazale. Berlin, îndurerat, își prinse capul în palme: ”- De ce?! Era sfințit...Făcea MINUNI! ”
    Arturo se încruntă. Brusc, se ridică în picioare. O clipă ameți, din cauza lipsei de calciu. Dacă aveți lipsă de calciu, să nu vă ridicați brusc, că vă ia cu vertij. Își reveni, scutură scrumul țigaretei și-și rosti monologul de final: 

     - Minuni, zici? Făcea minuni?! Da, făcea!...Am apărut la Canal B1 cu grătarul tău sfințit. A doua zi, frățioare, m-am trezit ca prin minune cu mama care m-a fătat și m-a lăsat fix ca pe-un căcat după care nu tragi apa... a venit panarama cu tot neamul ei de săraci și fomiști...iarăși minune când a venit Garda, Mediul, Sanepidul, Tot Statul de drept plus ăla paralel plus clanurile de interlopi... toți au venit la pomană mână-n mână, ca la Hora Unirii!!! Mai aveam un pic și-o băteam la pelerinaj pe Sfânta Parascheva, înțelegi?! Astea le numești tu, minuni? Cîțiva mici, câteva fleici?! Un amărât de grătar?! Ești complet idiot?! Crezi că mâncarea mai e o problemă, în țara asta, în ziua de azi? Băi tâmpitule, tu știi câte tone de mâncare bună aruncă oamenii și supermarketurile, în fiecare zi? Kilograme întregi! Știi că, din cauza minunatului tău grătar vrăjit, era să ne pierdem ajutoarele sociale?! Da, a venit unul de la primărie, de nu știu unde, un dom` inspector, de i-a văzut pă toți cum le curgea grăsimea pă gușe și-a zis ”ia uite băi, aveți ce mânca, bravo, nu mai aveți probleme! Gata cu ajutoarele...” I-am umplut portbagajele cu cefe de porc, abia l-am rezolvat...Minuni !...Minuni sunt peste tot în ziua de azi, băi, da`ne-am obișnuit noi cu ele! Le considerăm lucruri normale. Da` nu-s!
    Hai să-ți spun eu, care e adevărata minune, cretinule! Minune e că o mulțime de oameni sănătoși primesc moca ajutor de handicapați!... minune e că câțiva fraieri muncește de-i ia naiba, pe doi lei, ca să ne plătească pe noi, ăștia, care stăm pă degeaba pă-n palate cu turnulețe, ori pă-n Casa Poporului,...care-i mai și furăm pă deasupra! Băăăi, oamenii înfăptuiesc miracolele! Din 4 în 4 ani, da` și-n fiecare zi. Iar adevărata Minune, e cât sunt de proști !!!
La mulți ani, de 1 Mai Muncitoresc, Ziua Fraierilor care pentru Noi Muncesc! 

    Încet, se lasă cortina, aplaudă cei 6 spectatori, treptat, se-aprinde lumina. Bardul venit de la Bruxelles încheie, încă ciupind £ira:
 ”Române, nu ești ca Valer. Iar bine nu se face cu de-a sila”.

Cum nu mi-am petrecut sfîrșitul lumii

 

O Apocalipsă de proastă calitate, ieftină, e o adevărată crimă. E ca și cum ai încerca să omori pe cineva aruncîndu-l de la etajul 1 sau spînzurîndu-l de clanța ușii. Sau gîdilindu-l cu o pană de  ghitară. Pur și simplu nu se face.
   Așa că tare ne-am mai bucurat ieri, cînd am auzit că a crăpat o capră nucleară în Ucraina, aici, lîngă noi! Pardon, o centrală nucleară...cred că făceam exerciții de dicție, nuuu, nu ne bucuram de capra vecinului, cine, noi?... Cunoașteți exercițiile de genul ”capra crapă piatra, crăpați-aș eu capul...”, scuze, asta s-a luat de la știrile ProTV de la ora cinci.
Revenind la caprele noastre.  În sfîrșit, un sfîrșit cu potențial. Cu potențial nuclear!
Îl întreb pe colegul meu de serviciu care are smartfon. Și laptop. Și net. Cum ar veni, îl întreb pă surse:
- Ai auzit că a crăpat o centrală nucleară în Ucraina? E aproape?
Colegul se uită la subsemnatul ca la ultimul nord-corean analfabet, unul care nu știe nimic, nu știe nici cum îl cheamă (dacă îl cheamă Kim Jong-un?) și nu știe nici măcar că e o crimă să te numești Kim Jong-un:
- E în Ucraina...ce mai contează?...
-Contează. Chiar dacă rezultatul e același, diferă timpul rămas.
  Nu primesc cine știe ce informații. Nu se agită nimeni. Blazare corporatistă, nici o atitudine pro-radioactivă, nimic. Începe dezamăgirea. Încă o Apocalipsă moartă din start.
Urmează niște glume cu tentă sexuală legate de efectele radiațiilor asupra bărbaților. Ce le crește, cît le crește, ce la cade, ce le rămîne, chestii de astea. Jocuri de cuvinte stupide, de genul ”flocosul nuclear”, ”bomba iat-o mică”, ”Cernoballs” ș.a.
  Și totuși...avem o problemă, nu? Putem ști noi cît e de gravă? Autoritățile ascund întotdeauna adevăratele dimensiuni ale catastrofelor produse din cauza propriilor incompetențe. Haideți, dragilor, sunteți copii, trebuie să vă explic chiar tot?! E gata, cînd apare așa ceva, pot fi 50% șanse să fie pe bune! Iar dacă e pe bune, trebui făcut ceva...vorba aia, de cîte sfîrșituri ale lumii crezi că o să ai parte în viața asta? Trebuie sărbătorit. Abia atunci am constatat adevărata catastrofă.
- Eu am 12 lei. Tu cît ai?
- Vreo 8 lei.
   Împreună aveam așa, cam de o gripă aviară de aia, falsificată rău tare. N-aveam nici măcar de o invazie a căpușelor. Abia dacă ne-am fi descurcat în cazul unei epidemii light de ”boala limbii albastre”, la vaci. Catastrofă nucleară?! Păi ca să-ți faci de cap cu ocazia unui Sfîrșit de o asemenea anvergură, trebuie să fii ori interlop, ori politician. N-ați observat din filme, că toate catastrofele se întîmplă în America? Ați văzut vreun film cu asteroizi căzînd peste Șimleul Silvaniei? Cu Godzille devastînd Podu Iloaiei? Cu extratereștri invadînd județul Teleorman?...poate la următoarele alegeri. Noi, ăștilalți trebuie să ne mulțumim cu ce ne mai pică de la stat, de la guvern, pe ici, pe colo: o inundație, o înzăpezire, o alunecare de teren, cel mult o nouă rectificare bugetară. Spuneți și voi, ce să facă oamenii simpli, cei care muncesc (că aștia n-au bani), cum să-și bea ei mințile pînă li se rupe nucleul și li se fisionează filmul?
  Am început să căutăm soluții low-budget pt catastrofe decente, mărișoare, de talia Cernobîlului. Am constatat că se poate. Vorba aia, Dumnezeu îți ia, dar nu-ți scoate din traistă. Cu puțină bunăvoință, creativitate și noroc, chiar fără mulți bani în buzunar, poți organiza o Apocalipsă reușită! Rețeta e valabilă doar pentru Iași, deocamdată, dar se lucrează la o bază de date extinsă, cu locații și pentru celelalte orașe, excepție făcînd orașele din județul Vaslui, unde lucrurile merg de la sine. Datele vor fi stocate în niște hărți electronice pe sistemul de la Google, și vor putea fi accesate cu niște aparate asemănătoare cu GPS-urile. Acestea se vor numi GPDS (Global Positioning Drinking System), un fel de GPS-uri pentru băut.
  În Iași, puteți merge, paregzamplu, la barieră, la BJATM (nu știu ce înseamnă BJATM, dar îmi place cum sună), sunt o serie de ”terase”, să le zicem, unde, se pot consuma catastrofe nucleare, atomice, în recipiente ebolizate, bine SIDAte.  După ce consumi așa ceva, ziua de mîine nu are voie să mai existe! Garantat sfîrșitul lumii! Și chiar dacă, prin absurd, nu te omoară ce bei, te omoară cu cine bei, sau cu cine nu bei și tot nu scapi.

