Lumea pe dos: Mona, Liviu și cu mine

     

       Tot aud că s-a întors lumea cu josul în sus. Că s-au inversat valorile. Răului îi merge bine, în detrimentul Binelui, care se simte rău. Omenirea a ajuns în punctul în care, mai abitir ca niciodată, caracterul infect, lipsa de conștiință, viciile, pot constitui reale avantaje în lupta pentru bani. Ceea ce le transformă, automat, în calități. Totuși, până la ultimul episod al ultimului sezon al lumii, mai este. Ca să parafrazez un vechi om de scenă, un englez, dacă nu mă înșel, nu mă tem de ticăloșii care au succes, mă tem că, într-o zi, va fi obligatoriu să fii ticălos pentru a avea succes.

         Acestea fiind zise și scrise, vă propun un experiment. O glumă, poate nu cea mai bună. Un exercițiu de imaginație, mai bine spus: o societate distopică, în care viciul băuturii a ajuns virtute, iar cei care nu consumă alcool, paradoxal, drojdia societății. Sau maiaua societății, cum doriți. Așa că relaxați-vă, turnați-vă o bere, un vin, un gin, fiecare cu otrava lui și hai noroc!

       Cum ajungi non-alcoolic? Îți propui asta? Studiezi, te antrenezi? Nici vorbă. 

    Azi un pic, mâine deloc, poimâine hai la un badminton, apoi hai cu biclele pe dealuri și uite așa, influențat de anturaj, am dat în patima abstinenței. Darul treziei îmi făcea probleme peste tot. Am ajuns până acolo, încât mi s-a interzis accesul în Vaslui. Am fost declarat persona non-beata.  

    În final, am conștientizat problema și m-am înscris la un program ajutător, la AA (Antialcolicii Anonimi). Acolo, rar dai peste cineva în situația ta, un începător. Toți îs beți ciocan de ceva vreme, sau încearcă să se apuce de băut pentru a se putea reintegra socio-profesional. 
    Prima ședință a mers binișor. S-a ridicat unul mai vechi și a zis ce poreclă are, pentru că nu-și mai aducea aminte cum îl cheamă, atât de topor era. ”-Mi se jice Koaye și e a 287-a zi de când sunt p*#ă. De bat”. Toată lumea a aplaudat. Care, cum a putut. Unii au bătut cu palma direct în podea. Altul, un lungan, s-a deșirat de pe scaun și a mărturisit că n-a pierdut o clipă din evoluția copiilor săi. A fost treaz încontinuu, 18 ani. Avea un băiat și o fată, gemeni. Glumea cu chestia asta, zicea că, oricât de treaz ar fi, când se uită la copii, vede dublu.  Cu restul poveștii sale, însă, nu e de glumit. Episoade dure, în care își cheltuia salariul pe mâncare, lapte, haine și rechizite școlare pentru copii, în loc de băutură. Cei dragi, familia nu aveau ce bea cu zilele, iar el lua bilete la teatru! Plângea și povestea cum venea zi de zi de la serviciu, direct acasă și nu pierdea niciodată nopțile, nici măcar Revelionul. Violențele din familie. Cum îl băteau soția și copii, când se îmbătau. Cum îi era frică să se mai ducă pe acasă...Dur, dur de tot.

    Mi-a fost rușine, dar a trebuit să vorbesc și eu. La plecare, am cunoscut, totuși, pe cineva în situația mea, o fată. Începătoare, și ea. Eram la bufetul ăla de-l fac ei, pe hol, cu fursecuri home-made și bombonele cu coniac sau rom. Știți gustările alea, o mână de fursecuri, maxim 10 bombonele și 15-20 litri de coniac și rom. Necunoscuta respectivă mă fascina...în 2 minute a dat peste cap vreo 750 ml de coniac, fără să răsufle. Mi se părea că o mai văzusem undeva, cândva, probabil în altă viață, eu cred destul de tare în destin. La un moment dat, tipa dat a vomat și mi-am adus aminte de unde o știam: de la un cerc de lectură care se ținea în sala de bairame a căminului 4. Fără să știu, fusesem colegi de facultate, la aceeași universitate, ”Fănuș Neagu”.

     Sincer, cu tot ajutorul primit la AA, nu credeam că am să pot să mă las de luciditate vreodată. Dar într-o zi, am atins vârful de sus. Mai sus de atât nu mă puteam înălța. S-a întâmplat într-o miercuri. Mă adunasem eu, cu mine, cu o ocazie specială: era finala Campionatului Internațional de Balet. Mi-am turnat un pahar de Borsec carbogazos și l-am dat peste cap. Apoi încă unul. Nici nu trecuse primul calup publicitar, iar eu băgasem deja aer în două peturi. În ultimul hal de treaz, m-am ridicat și am aruncat tot ce aveam non-alcoolic prin casă, inclusiv apa de la flori și de la câine (asta a fost ciudat, pentru că nu am câine). M-am uitat prin casa în care nu mai făcusem curat de la prânz, totul strălucea, ordine, curățenie până în tavan, ce mai, de neprivit! Așa nu mai puteam continua.

