Nu chiar totul are sens, nu chiar totul are o logică pe lumea asta. Nu totul trebuie să însemne ceva, nu din toate cele trebuie să rămânem cu niște concluzii. Sunt și lucruri fără nici un rost în universul ăsta. Rumeguș de la Lucrarea lui Dumnezeu, așchii, resturi. Și pentru că Dumnezeu, în a șaptea zi s-a odihnit în loc să facă curat în atelier, aceste resturi fără rost au rămas împrăștiate de-a lungul și de-a latul Creației. Ne mai împiedicăm uneori de ele, le știți, sunt acele clipe goale de conținut, care, dacă se îndesesc, se transformă în zile,.
Zile, la capătul cărora nu înțelegi unde s-a scurs timpul, te întrebi ce s-a întâmplat și simți că ți-a dispărut acea zi din viață. Apoi, zilele de genul ăsta se multiplică, parcă trase la xerox ca niște bancnote fără nici o valoare, butaforie pentru piesa de teatru în care îți joci viața, și în care, culmea, deși e despre tine, nu mai ești decât un simplu figurant. Apoi zilele false se transformă în luni false iar lunile false în ani falși, ani în care nu se mai întâmplă absolut nimic. Sunt acei ani în care uiți să trăiești, să iubești, să fii viu. Sunt anii fără logică, fără sens, fără însemnătate. Anii către nicăieri. Ca și cum ai merge prin ceață, fără direcție, nici pe pământ, dar nici pe apă. Pe niște pietre care răsar, ici-colo, din apă. Și nu știi ce se va termina prima dată: pietrele, apa, cețurile, sau tu.
Mi s-a întâmplat asta într-o zi de noiembrie, cu mulți ani în urmă, când secasem atât de tare (spiritual, emoțional, inspirațional, vital și alte chestii care se termină în ”-al”), încât Marea Neagră m-a chemat la dânsa, ca să mă repună pe linia de plutire. Ca în melodia aia celebră, marea mă cheamă la ea. Să spun ”nu”, să spun ”da”?...Dar ce zic eu, m-a chemat, de fapt mi-a poruncit, de-a dreptul. Mi-a poruncit să las totul, casă, familie, serviciu, prieteni, absolut tot și să merg să o văd. De parcă ar fi fost o chestiune de viață și de moarte. Ceva extrem de important. Nu-mi era clar dacă era ceva important pentru ea, pentru mine, pentru amândoi, sau pentru cu totul altcineva. Sau dacă Timpul însuși avea nevoie de ajutorul nostru, al meu și al mării, ca să reducem spațiul dintre noi, pentru ca el, Timpul, să poată curge neîntrerupt, în continuare. Ăsta e cel mai mic defect al Timpului: nu poate sări acele distanțe lungi și pustii dintre două ființe care sunt legate una de cealaltă, într-un fel sau altul. Atunci, face el cumva și le apropie. Iar cel mai mare defect al lui, e că, deși nu poate, de multe ori, parcurge, totuși, cumva, acele distanțe lungi și pustii. Iar ființele respective rămân, ca proastele, departe una de cealaltă, pentru totdeauna, deoarece, așa cum știm cu toții, Timpul nu se mai întoarce.
N-ar fi trebuit să mă duc. Însă, nu știu cum să explic, parcă simțeam că e pentru ultima oară când mai aveam parte în viața mea, de un adevărat ”Nu ar trebui să fac asta”. Așa stând lucrurile, pur și simplu nu am avut de ales. Am fost obligat să fac acel drum.
Trenul către mare, îl știți. E același de 1000 de ani. Un monstru de fier ruginit, mirosind a țigări fără filtru și a urină. Am ajuns dimineața, în uralele răgușite ale câtorva pescăruși matinali, pensionari, probabil. Îmi amintesc și astăzi, ce zi era. Era o zi gri. Am coborât în port. Marea era liniștită, aproape resemnată. Cu un gest de piatră, m-a invitat să facem câțiva pași împreună. M-am întors spre statuia lui Ovidiu, care a încuviințat mut, fără să clipească.
M-am apropiat de țărm și am pășit pe o piatră udă, temându-mă să nu alunec pe alge. Apoi am pășit pe altă piatră. Apoi, pe o alta. Mergeam, fără să știu de ce, tot mai departe de țărm. La un moment dat, țărmul a dispărut în ceață. Marea a dispărut în ceață, la rândul ei. Apoi, a fost rândul meu să dispar în ceață. Eeexact. Ca măgarul. Dar n-am făcut-o. Am continuat să merg pe pietrele din apă, ca un Iisus fals, care vrea să păcălească oamenii că poate merge pe apă. Și că poate transforma apa în vin. Asta am zis-o la mișto, pentru că, de fapt, chiar am scos din rucsac un pet de apă minerală plin cu vin roșu, pe care, întâmplător (sau nu) îl aveam pentru cineva.
Eu fiind un oarecare, am băut vinul pentru cineva care chiar era cineva și încă mai este. Vin proaspăt, nestat din fiert, din toamna aceea. L-am băut acolo, la începutul sfârșitului lumii, unde nu exista nici cer, nici pământ, nici timp, dar mai ales nu exista cale de întoarcere: naufragiasem. De asta mă chemase marea la ea urgent-urgent. Știa că, la un moment dat, pe parcursul anilor, mă pierdusem, că mă căutam, m-a căutat și ea o vreme și atunci când mi-a găsit epava, m-a chemat imediat. Se pare că am fost în același timp și furtună și epavă și echipaj și căpitan. Ba chiar și misiune de salvare am fost. Naufragiasem la țărmul mării, venind dinspre uscat. Naufragiasem mai demult, nu atunci, dar eu continuasem să mă caut, să-mi caut echipajul de idei nebune, în care credeam orbește și care mă făceau să simt că trăiesc.
Căutările eventualilor supraviețuitori au fost zadarnice. Echipajul meu de nebuni, acele îndrăzneli responsabile pentru toate aventurile iresponsabile ale vieții mele, dispăruse, trebuia să recunosc asta. Mi-am luat adio de la epava visurilor mele, în timp ce aceasta se destrăma în ceață. Marea era atât de gravă și de serioasă și de tristă, încât ai fi avut impresia că, imediat, are să plângă cu lacrimi dulci.
Întâlnirea se terminase. Era timpul să plec. Pentru că Timpul începuse din nou să curgă. Se terminase acel spațiu lung și pustiu dintre mine. Ceața a început să se risipească. Vedeam țărmul, orașul, oamenii pe mal, cum mergeau grăbiți și hotărâți, fiecare, pe câte un drum vechi-vechi-vechi de când lumea, cu convingerea că au apucat pe un nou drum. Sau că sunt pe drumul cel bun. Însă drumul știe el, mai bine, ce și cum. Vedeam din nou pescărușii, pescarii și un pic de soare galben-verzui, fluturând pe cerul alb, ca un steag decolorat al unui vas de pirați blazați, transformat în consignație și casă de amanet. Cu schimb valutar pe puntea din spate. Ovidiu, statuie cum e el, avea un aer de ”Ai văzut? Ți-am zis eu!”.
Nu știu dacă are sens ce v-am povestit. Însă nu chiar totul trebuie să aibă sens, nu chiar totul trebuie să aibă o logică pe lumea asta și nu trebuie să avem întotdeauna dreptate. La urma urmei, care e logica sau sensul unui naufragiu?