  Am mai aberat noi așa, un pic, pînă cînd a venit o știre mai consistentă, din care am aflat că reactorul ucrainean nu a făcut ”bum!” ci a făcut, mai exact, ”fîs”. Nu a fost fisiune nucleară , ci fîsîiciune nucleară. Mai bine. Țara noastră nu e pregătită încă pentru așa ceva.
  Suntem prea săraci ca să ne permitem apocalipse ieftine, ineficiente.

 

Ultima dorință a lui Vasile Ion

  Să tot fi fost prin septembrie 1944, pe undeva, prin centrul Transilvaniei. Armata a IV-a română împingea cu toate puterile trupele germano-ungare, plătind cu sînge pentru fiecare palmă de pămînt românesc eliberat. Era încă nasol. Și cu rușii-n cîrcă, avea să fie și mai nasol.
  Într-una din acele dimineți a murit Vasile Ion. Așa, și? În al Doilea Război Mondial au murit, în total, peste 72 milioane de oameni, dintre care, români, peste 800 de mii. Cu ce e mai specială moartea lui Vasile Ion, decît moartea a zeci de milioane de alte victime? Poate datorită faptului că acestui individ i s-a îndeplinit ultima dorință. Și nu orice dorință, ci una imposibil de îndeplinit.
  Vasile Ion nu e numele adevărat al ostașului despre care vă povestesc. Nu știu care a fost numele său real, e unul dintre acei eroi necunoscuți pentru care s-au construit monumente și după care a plîns, pe undeva, prin vreun sat, o mamă, cel mult o mîndruță. Dar nu puteam să mă refer la el, pe tot parcursul acestei mici istorioare, ca la ”Eroul necunoscut nr.453.267”, de exemplu. Așa că i-am spus, cît am putut de românește, Vasile Ion. Americanii îl au pe John Doe, noi - pe Vasile Ion.
   N-aș vrea să intru în amănunte legate de ororile războiului, detalii ”cu puternic impact emoțional”, cum se spune la TV cînd vor să stoarcă ceva audiență. Așa că, am să vă prezint, pe scurt, faptele care au dus la trecerea ceva mai specială a lui Vasile Ion din eșantionul statistic al celor vii,  în celălalt. Nu știu dacă v-ați dat seama, dar asta suntem, de fapt, niște statistici, niște numere. Mai ales în vremuri de război. Dar asta e altă discuție.
   Vasile Ion a făcut parte dintr-un mic comando de 6 oameni a căror misiune era de hărțuire a trupelor nemțești și de strîngere de informații. N-aș vrea să se creadă că erau un grup de dezertori, sau de rătăciți pe linia frontului, căutînd drumul spre casă. Comando în misiune sună foarte bine.
Mare lucru n-au apucat să facă. Au tot mers prin hîrtoape, rîpe și păduri, au mierlit 3 ruși care voiau să fure un porc din curtea unei vădane, probabil s-o și violeze un pic, și s-au întîlnit cu niște militari germani foarte flămînzi de la care au strîns informații prețioase gen bere nemțească, țigări, vreo 2 ceasuri suflate cu aur și ceva creme frumos mirositoare. În schimbul unei mese bune pe înserate, într-un sat și a cîtorva provizii pentru drum. De treabă nemții, se cam săturaseră și ei de război.
  Problema e, că, în scurt timp, nu se știe pe baza căror informații, i-au dibuit într-un luminiș, tovarășii celor 3 soldați sovietici căzuți la datorie pentru un porc de furat și un viol de executat, cu chiloții pe vine. Iar acești tovarăși, extrem de ruși de felul lor, nu erau deloc dispuși să privească faptele comandoului românesc ca pe un act de justiție, ci ca pe unul de trădare și nesupunere în fața marii armate eliberatoare. Fără multe formalități, i-au împușcat ca pe niște cîini turbați. Au murit toți, înafară de Vasile Ion, care, în cădere, s-a lovit cu capul de ceva, căpătînd astfel, un aspect suficient de mort, pentru a fi lăsat în pace de către bețivanii ăia cu stele roșii în frunte.
  L-au găsit nemții cei de treabă, a doua zi, mai mult mort decît viu. Sîngerase zdravăn. Herr Doktor l-a consultat repede, a mormăit ceva și a fugit să-și ia trusa. Unul dintre nemți o rupea binișor pe românește. I-a dat să bea niște apă și i-a pus un veston sub cap. Evitau să-l miște, ca nu cumva să dea ortu`. Frițul l-a întrebat dacă poate face ceva pentru el, dacă are vreun mesaj, vreo scrisorică de transmis cuiva drag. Cu ultimele puteri, Vasile Ion i-a șoptit la ureche că singurul lucru care i-ar mai alina un pic moartea ar fi să știe cine va cîștiga, de fapt, războiul. Atît voia să știe, că sacrificiul lor n-a fost în zadar, dar cum asta era practic, imposibil...sau nu?! Frițul spuse ceva fenomenal. ”Kein problem!...sofort!”. Se părea că îl poate ajuta. ”Aducem la tine mașina timp...tu vezi peste 70 de ani ce întîmplat cu Romanien!”. Se întoarse către camarazii săi și lătră ceva în germană. După cîțiva de ”gut”, de ”ja” și de ”scheiBe”, aduseră, pe un cărucior cu rotile, o cutie cubică, de fier, cu latura cam de 1m, avînd montat pe una dintre fețe un fel de vizor cu lentile, prin care puteai vedea în interiorul cubului. Pe o altă față a cubului erau montate ceva ce semănau cu 2 rachete mici. Niște fire subțiri și lungi ieșeau din cub ca niște antene. ”Ce-o fi ăsta, vreun minicinematograf?”, se gîndi Vasile Ion. ”Băăă, eu mor aicea și voi îmi puneți filme cu dame de companie!? Asta ați înțeles voi??!!”.
  Văzîndu-l supărat, cel ce vorbea puțin românește, îi explică: ”Nein, nein, asta e mașina timpului. Îți arată imagini din viitor, realitate peste 70 de ani.Tu...uitat aici -îi arătă lentilele montate pe unul din pereții cutiei de fier- și văzut ce întîmplat la voi, la România în viitor. Așa aflat cine cîștigat războiul. Pregătit?”. Surpriza, emoția, îi dădură puteri lui Vasile Ion. Dădu din cap că ”da”. Neamțul apăsă un buton negru, abia observabil, și rachetele de pe spatele cutiei începură să bîzîie și să-și schimbe culoarea. Verde, albastru, portocaliu, roșu. Atunci, neamțul îl îndemnă prin gesturi, pe Vasile Ion, să-și lipească ochii de vizor, ceea ce românul nostru făcu imediat. Privi cam vreo 30 de secunde, după care se îndepărtă îndurerat de mașina timpului. Cu ochii în lacrimi, pierdut, mai apucă să șoptească ”totul a fost în zadar...ați cîștigat...” și muri.
   Cîteva ramuri de copaci se dădură brusc, la o parte, speriindu-i pe friți. Apăru herr doktor.
- Ce s-a întîmplat aici? întrebă el, în timp ce-i lua pulsul lui Vasile Ion. Omul ăsta e mort! Și avea toate șansele să trăiască! L-aș fi salvat! Ce i-ați făcut?
- A vrut să știe viitorul. L-am ajutat...explică neamțul cel de treabă, în timp ce se uita și el, curios, prin vizorul mașinii timpului, pentru a vedea ce anume îi revelase faptul că războiul va fi cîștigat de Germania și îi provocase atacul de inimă-rea lui Vasile Ion. Văzu imaginea unui ziar, pe prima copertă, o fotografie mare pe fond albastru: ”Klaus Iohannis - Președintele României”.
   După ce strînseră mașina timpului și-l înmormîntară pe Vasile Ion, la căpătîiul acestuia, soldatul german simți că avea datoria să spună ceva. Și camarazii săi păreau că așteapta asta. Cu casca în mînă, privind grămada de pietre sub care se odihnea Vasile Ion, un singur cuvînt spuse neamțul:
 - Ghinion.