     Au trecut doi ani de atunci. Sunt mai mult de 18 luni de când n-am pus decât alcool în gură. Sunt pe cele șapte cărări bune. Renunțarea la viciu nu înseamnă doar un capăt de drum, ci un sens giratoriu, din care pleacă o mulțime de alte drumuri, o multitudine de posibilități. Așa am cunoscut-o pe actuala mea soție. Mă rog, suntem căsătoriți neoficial, datorită băuturii n-am avut nici banii și nici puterea pentru a merge la starea civilă, dar ce mai contează o hârtie, când sentimentele sunt reale, atotputernice și reciproce? O iubesc atât de mult! 

    Am cunoscut-o la scurt timp după ce m-am despărțit de prima soție, tot datorită alcoolului. Fosta, o trează de ultimă speță, genul care o arde doar cu apă plată cu lămâie și ceiuț. Dimineața, la prima oră, alerga în parc. O distrusă, nu mai era nimic de făcut. Mi-era o rușine cumplită de prietenii mei, boschetari, când ne trezeam pe băncile din parc și o vedeam alergând. Noi ne duceam ca oamenii serioși, la pilit, ea se ducea la Pilates. S-a terminat. Alcoolul e bun, dar dă rezultate în timp. Trebuie să te ții de el. Nu așa cum fac unii, care în loc să se antreneze, chiulesc și se duc la bere. Începutul sfârșitului: azi o bere, mâine o bere fără alcool, după aia, un suc și uite-așa ajungi la apă plată, de te întrebi ce-ai făcut cu viața ta.

      Plângeam însingurat pe marginea râului. Beam și plângeam, plângeam și beam. La un moment dat am văzut ceva plutind pe apă. Când m-am uitat mai bine, era tocmai fata de la AA! Am sărit, cu riscul de a înghiți apă, am salvat-o, i-am făcut respirație gură la sticlă, până când am adormit amândoi, uzi, în noroi. Când m-am trezit, noroiul se uscase, acum era un praf alb, eram  amândoi albi, căsătoriți, cred că avusesem și prima ceartă de îndrăgostiți, pentru că ea dormea cu spatele la mine. Nu știu cum o cheamă, dar eu îi zic Mona, pentru că aduce un pic cu fata de pe sticla de spirt. 

      Mona nu e trează niciodată, n-am văzut-o nici o clipă vorbind sau mergând. Nu mănâncă niciodată. Nici nu respiră. Dar ce frumos pute! Ca un cadavru în descompunere. Tot ce mă rog e să mor înaintea ei, pentru că n-o să pot trăi fără ea.

     După o vreme, familia noastră s-a mărit. A apărut al treilea membru, care, normal, a trecut pe primul loc, deși noi ne iubim la fel ca la început. Îl cheamă Liviu, de la melodia aia a lui Led Zeppelin, ”Baby, I`m gonna Liviu”. Nu e de rasă, dar e maidanez pur sânge corcit. E tare simpatic! Și credincios. Merge la biserică când e sărbătoare, nuntă sau înmormântare. Aude clopotele și o taie cu viteză maximă. Îi plac oasele... De mine nu ascultă întotdeauna, dar pe Mona o divinizează! Practic, o devorează cu dragostea lui. De fapt, așa a și intrat Liviu în familia noastră. E o poveste tare nostimă. 

     M-am trezit într-o noapte, după ce băusem un pic mai mult, că sărbătorisem o săptămână, două zile și patru ore de când ne cunoscusem și imediat am simțit că ceva nu-i în regulă. Era o noapte senină, luminoasă, cu lună plină, se vedea ca ziua, când e întuneric. Nu știu dacă v-am spus, noi avem domiciliul sub un pod, într-o zonă bunicică, la 5 minute de o canalizare mare. E o casă revoluționară, făcută doar din materiale reciclabile. Și aici v-am spart: e ca vila de un milion de dolari a lui Gică Popescu: se rotește după soare! Când e soare. Dacă ați ști ce ușor se rotește! O ridici așa, un pic, că e foarte ușoară, și o rotești. Ca pe o umbrelă. În funcție de soare. Cum vrei să ai soarele, în spate, în față, în stânga, în dreapta...e supermodernă. Și foarte ieftină.