Zgura verde de acasă

Băi, da chiar nimeni nu-i spune o vorbă bună și Serenei?!...că e și ea un suflețel, acolo...ia să fiu eu singurul român care sare, consolator, fileul: fato, nu-i dracul chiar atît de negru! Scuze, nu am vrut să fac nici o aluzie! Hai să încerc altfel: și bărbații plîng cîteodată...Sorry! Nu mai plînge, că pătezi cu rimel tricoul original de pe tine. Și e păcat, pentru că e alb...mai bine renunț, nici asta n-a ieșit prea grozav.
Lasă, Sere, nu te mai plînge că ai pierdut pe serviciul tău. În România avem o vorbă: bine că ai serviciu!
`Zgura mamii lor de singaporezi cu turneul lor cu tot! După turneul ăsta, toți polițiștii din SUA își vor cumpăra rachete de tenis. Atît au înțeles ei, că așa e legal să bați negrii.
În vorbe, România, e ”OLE!!!OLE!!!OLE!!!URAAA!!!” pentru Simona Halep.
În fapte, o răzbună cu vîrf, îndesat, game, set și meci pe Serena Williams”: lasă, Simona, că te întorci tu acasă, la mizeria noastră de zi cu zi! Nu ți-am dat nimic, nu te-am ajutat cu nimic, ți-am pus cîte piedici am putut, dar cînd ai reușit împotriva tuturor românismelor, tare ne mai împodobim cu tine!
Și-ți mai luăm și din bani, ceva, impozite, acolo. Sacrificiul tău, cîștigul nostru.
Apropo, vă rog, terminați cu glumițe de genul ”Serena e neagră de supărare”, ”Serena go bananas”, ”Black tragic woman”, ”Cine mi-a bătut maimuța”, ”Singapoor Serena”...nu că ar fi discriminatorii, dar sunt slabe și răsuflate rău de tot.
 Serena, fii bărbată!

Charlie

Oare ce mai faci, tu, Charlie?

     Într-o oarecare după-amiază, anul acesta, la mare, stăteam liniștit pe plajă, port al gîndurilor mele, privind cum dispar în zare, după orizont, catargele clipelor fără de întoarcere ale vacanței de vară. Frumos, nu? V-am spart un pic. Stela și Toma se bălăceau fericiți-uitați-vă la ei!-în apa caldă a sfîrșitului de august.

Concediu. Litoral. Apus de soare la mare. Cer senin. Într-un cuvînt, naufragiu. Unul dintre momentele alea pe care ți le dorești să țină o veșnicie.
  Și slavă Domnului, nu țin. Mereu se întîmplă ceva.
   Ca un băiat simțit ce sunt, am simțit la un moment dat că îmi umblă, pe la spate, cineva pe cearceaf. Cine credeți  că ar fi putut fi? Cine ar fi dorit să vină lîngă mine, pe plajă, pentru a se freca de picioarele mele? Pentru a-mi mînca din palmă? Pentru a-i mîngîia blănița? Pentru a mă linge drăgăstos? Ia ghici. Știu că vă gîndiți cu toții la Mădălina Ghenea. Nu. Sophia Vergara? Nici. Fete de Miami Beach, nu vin ele la Saturn, pentru-o bere și doi mici...        

Fetelor, vă fac cadou o blăniță! V-o dau cu tot cu cățel!

 

    Văd o umbră, imediat apare și posesorul ei, un cățel Bond. Vagabond. Foarte familiar, s-a învîrtit pe lîngă mine, a mai aranjat un pic obiectele noastre de plajă, s-a mai înfipt oleacă în plasa în care se afla echipamentul de scufundare al lui Toma, a mai tras de tricourile ce zăceau împăturite la capul cearceafului, după care, s-a făcut covrig, fix în mijlocul acelui mic spațiu textil amenajat de familia Ciobotenco la malul Mării Negre, cu un tupeu de parcă ar fi fost cel puțin Putin în peninsula Crimeea.
  N-am știut ce să fac. M-am uitat la el indignat, cu o privire de genul ”Alo, dar ce-i aici, sat fără...pardon, cearceaf fără cîini?”. Mi-a întors sictirit privirea: ”Not anymore”. Prin urmare, cel mai inteligent lucru care mi-a venit atunci, în minte, să-l fac, a fost să întind stîngaci, mîna, să-l mîngîi timid și să rostesc în șoaptă, ca să nu-l deranjez, cuvintele magice: ”Cuțu-cuțu”. A ridicat o sprînceană la modul ”Lasă că știu eu, asta le zici tuturor cîinilor la prima întîlnire”. Bun pînă aici.

      Nu că nu-mi plac cîinii. Nu mai redeschid discuția. Dar nu știu cum să comunic cu cineva care are un cu totul alt sistem de valori. Alte obiceiuri. Cu cineva care își linge testicolele în public și nu are nici o problemă cu asta, ba chiar este considerat adorabil. Se spune că maximum de inteligență la care ajunge un cîine este undeva, la nivelul unui copil de 2 ani. Nu ni se spune despre ce copil e vorba. Că dacă e Mozart e una, dacă e Dan Șova, e alta. Oricum, nici la capitolul ”copii” nu mă descurc cine știe ce. Nu-mi place să mă strîmb și să repet ca un retardat o întrebare de genul ”Cine e o prințesă? cine e o prințesă? tu ești o prințesă? Prințesă mică și scumpă!...” și apoi să-i agresez obrăjorii. De asta sunt mulți oameni tîmpiți cînd ajung la maturitate. Influențe din copilărie.

Apropo, cam la două minute după ce vagabondul cu aer de Charlie Chaplin s-a instalat pe cearceaf ... tolerîndu-mi prezența, au apărut copii. Copii turiștilor. Așa-s turiștii români, cînd nu fac turism, fac copii, cînd fac turism, fac copii. F*ck și ei ce pot, asta e, dacă nu-s bani de altă distracție...așa că mă împresoară copii: ”-Nenea, e cățelul dumneavoastră? Ce drăguț e! Putem să ne jucăm cu el? ”. ”Să ne jucăm cu el” înseamnă, pentru copii, altceva decît mîngîierea ușoară, sau fluturatul unui băț pe sub năsucul lui umed. Nu. Copii au un fel drăgălașo-brutal de a se juca cu păpușile. Ați observat că acestea ajung repede bucăți, aproape imediat după ce au fost extrase, cu un strigăt de fericire, din cutia de cadou? Strigătul de fericire se transformă după 5 minute în urlet de supărare ”Taaaati, s-a stlicaaat...lepală! LEPALĂĂĂ!!!”.
Cam așa s-au jucat și copii de pe plajă cu Charlie. Spre disperarea cățelului. Care i-a suportat o bucată, i-a înțeles el cît i-a înțeles, pînă cînd s-a săturat și a decis că nu mai vrea copii. S-a refugiat înapoi pe cearceaful nostru.
  Între timp, au ieșit din spuma mării Stela și Toma. Cu reală simpatie pentru vagabondul blănos, Stela mi-a recomandat să scap cît mai repede de acel depozit ambulant de purici. Drept pentru care, i-am comunicat lui Charlie că sunt însurat și că asta va fi un impediment serios în calea relației noastre. Am crezut că va suferi ca un cîine, dar nu s-a sinchisit. Cred că, în sinea lui, nici el nu-și dorea mai mult decît un partaj rapid, în urma căruia, lui, să-i rămînă cearceaful. Restul lucrurilor puteam să le păstrez. Nu mi-a convenit atitudinea asta. Eu aveam o hotărîre judecătorească definitivă din partea familiei, în baza căreia am trecut la evacuare silită. Adicătelea, marș de pe cearșaf! Am încercat să iau cățălul în brațe, l-am luat, s-a speriat și mi-a capsat un pic mîna, cu colții. L-am scăpat cam de la un metru. A schelălăit, mi-a aruncat o privire ucigătoare și s-a îndepărtat un pic, șchiopătînd ușor. Toți ochii de pe litoralul din Saturn s-au întors, acuzatori spre subsemnatul . Bubicooo!...O duduie formal-hippioată-intelectual-protestatară, ivită de nicăieri, practic întrupată din acea situație de criză,  i-a masat un pic lăbuța, împroșcîndu-mă cu acuze voalate, dar cu zîmbetul pe buze. Cred că dacă ar fi avut cu cine, măcar încă una ca ea, ar fi ieșit pe loc în stradă, chiar acolo, pe plajă. Ce m-ar mai fi pichetat un pic! Tare și-ar mai fi confecționat niște pancarte folosind bețele de la vata de zahăr și cartoanele de la pachetele de țigări : ”Stop fracturării labelor!”, ”Jos labele de pe lăbuțe!”, ”Nu mai stați degeaba, Puneți mîna, salvați laba!”.
Uite-așa, s-a dus naibii liniștea mea, devorat de remușcări, ca un naufragiat de canibali.
   M-am așezat trist pe cearceaful pustiu, port al gîndurilor mele, privindu-mi corăbiile cum se scufundă. În acel moment, nici măcar Mădă Ghenea sau Sofica Vergara,oricît ar fi încercat, nu m-ar fi putut binedispune.
Dar asta nu înseamnă că n-ar fi putut, măcar, să încerce!

Stați liniștiți. Charlie e bine. L-am văzut a doua zi plimbîndu-se cu fratele lui mai mare, presupun, semănau foarte bine. M-a durut un pic pentru că s-a făcut că nu mă cunoaște, deși sunt sigur că m-a văzut. A mai căzut un mit: ”Cu bucata mea de pîine/Am hrănit un om și-un cîine/Cîinele, mă recunoaște/Omul nu mă mai cunoaște.” Prostii! Societatea a decăzut atît de tare, încît pînă și cîinii s-au umanizat.

 În fine, așa sunt relațiile astea care se înfiripă vara, în vacanță, la mare. Trecătoare. Cum se spune, un cîine de-o vară.

                                           

Aer Lingus, vorbe de Dușa și cei 6 coșbuci

Doamnelor, domnișoarelor, și...de ce nu?, domnilor, cînd auziți de Aer Lingus, nu vă bucurați prea tare. Nu e vreo tehnică modernă bazată pe suflat, inhalat sau aere fasolice. Sau vreo firmă, SRL, PF, Întreprindere Individuală, ceva, care prestează serviciul la care să vă fie un picuț rușine că vă gîndiți, și-l prestează atît de bine încît parcă plutești, ești în aer. Ba chiar te face să te întrebi pe undeva, dacă nu cumva s-au asociat Mircea Badea cu Gîdea sau Radu Banciu cu Turcescu și și-au deschis ditamai firmele, ca  niște profesioniști care este ei. La cît de pricepuți într-ale limbii...române sunt deontologii, poate s-au gîndit cu capu` că e timpul să monetizeze anii lungi de practică făcută prin locuri dosnice, prin spatele lui Voiculescu, recte Băsescu.

  Aer Lingus nu e nici măcar un sextoy cu aer comprimat sau vreo aplicație pentru smartfeon, dragi pițipoance! Nu.

   E compania aeriană națională a Irlandei. 

Însă după cum spuneam în dășchidere, nu vă bucurați prea tare, deoarece Românialiberă, varianta online, ne informează, cităm: ”Compania aeriană Aer Lingus a sistat zborurile din cauza unei greve a însoțitorilor de zbor. MAE român a transmis o avertizare de călătorie”. Pînă aici e clar. Ce nu ni se spune, sunt motivele acestei greve. Ce au cerut acești însoțitori de zbor și nu li s-a dat? Sau, ce au tot dat, deși, poate că nu întotdeauna li s-a cerut? De ce doar însoțitorii protestează? De ce nu și însoțitoarele? Ele sunt satisfăcute, înțeleg.

   Poate că e tot din cauza conflictului cu englejii. Ca la noi cu ungurii. Au vrut și ei, săracii, măcar dreptul la limba lor! Autonomie: toate avioanele, pistele, parașutele să fie bilingve! Că altă explicație n-am pentru denumirea acestei companii, Aer Lingus.

   Sau poate că am: au botezat-o astfel, ca să nu uite piloții să mai scoată din cînd în cînd limbile din halba cu bere, pericol de asfixiere. În Irlanda e cunoscută și sub denumirea de besfixiere. Bei, bei, dar trebuie să mai iei și aer din cînd în cînd. Că, orișicît,  ai un avion de condus! Vorba proverbului: nu tot ce zboară se mănîncă, se mai și bea și pe limba ei piere!

*

Uite-acuș acușa ș-o știre cu Mircea Dușa!

Dar fiindcă ministru-i vax, o dăm pe Mediafax!

Dincolo de tragedia de fond a acestei știri, ne atrage atenția titlul redactat oarecum în grabă, al prestigioasei agenții de știri Mediafax.

 Cînd te uiți repede peste imaginea alăturată, rămîi un pic nedumerit.

Cum adică 26 de militari au căzut în teatre? Dar ce căutau acolo?! Mai ales cei care au prins olecuță de armată știu că apeviștii cad, îndeobște, în cîrciumi, nicicum în teatre sau în biblioteci. 

  Se pare că principalul vinovat pentru aceste ”pierderi” este un anumit insurgent, pe numele său de cod, Andrei Șerbet. Sau Șevron. Ba nu, ăla-i cu gazele pe șest...Șerban! Ăsta e: Andrei Șerban. Ce nume tîmpit, îți dai seama din prima că e uz de falș! 

Acest inamic a surprins trupele române cu o strategie nemaiîntîlnită. A profitat de disponibilitatea armatei române de a sări în ajutorul cetățenilor patriei - de asta e armata, nu? - mai ezact de dăruirea militarului român în situații de calamități ale naturii. Au și fost cîteva ierni grele în care oștenii români au luptat cu nămeții, scoțînd de sub aceștia reporterii Antenei 3 și pe Cătălin Radu Tănase. Pe acesta l-au scos mai greu, că nu voia să iasă. Tot zicea că reportajul îl costă o grămadă de bani. Ce-i drept, era filmat vara, cu zăpadă adusă din Laponia, la pachet promoțional cu 2 reni și un Moș Crăciun. Gospodar om Cătălin Radu Tănase! Vorba lui: reporteru adevărat, vara își face știre cu zăpadă și pe secetă știre cu inundație! L-am întrebat: și pe alea cu babe violate, cînd le faceți? Mi-a răspuns scurt: ”cînd avem drum prin Vaslui”.

Ca să revin la Andrei Pleașcă, pardon, Preșu, nu băi, ăsta, Șerban, ca pe regina manelelor, doamna Carmen. Ce a făcut escrocu. A pus pe toate teatrele niște afișe mari, pe care scria ”Troienele”. Soldații noștri, instruiți ca, atunci cînd dau de troiene, să lase tot și să scoată oamenii de sub ele, au dat năvală în teatre, cu lopeți, hîrlețe, cu ce-au mai apucat. Oamenii au crezut că face parte din piesă și au aplaudat. Că așa e piesele moderne, interactive. Numai că oamenii noștri n-au știut în ce se bagă. Fiind un mediu puternic culturalizat, iar dînșii neavînd măștile de gaze pă figuri, au leșinat. Au căzut psihic. Adică au adormit pe loc! Ambuscadă.

   Dar am luat măsuri. Am început cu jandarmeria. Trebuie să-i obișnuim cu cultura, trebuie să fim pregătiți pentru mijloacele și tehnicile cele mai moderne de luptă. Cititul e cheia! În fiecare seară, bravii noștri jandarmi trebuie să citească un fragment din CLICK. Cine citește un ziar întreg într-o seară, primește Libertatea. Ce pot să spun...Libertatea se cîștigă greu!