     Și cum mă foiam eu așa din cauza lunii pline, că am ceva probleme cu tiroida, am observat că Monei îi lipsea un picior de la genunchi în jos. Nu se mai întâmplase până atunci. Am zis să mă uit oleacă prin apropiere să văd dacă-l găsesc. Oricum nu știam ce cadou să-i fac de ziua ei, dar preferam să-l găsesc pe ăla original. Nici nu știu când e ziua ei. Atunci l-am văzut pe Liviu trecând rîul înot, cu piciorul Monei în gură. L-am strigat, a venit și a pus jos trofeul în fața mea, ca și cum ar fi spus ”uite ce știu să fac”. Ne-am jucat așa un pic, eu aruncam piciorul în apă, el sărea, înota, îl pescuia și-l aducea în fața mea. Pe la răsărit, am obosit și eu și Liviu. S-a scuturat  de apă cum se scutură câinii, s-a gudurat pe lângă Mona, s-a cuibărit la pieptul ei și am adormit așa, toți trei, îmbrățișați și fericiți. Piciorul l-am pus la locul lui, am prins genunchiul cu niște scoci, nu se mai cunoște absolut nimic. 

     Soarele răsărea și se încălzea de la aburii dragostei noastre. La așa ceva, nu dai cu piciorul.

Serviciul RO-DOMOL vă informează

* În sfârșit, s-au lipit!
     S-au lipit prin oraș niște afișe cu Marcel Pavel și Doru Octavian Dumitru. Unul cântă și celălalt spune glume, nu mai rețin care și cum. Oricum, asta n-are importanță, important e să mai ieșiți din casă, să închideți televizoarele și să mai scadă audiențele la Antena 3 și Kanal D. Așa că, dă cu banu`, bagă banu`, rânjește ca optimistu` și  fă-ți selfie cu artistu`!

* Trafic lejer la Iași
     De la intrarea estică în oraș, până aproape de centru și apoi, mai departe, până la ieșirea apuseană a municipiului, se circulă fluent, nu s-a raportat nici un ambuteiaj și nici un incident rutier. Mai mult, pe ruta la care ne referim, nu s-a raportat nici o mașină! Așa că, dacă doriți să traversați orașul, absolut lejer, o puteți face pe râul Bahlui.

* Pacientul ”Englezu” 
        Primul cetățean extrem de suspect de Coronavirus în formă continuată, recidivist, pe numele său Șexpir Stănescu, zis ”Englezu”, a fost ridicat de mascați (echipaj SMURD cu măști chirurgicale) azi dimineață, deoarece nu s-a supus interdicției de a părăsi domiciliul pe perioada carantinei. ”Englezu” a încercat să se apere, motivând că el nu are un domiciliu, fiind homeless, adică om al străzii. Neavând bani nici de amendă, el a fost aruncat în pușcărie, alături de câteva sute de oameni, oarecum sănătoși. Până azi...Vorba aia, youtube or not you to be.


* Cultura, la dânsa acasă
      Încă o dată se dovedește că Iașiul a fost, este și va rămâne capitala culturală a țării. Dovada (încă) vie, constă în coada de aproximativ 2 km, la care așteaptă, la fel de aproximativ, vreo 250.000 de persoane (recordul la Sf. Parascheva este pe undeva, pe la 100-150.000 oameni), pentru a achiziționa bilete la spectacolul unei celebre trupe de teatru din capitală, aflată într-un turneu ce include și urbea noastră. Trupa MASCA.
       Revenit recent printre cei vii, deoarece, după propria sa declarație ”n-a mai răbdat pământul atâta prostie!”, Ion Creangă, sublinia ironia situației: ”acești oameni care stau la coadă pentru a se feri de Coronavirus, sunt, de fapt, oamenii cei mai expuși la pericol, din cauza numărului mare în care s-au adunat.”. Autorul ”Prostiei omenești” ne-a mărturisit că lucrează la o continuare a celebrei nuvele. Când l-am întrebat care este sursa lui de inspirație, ne-a dăruit o oglindă frumoasă.
      Am stat de vorbă și cu membrii trupei MASCA:  ”- Secretul succesului nostru constă în profesionalism, talent și multă muncă. Cred că și denumirea trupei noastre de teatru ajută un pic...”, ne-a declarat un actor din cadrul trupei de teatru MASCA, din București, pe care nu l-am recunoscut, deoarece purta o mască anti-virus. De la coadă, entuziaști, cetățenii însetați de cultură, strigau ”-Dați numai câte una, să ajungă la toată lumea!”

* Cea mai bună slujbă e la Iași
    Luând exemplu din fotbal, Arhiepiscopia Iașilor, iată, culege azi roadele unui transfer finalizat acum doi ani. S-a transferat atunci robul lui Dumnezeu, Messi A.,  un preot creștin ortodox argentinian, la Mânăstirea Trei Ierarhi.
     Și iată că anul acesta, este al doilea an consecutiv în care trofeul ”Mielul de Aur” poposește la Iași! Acest prestigios trofeu european se acordă în fiecare an, înainte de Paște, pentru cea mai bună slujbă religioasă ținută în anul precedent. Pentru aceste merite, dar și pentru întrega activitate a preotului Messi A., mânăstirea Trei Ierarhi a fost ridicată în grad, în prezent fiind unica mânăstire din Europa de Est cotată la Patru Ierarhi. Doamne-ajută!