*

   Ieri dimineață chiar s-a întîmplat să fie joi. Și a continuat așa, toată ziua, fără oprire, pînă azi, vineri.

  Faptul că a fost joi nu m-a oprit să nu remarc scena din imaginile alăturate.

 Acești domni care sprijină peronul, stînd în buci ca șase coșbuci, așteptîndu-l pe George care nu mai vine. Nici trenul nu mai vine. Sau șeful de echipă. Sau ceva sau cineva.

  Pentru cei care cunosc, orice muncă trebuie să înceapă cu o pauză pentru a fi dusă la bun sfîrșit, pentru a fi trainică și rezistentă în timp. Cu cît mai lungă e pauză, cu atît mai durabilă e lucrarea.

  După mimica lor, e clar că aveau ceva coșbuccian în sînge, în dimineața respectivă. E clar că poezeau ceva de Mamă. Cam așa ceva, un scurt rezumat după poezia ”TATA”, by George Coshbook:

Pe peron se-mpleticesc

Bețivi ce beau în gară,

Acolo tată, te zăresc,

Pe tine-n fiecare seară...

Tu storci. Ceva, de prin pahare ce pe gît te ard,

Gaborii te pocnesc din vreme-n vreme

Cu scînduri rupte dintr-un gard.

Cu tine 2 fete stau,

Și storc în rînd cu tine...

Sunt încă mici și pește n-au

Și George nu mai vine. (WTF is George?!)

Și filmul tău se rupe des,

Un singur gînd te mai frămîntă 

Spui că ai vrea ceva de dres,

Dar la pahar ți-s ochii țîntă...

Scapi paharul jos; nimic nu zici.

Cînd carcaleții se goliră...

Te uiți la el și nu-l ridici

Și fetele se miră.

Apoi te sictiriră.

Fabulații

Fabulația 1: Boul și mai boul

   Doi boi trăgeau la jug. Zi de zi. Toate zilele decurgeau exact la fel. Jugul, biciul, grajdul, paiele.
Într-o dimineață, boul stîng fornăia un pic mai agitat. Dacă ascultai mai atent, cu oleacă de indulgență, parcă-parque se distingeau acorduri din ”La vie en rose”. La un moment brusc, boul stîng întoarse botul spre boul drept:
- Frate, nu mai sta și tu așa apatic! Tu n-ai auzit? O femeie a devenit primarul Parisului!
Boul drept, cu o privire bovină, își continua impasibil, drumul spre înainte.
Boul stîng adoptă o atitudine de așteptare, sperînd într-o reacție a colegului său de muncă.
Reacție, care veni la un moment dat. Cu întîrziere, ca un personal CFR. Adică după vreo foarte mulți ani. Practic, în ziua în care stăpînul lor se gîndea cum să scape de ei fără să le plătească pensii, după mulți ani de tras la jug, ani, în care toate zilele au fost identice, jug, bici, grajd, paie, boul drept răspunse:
- Colega, scuze dacă îți curbez entuziasmul. Dar noi nu arăm niciodată prin Paris.


Fabulația 2: Porcul și porcul-bou

Doi porci crescuți pentru carne, într-o fermă. Fiecare într-un spațiu de 2 metri pătrați. Grilaj, neon, troacă, furtun, cuțit.
 Porcul:
- Colega, jobul ăsta mă omoară!
Porcul-bou:
- În vremurile astea? Zi mersi că ai un job!

Unde nu-i cap, se stă la coadă

Muntele Tetra. Despădurit. Te bagi?

Pe vremea lui Ceașcă ne plîngeam că stăm prea mult la cozi. Astăzi, îndrăznesc să spun, pierdem chiar mai mult timp la cumpărături decît atunci. Înainte, nu prea aveam de ales: se dă unt. Stăteai la unt. Se dă lapte. Stăteai la rînd la lapte. Azi, ai prea mult de ales. Unde o fi mai ieftin? Dar o fi mai bun? Dincolo, cît o fi halatul? Vînăm promoții, căutăm oferta cea mai bună calitate/preț.

  Am observat următorul lucru - atît timp cît nu am nevoie de vreun anumit produs de supermarket, mai exact de varianta  calitate/preț cea mai potrivită pentru bugetul meu, acesta se găsește pe rafturi din abundență. Dar, atunci cînd pornesc într-o sfîntă Supermarketiadă, cu intenția de a creștina vreo 2-3 bucăți din acel produs, la acea calitate/preț, acesta dispare. Poate l-ați observat și voi. Poate e doar o iluzie de percepție. Dar orișicît.

Să luăm, de exemplu, un caz oarecare  în care merg cu nevastă-mea prin magazine. Ok, am făcut un pleonasm. Prin magazine nu se poate merge decît cu nevasta. Caut cămăși, am nevoie de o cămașă nouă. De ce? Fără nici o ocazie, s-au cam învechit celelalte. Și observ pe rafturi, din abundență, un anumit articol, să zicem chiloți. Peste tot, chiloți. Cămăși, nu, dar în materie de chiloți, găsești tot ce-ți dorește...mușchiul tău. Și inima e un mușchi, nu? Toate numerele, culorile, modelele, toate prețurile, toate materialele. Privind acești chiloți, veșnici pe rafturi ca zăpezile pe Hymalaya, totul devine clar, dobândești o certitudine în viață. Un reper de neclintit. Descoperi acel punct fix atît de necesar lui domnu` Archimede pentru a răsturna lumea. Poftim, Archy! Un punct fix...cum îl preferi: boxeri? tanga? în dungi? gogoșari... Nu știm cine ne-a creat, nu vom descoperi niciodată tainele universului, totul e sub semnul întrebării, totul e trecător, însă eternitatea nu mai e o noțiune goală! Am reușit să-i punem chiloți. Am fost izgoniți din paradis doar cu o frunză, și după nenumărați ani de suferințe, de lupte, într-un cuvînt, de evoluție, am atins apogeul; suntem gata să ne întoarcem triumfători, acoperiți cu chiloți de firmă. Cătălin Botezatu, show me Heaven!
  Apoi, după puțin timp, să zicem 2 săptămîni, maxim o lună, am nevoie de chiloți noi. Cum ”de ce”?!...  Nici o problemă, îmi spun. Ce e viața dacă nu un șir de chiloți ? Mai de firmă, mai rupți în roza vînturilor, mai tetra, mai cu Swarovski, mai chinezești, mai franțuzești, pentru cei mai mulți asta este ceea ce ne diferențiază esențial în viață, pînă la un punct. Căci, după folosire, tot doar o dungă de rahat uscat rămîne, oricine ai fi fost și orice fel de chiloți ai fi purtat. Important e că se găsesc peste tot, pentru toată lumea. Și intru în primul magazin. Cum e obiceiul, o fătucă sare pe mine: ”vă pot ajuta cu ceva?”. M-ar ajuta dacă nu m-ar încurca. Zîmbesc și eu : ”Aveți chiloți?” și mă amuz singur de glumele mele, ca Băsescu. Glumă, panaramă, dar chiloți nu. Nu la calitatea/preț dorită. Ei, o excepție, mă gîndesc eu. Dintre toate magazinele din oraș, a trebuit să-l nimeresc tocmai pe cel în curu gol! Adică fără chiloți, ce-mi plac glumele mele. După vreo 10 magazine, treaba devine serioasă: au dispărut chiloții din viața mea! Mă simt pierdut, înșelat. Cînd au avut timp să dispară?! Cum se scurge timpul, l-ați impozitat și pe ăsta?!  Singura certitudine! Punctul fix! Cum s-a întîmplat asta?! Erau peste tot! Erau atît de banali, de la îndemînă, păreau veșnici...Concluzia, deși amară, e clară: nici o pereche de chiloți, dar ce zic eu, nici măcar The Chiloții lui Bote nu pot ține timpul în loc.
   Viața îți oferă multe, dar ofertele expiră repede și nu se prea repetă!

  Concluzia secundară e că tot n-am scăpat de coada la cumpărături. În vremurile odioase, în spatele magazinelor, erau aliniate sacoșele. Stăteam cu toții la aceeași coadă, cu sacoșe în mîini, coada poporului, coada comună. Azi, în fața marketurilor stau aliniate cărucioarele. În capitalismul individualist, ne învîrtim fiecare în jurul propriei cozi, rezemați de-un cărucior.
 Dar ne-am obișnuit, după 24 de ani, să fim tot la coadă. Apropo, doamna Nuland, nu mai călcați Europa pe coadă. Acolo e România!

Eu și Seinfeld. Cum ”cine e Seinfeld”?!

GEORGE COSTANZA (jason alexander)

"The Over-Cheer"

Vin și eu din urmă, gîfîind, cu noutăți din 2012! Seinfeld are un nou show, intitulat ”Comedians in cars getting coffee”

 Marile spirite se întîlnesc. Asta e regula. Totul devine și mai ușor,mai natural, atunci cînd cele două mari spirite sunt cazate în niște corpuri vii, iar dacă vietățile respective mai sunt și contemporane, pur și simplu nu există abatere de la această regulă de aur. Nici măcar în România ! Aproape deloc! Deși uneori...ba chiar mai des.
   Dar spiritele excepționale, acea cremă a marilor spirite, au o regulă în plus: se reîntîlnesc.
  Așa că nu m-am mirat cînd m-am reîntîlnit cu Jerry Seinfeld. Destinele noastre sunt aproape identice: ne-am născut, am crescut, am făcut ceva stand up comedy, cît s-a putut, am apărut la televizor, am avut proiecte artistice alternative, suntem pe internet. Amîndoi am urmărit ”Seinfeld”. Popoarele nostre au fost prigonite de Imperiul Roman. El a fost, probabil,  circumcis, eu am fost, posibil, circumscris. Adică sunt pe liste într-o circumscripție electorală. Sau în mai multe, nu știu, ask Dragnea. Circumcis și circumscris, deși par cuvinte complet diferite, pe românește înseamnă cam același lucru: ai belit-o!
  Pentru cei care nu și-l mai amintesc pe Seinfeld, sau nu-l cunosc...lucrurile se opresc aici. N-am să fiu atît de capitalist, atît de veros, de nemilos încît să iau pîinea de la gură mai modestelor siteuri IMDB și  Wikipedia. Gasiti acolo, precum și pe Google destule detalii despre domnul cu cămeșă albastră din imaginea de mai sus.

*

 Întrerupem o clipă articolul pentru a răspunde unui email, se pare, urgent.
 Îmi scrie cineva că a căutat pe Google
 ”domnul cu camașa albastră” și a aflat că cel din imagine e nimeni altul decît ilustrul poet Călin Sămărghițan!
Nu, stimată, doamnă, nu ați dedus corect. De exemplu, dacă vom căuta pe Google ”blondă idioată care habar nu are cine este Jerry Seinfeld”, nu e sigur că va apare poza dumneavoastră.
  Ce vreți, mai are și Google ăsta nevoie de îmbunătățiri. Am auzit că se lucrează la el.
  Poftim? Cînd va fi dat Google în folosință?!...
De regulă, imediat după ce se strîng schelele, doamnă...căutați pe Google ”cînd se strîng schelele”.Ne auzim imediat după acea dată!

*

    Am revenit și ne-am revenit. Ce spuneam? 

Aaa, despre noul show al lui Jerry Seinfeld. Am fost plăcut surprins să descopăr că prin 2012, pe cînd eu uimeam lumea cu articolele mele, cu fotografiile, dar mai ales cu modestia mea, undeva, retras într-un colț al internetului, neauzit, neștiut, Jerry filma un nou show, intitulat ”COMEDIANS IN CARS GETTING COFFEE”: http://www.comediansincarsgettingcoffee.com/

  Întotdeauna a fost un timid, nu mă mir că nu a apelat la mine pentru promovare, dar m-am hotărît s-o fac din proprie inițiativă, complet gratuit. Nu-mi iese nimic la afacerea asta, maaai...Ne asemănăm noi, dar nici chiar așa...

   Lăsînd automiștocăreala la o parte, cîteva cuvinte despre show: îmi place conceptul. Seinfeld e relaxat. Dovada: produsul se găsește gratuit pe net la o calitate ireproșabilă. Subiectul ”bani” ar trebui să fie închis pentru el. Cel puțin pînă cînd jumătate din Israel va strînge suficiente dovezi , chiar de mii de ani vechime, că se înrudesc cu dînsul. Asta pentru a-i da peste nas celeilalte jumătăți, care deja deține aceste dovezi. Relaxat, poate că omul s-a gîndit: ”-Bă, hai să mai fac ceva că prea mă plictisesc. Dar ce să fac astfel încît să iasă mișto, dar nici să semene a muncă? Ar fi o blasfemie. Păi să vedem. Ia să mă gîndesc eu la trei lucruri care îmi plac foarte mult și să le combin. Apoi le filmez și gata showul. ”

  Excelentă decizie! Comedianului îi plac comedienii, mașinile clasice și cafenelele de top. Și le poate permite pe toate trei, simultan. Rămînînd tot în magia cifrei 3, Jerry Seinfeld a finalizat 3 sezoane ale acestui proiect, toate trei în 2012. 

 Excelent filmate, episoadele celor trei sezoane se pot lăuda cu prezența celor mai mari stand-uperi ai zilelor noastre și ai tuturor timpurilor. În fine, dacă timpurile ar fi început pe la 1900 și s-ar termina lunea viitoare.

Episoadele sunt construite simplu, puțin artificial totuși. Acțiunea, atît cît este, se vrea una spontană, dar se vede tocmai de pe Lună chiar și pe eclipsă că totul e aranjat. Invitatul știe că e invitat, chiar dacă e ”surprins” de telefonul lui Jerry, care se afla ”întîmplător ” prin zonă, este un pic ”uimit” de mașină, dar cînd se urcă, cam recunoaște interiorul. Hai să zicem că e o convenție tacită între autor și public, digerabilă, dar deloc necesară. Da, fraților, am vorbit cu omu`, mă așteaptă, ce vrei, să-l găsesc bat, neras, bătut, cine mai știe cum? Și mai vrei să fie vesel, să spună poante...Normal să fie totul aranjat, țiplă, dacă nici noi nu mai suntem profesioniști, gata, închidem și mergem să cîștigăm o pâine mai albă la MediaPro, poate ne primește și pe noi, figuranți în megaproducția aia, LasFierbinți !

  O altă chestie faină e mașina. Numai mașini clasice, alese în funcție de personalitatea invitatului. Mașina reprezintă invitatul. Conform părerii lui Jerry Seinfeld, am înțeles. El alege bijuteriile. Dacă nu cumva or fi chiar ale sale, dar nu cred, într-un episod parcă mi-aduc aminte că s-a referit direct la proprietarul mașinii. Să vedeți ce mașină a ales pentru Jason Alexander!

 Cît despre coffee-shops, despre cafele, prăjiturele, fursecuri, gogoși, gustări, băuturi  și alte grețoșenii servite de-a lungul și de-a latul serialului, numai de bine!  Nu vreau să mă autotorturez scriind despre asta. Repet, mai ales detaliile sunt foarte bine filmate iar sunetul e la aceeași calitate. Cînd se toarnă o cafeluță, pur și simplu îi simți mirosul.

  Cei mai faini oameni sunt cei care, după ce au primit de la viață destul, dau cîteva procente înapoi. 

Mare om, mare caracter! Poftă bună...asta, am vrut să spun vizionare plăcută!

*

M-a pus pe gînduri băiatul ăsta, cu serialul lui. Mă gîndesc să împrumut un pic ideea, ce naiba, se poartă pe la noi să nu fii complet original, ba chiar să plagiezi grosier. Să preiau ideea lui Seinfeld și s-o adaptez puțin la realitățile românești. Ia să combin trei lucruri pe care mi le-aș dori ”să se îmbuce”, să interacționeze, să se autodetermine. Și mie îm plac comedienii. Care sunt la noi cei mai mari comedieni? Unde îi găsim? Sigur că da...Atunci, showul pe care mi-ar plăcea să-l văd că funcționează la mine în țară s-ar intitula:

”POLITICIENS BEHIND BARS GETTING FUCKED”

La cît mai multe sezoane!

Micul dejun al campionilor

   Ciorba rădăuțeană cu usturoi, piper, oțet și crutoane (plus un touch de Eros Pista) : un suflu proaspăt, dacă pot spune așa și iată că pot, pe lista celor mai gustoase și sănătoase mese ale dimineții.
 Nimic nu te poate propulsa mai bine în vîltoarea unei zile de serviciu după cîteva zile libere. După această relitate lichidă și fierbinte, gustul puternic...dar nu amărui, ci acrișor, dar mai ales mirosul de usturoi îți vor asigura, dacă nu un premiu de popularitate, măcar o viață socială liniștită. E ca și cum ți-ai pune semnul ”Ocolire” în frunte și pe fund, dar ai beneficia în același timp și de două echipaje de poliție pe ambele sensuri de mers.

AVERTISMENT RĂDĂUȚEAN:

Orice mîncare este un supliment alimentar și nu înlocuiește băutura!

Înainte de consum, cereți sfatul cîrciumarului sau alcoolistului

iar după consum, urați multă baftă dentistului!

Capra cu trei dorințe

     O țărancă-orășancă prinde peștișorul de aur. Peștișorul de aur o măsoară din cap pînă în picioare, scoate un mobil și dă pe apel rapid. Țăranca-orășancă, siderată, încearcă să negocieze:
- Peștișorule, știi, era vorba că îndeplinești trei dorințe...
Peștișorul dă afirmativ din cap în timp ce așteaptă concentrat la telefon. Tresare și vorbește:
-Bă, iar m-a prins una din aia. Da, mă, toate trei, mai întrebi?! Apoi se întoarce cu un zîmbet fals spre duduiță, îi întinde o aripioară de bun rămas și-i spune: eu plec acum, am un pic de treabă. Tu stai aici, imediat vine o mașină de curierat rapid cu toate cele trei dorințe, cu tot ce trebuie, bine?
- Da nici nu ți le-am spus!...se impacientează țăranca-orășancă. Peștișorul o măsoară încă o dată din cap pînă în picioare:
- Nici nu e nevoie.
  Se apleacă spre urechea femeii, îi șoptește ceva, aceasta sare în sus de bucurie, iar peștișorul sare în apă.
Cam după zece minute, apare curierul rapid, parchează, coboară din mașină și-o întreabă:
- Dvs ați comandat un set Miracle Blade, o tigaie Dry Cooker și o saltea Dormeo?...

Cafeaua de weekend

     Circulă prin mass-media zilele astea o știre despre arestarea unui tînăr din Arad care nu folosește site-uri gen Mercador și nici rețeaua de verișori pentru a cumpăra sau pentru a vinde cele trebuincioase job-ului său. Pentru simplul motiv că el comercializează bombe artizanale și cumpără pistoale. Mă rog, treaba lui, toți avem probleme la serviciu.
    Știrea a fost preluată, evident, de majoritatea televiziunilor, dar TVR-ul a obținut niște secvențe pe care nici un alt post nu le are. Se pare că tînărul nu opera singur, iar acolitul lui e încă în libertate. Urmăriți bucățica de știre cu imaginile la care ne referim și veți vedea înregistrat în direct complicele infractorului cum persiflează duba poliției!

***

Mă tot freacă la cap facebookul ăsta cu tot felul de invitații stupide la joculețe, prostiuțe, colorătuțe, ace brice și carice. Una dintre cele mai frecvente invitații sună ceva de genul TRY BIRTHDAYS.

Pe sistemul: încearcă, fraiere, alte zile de naștere, că a ta e necîștigătoare! Bun, și dacă încerc și nu-mi plac? Le tot schimb, așa, pînă cînd? În halul ăsta risc să îmbătrînesc într-un an cît alții în 10. Păi să zicem că o fixez peste 2 zile. Sărbătoresc, împlinesc anii, invit lumea la restaurant, apoi mă sucesc. Mai încerc odată și luna viitoare, în altă zi. Și tot așa. Prietenii mă părăsesc, se satură naibii și ei de atîta mulți ani trăiască, iar eu dau faliment îmbogățind restaurante, și mor de bătrînețe în floarea vîrstei, eventual de ziua mea de naștere. Nu mulțumesc, am una cu care m-am obișnuit, bașca vreo două onomastice, mi-ajunge!”.

***

  Să ne aducem aminte de începuturile Divertisului. Pe cînd umorul era natural, de la om din curte, cum s-ar spune. Cum storceau ei din poporul român mustul prostiei, îl fermentau, îl limpezeau și ne serveau diferite sortimente de haz în diverse concentrații, culori și arome. Rîdeam pînă cădeam sub masă!

   Acum umorul e la fel de prost, sintetic și nociv ca băuturile contrafăcute, dar scumpe, din supermarketuri. Umor de import. Păcat. Avem atît de mult potențial autohton, atîta prostie pur românească, păstrată intactă, transmisă din generație în generație, din crîșmă-n crîșmă, din sat la oraș și de la orașe în Parlament, Senat și Președenție! Practic, e bogăția noastră naturală cea mai mare. Ea ne ține în viață, ea ne face să îndurăm aceste vremuri grele.  Cine a înțeles ce potențial uriaș, prostonomic, are țara asta, s-a îmbogățit: Dan Diaconescu, Gigi Becali, Sorin Ovidiu Vîntu, Adrian Năstase, actualii, foștii și viitorii.

  Practic, de cum ieși pe stradă, înoți în prostie. Așa cum pămîntul pe care nu suntem în stare să-l lucrăm, e mega-roditor, scuipi o sămînță și crește un copac, tot așa, dacă adresezi la întîmplare, o întrebare simplă primului om care-ți iese în cale, obții cele mai cretine răspunsuri. N-ai nevoie de Divertis, poți să-ți produci singur distilatul de prostie numit ”spirit de glumă”.

  Din vox-ul de mai jos (adevărat VAX), țin să evidențiez și să premiez cel mai tare răspuns ever!  

La întrebarea ”ce sărbătorim de Crăciun?”, cel mai concentrat răspuns a fost, citez aproximativ: 

”păi noi sărbătorim așa: prima zi, a doua zi, a treia zi”.

Încă o poveste de Crăciun ep.II

În graba ta spre nicăieri,

Străine, o-clipă-ngăduie-ți răgaz,

Amînă-ți falsele plăceri

Ce se răcesc în frigider sau fierb acum pe aragaz...

LIFE IS AN ILUSION. DEATH IS A CERTITUDE

Căci struna-mi reîncepe a cînta,

Și-aș vrea să-mi cînți și tu în strună,

Să nu ne treacă viețile, așa,

O bere la promoție și-o alună...

   Nefericit Costel! 
   Uitați-vă un pic la el:
   I s-a stricat mașina de spălat.
   Centrala termică azi s-a stricat.
    Casa e plină de gîndaci...
    (nici nu te lasă să te...
     duci la baie)
    Stînd în șpagat și spart la ...
     pungă,
    Că banii sigur n-or s-ajungă!
    ”Sub brad nu am ce să le pun,
     Nici brad nu am, ce să mai spun!
     Nu am pe masă nimic bun...
Vreau înc-o revoluție, nu Crăciun!!!
Ce sărbătoare de rahat.
 Sigur că Dictatorul 
Pe toți  ne-a blestemat. 
Iartă-ne, Ceașcă, proști am fost,
Că de Crăciun te-am împușcat! ”
Așa gîndea Costel.
Un om bun.Care, 
Ca orice om bun,
 De Crăciun,
Simte-așa, un ler, cu funie și săpun!
    Dar vorba lui Hrușcă, tata Lerului, dacă am pornit să colindăm, apăi hai să-i terminăm!
De fapt, cred că asta e vorba lui Bănică Jr, celălalt crăciunel- menestrel. Cel care are datina să intre pe hornurile brunetelor și să le spargă ghiveta. O face lată încă o dată și lungă să le-ajungă, apoi își ia zborul într-o săniuță 4X4, lăsînd în urmă turme de reni încornorați. De asta au renii nasul roșu, că beau de supărare, să uite de Bănică Jr.
Spre deosebire de acești mari artiști ai neamurilor lor, eroul nostru e într-o altă atmosferă. Un pic deprimat, ușor ieșit din spiritul sărbătorilor, lăsînd naibii the most wonderfull time of the year, Costel prinse gîndacul cu hîrtia de ziar/igienică și tocmai se pregătea să-l strivească cu maximă satisfacție/zero zahăr, cînd...nu știu. Să fie de la lovitura cu gresia sub centură? Să fie de la depresie? Halucinație? Gîndacul îi făcu semn să-i dea drumul. Costel, paralizat de uimire, se supuse parcă unei forțe peste puterile sale de înțelegere. Gîndacul intră o secundă sub cadă, de unde ieși, ținînd ceva între piciorușele sale păroase. Între piciorușele din față. Încordîndu-și privirea, Costel reuși să vadă ce ținea acesta în ”mînă”: capul unui alt gîndac, mort,se pare, de ceva vreme. Dar asta nu fu nimic. Senzaționalul/în direct/înregistrat/nici-nu-știți-ce pierdeți se produse în momentul în care, gîndăcelul, privind teatral craniul fostului său tovarăș, începu să recite: 

To be, or not to be – that is the question:

Whether ’tis nobler in the mind to suffer

The slings and arrows of outrageous fortune

Or to take arms against a sea of troubles

And by opposing end them. To die, to sleep ...

- Pe românește, te rog, interveni Costel.

A fi sau a nu fi…Aceasta-i întrebarea.

Mai vrednic oare e să rabzi în cuget

a vitregiei praștii și săgeți , sau arma s-o ridici

asupra mării de griji, și să le curmi ?

Să mori, să dormi… Atît.

- Ce tare ești! Hamlet...sau cum ne prosteam la școală, îi ziceam IZMAN, adică Omul-Izmene. Ne ducea cu clasa la teatru, ne așezam în ultimul rînd și comentam. Deci, ca să înțeleg: care-i întrebarea? Să te mierlești rapid sau să nu te mierlești, dar să stai ca prostu să te mierlească alții încetișor-treptat. Bună întrebare. Mai știi? Mai zi, să văd cum ar fi Șexpir ăsta în zilele noastre. Un pic de cultură postrevoluționară!

Și printr-un somn să curmi durerea din inimă...

- Farmacia inimii, Catena...

și droaia de izbeliști ce-s date cărnii. 

-La Selgros au cea mai bună carne.

Este-o încheiere cucernic de dorit.

Să mori, să dormi. Și poate să visezi. 

- Te uiți prea mult la teleșoping. La ăia cu Dormeo.

Aici e greul, căci ce vise pot răsări în somnu-acesta-al morții

cînd ne-au lepădat hoitul muritor? 

- Vise...somnul morții...bă, caradașcule, frateee, ești pe etnobotanice, gen? Frățică, mai dă-mi o bucățică...

La asta se cuvine a cugeta.

De-aceea, viața e năpastă.

Altfel cine-ar mai răbda a lumii bice și ocări,...

-Bice și carice, vorbești ca un popă, frate. Ia zi drept, vă plătește Daniel? S-a prins preafericitul că lumea nu mai dă drumul la la ușă popilor și acuma bagă gîndaci sfințiți, poate-poate mai ia ceva din cămara omului. Ai venit cu Ajunul sau ce?

...călcîiul tiran, disprețul omului trufaș,

chinul iubirii-n van, zăbava legii, neobrăzarea cîrmuirii,

scîrba ce-o zvîrlu cei nevrednici celor vrednici,...

-Hopa... Dan Puric?!...Puric s-a reîncarnat în gîndac?! E un fel de evoluție, dacă stai să te gîndești...

cînd însuși ar putea să-și facă seama

doar c-un pumnal?

- Las-o baltă, frate. A încercat Adrian Năstase cu un pistol și n-a reușit, tu zici de lamă?Acuma, ce-i drept, ăla avea prin casă doar chinezării ieftine, normal că n-a funcționat. Poate dacă ai un pumnal de firmă, de la IKEA, de acolo de pe unde ești tu, Hamlete frate, poate... 

Cine-ar răbda poveri, gemînd și asudînd sub greul vietii,...

- Uite de asta le-am tăiat eu internetul la copii: numai prostii învățați! Numai gemete, asudături, Acces Direct, Capatos...Bianca Drăgușanu și Daniela Crudu și pleiboi! Atîta știți.Unde sunt emisiunile alea...Ecran de vacanță...Racheta Albă, Cireșarii...ce frumos. Stejara, nu Bianca.Mihaela, nu Daniela...

cît teama a ceva de după moarte,

tărîmul neaflat, de unde nimeni

nu se întoarce, ne-ncâlcește vrerea.

-Auzi, da Șecspir ăsta,scria pentru THE SUN? Adică englejii se tem că românii și bulgarii le încîlcește treaba dacă le dau vize; adică vin amărăștenii de după moartea asta de foame din țările lor și nu mai pleacă înapoi. Normal că nimeni nu se mai întoarce, la ce dracu să te întorci, nu vezi că ăștia ne îngroapă țara, îi dau foc și-și fac ness din cenușa ei?

și mai curînd răbdăm aceste rele

decît zburăm spre alte neștiute.

- Bă, aici a zis-o bine englezu: proști suntem! Stăm aici și răbdăm ca fraierii, în loc să zburăm cu un low-cost unde vedem cu ochii...

  

Astfel mișei pe toți ne face gîndul:...

- Ăștia de la Gîndul nu gîndesc?! ...punct Info, punct RO și toate punctele mă-sii, că dacă îl au pe cetepeu, pot să mănînce ce rahat vor ei? Îi dau în judecată. Da cine se cred ei să ne facă mișei pe toți? Ce-i asta, revista lui Vadim, România Mare?  Nu zic că nu merităm, dar orișicît.

și-astfel al hotărîrii proaspăt chip

se gălbejește-n umbra cugetării.

- Aici, cu o metaforă de zile mari- da eu m-am prins, ai văzut?-, într-o formă demnă de tinerețea lui Maradona, maestrul Shakespeare se referă că hotărîrile cugetate de Guvern sunt cam gălbejite, mai ales după vizita primului ministru chinez...dacă înțelegi ce vreau să zic...

Iar marile, înaltele avînturi…

de-aceea se abat din cursul lor…

Și numele de faptă-l pierd.

- Clar. Marile vînturi rămîn la noi. Da` marile proiecte meseriașe, alea pe lovele adevărate, prostu` de Șova le dă la chineji. Pînă și un englez mort de sute de ani, recitat de un gîndac, își dă seama că țara-i vîndută.

  Bă, insectule, ești supertare! Nu credeam că Hamlet se referă exact la România și mai exact, la perioada asta! Ce Nostradamus, mayași, mama Omida, Carmen Hara...prostii! Shakespeare, tată...Englezu e miezu! 

Gîndăcel, ba nu, Gîndămel Gibson, meriți aplauze! 

Și...POC! Costel strivi gîndacul cu palmele în foaia de ziar. Apoi desfăcu ziarul pentru a verifica dacă aplauzele au ajuns la sufletul artistului. Acesta, împrăștiat ca orice artist, se nimerise încadrat de o poză din ziar cu chenar negru. Sub poză, un anunț cu litere îngroșate: A murit un mare actor: Nae Lăzărescu. Îl aruncă în WC și trase apa. 

Sărmanul Yorick!

 va urma