* Polițiștii ieșeni, mai tari ca cei din Suedia!
     O știre din presa locală ne informează că, un cetățean deosebit de periculos și arogant pe deasupra, dat în urmărire generală internațională, a fost capturat și reținut de polițiștii ieșeni. Spunem ”capturat și reținut”, deoarece, au mai fost și alții capturați de poliție, însă pe partea de reținere, ar mai fi de lucrat. O primă măsură în acest sens ar fi blocarea geamurilor la secțiile de poliție.
      Căutat de autoritățile din Suedia pentru 12 capete de acuzare, domnul infractor, cum ar spune domnișoara sau doamna Rimes, a intrat în atenția de o vigilență proverbială a agenților ieșeni în momentul în care a traversat printr-un un loc nepermis. Ticălosul și-a motivat gestul prin faptul că, fiind plecat mult timp din țară, nu mai este la curent cu amplasarea noilor zebre pentru pietoni. El și-a exprimat regretul pentru distrugerea sistematică a zebrelor vechi, în special a zebrelor-monument istoric, unele datând chiar de pe vremea lui Cuza, pentru a face loc zebrelor ieftine, din materiale proaste, aduse din China de mafia rechinilor rutieri.
    Despre acțiunea lor, polițiștii - eroi vorbesc cu modestie: ”Dacă ar fi traversat ca toată lumea, de-a latul străzii, poate nu l-am fi observat. Dânsul, însă, a vrut să traverseze pe lung, pe linia de tramvai. Se oprise tramvaiele, circulația, se adunaseră lumea...”, ne-a declarat agentul de poliție Marian Mărțișor. Se pare că atunci când a observat că e urmărit, individul a încercat să fugă, dar n-a reușit din cauza celor două geamantane grele, pline cu droguri calitatea I, aduse din Amsterdam.
    Întrebat de reporterii noștri de ce este urmărit internațional, el a precizat că, cei care-l urmăresc nu sunt urmăritori ci followeri, iar dânsul nu este infractor, ci influencer.
      Pentru toate aceste nereguli, polițiștii i-au dat o amendă usturătoare și unfriend pe Facebook, amenințând-ul că, în funcție de gravitate, se poate ajunge la pedeapsa capitală: închiderea definitivă a canalului de Youtube.

* Decizie finală în cazul statuii din fața Policlinii Mari de pe Bd.Independenței
      Ani de zile s-a zis că  Statuia Independenței din fața Policlinicii Municipale este un kitsch în stil sovietic. Așa e.      

Gânduri de luni dimineața

       Luni dimineața, lucrurile au o inerție atât de mare, încât primele gânduri îmi vin în minte abia marți dimineața!   
       Iată câteva dintre acestea:

* Diminețile de luni ar trebui declarate calamități naturale. Cod roșu. Stați în casă! Ar trebui să se emită polițe de asigurare împotriva zilei de luni. Așa ceva e imposibil, pentru că 90% dintre asiurați ar reclama, săptămânal, daună totală!
* Dragi inventatori, oameni de știință britanici, savanți naziști (care mai trăiți), vă rog inventați geaca cu încălzire și închidere centralizată, din telecomandă. Că mă enervează fermoarul ăsta care se tot blochează!
* Zilele astea, în Franța, niște cetățeni protestează împotriva guvernului. În cazul de față, împotriva guvernului francez. Ca simbol al mișcării lor, s-au îmbrăcat în veste galben-reflectorizant, din alea, de care folosește poliția sau constructorii. Presa i-a botezat ”Vestele galbene”. Un grup de femei din această mișcare au înființat pe net un fel de agenție matrimonială de nișă, special pentru ele, cele din mișcarea Vestelor Galbene. Mi s-ar părea firesc ca site-ul respectiv să se numească ”Nevestele galbene”.
* Un prim pas în lupta cu diminețile de luni ar fi prelungirea cu 24 de ore a serilor de duminică. Vorba dlui Suruceanu, ”Ce seară minunată, mai spune-mi, iubito, odată / Te-aș crede că ești frumoasă, dacă-mi spui că luni stăm acasă...”;
* Săptămâna trecută, într-un Kaufland, mirosea îngrozitor. Până să aflu cauza, am bănuit că s-a strecurat o mică greșeală în e-mailul trimis de către departamentul de marketing. Așa cum, de Paște, pentru stimularea vânzărilor, se pulverizează spray cu aromă de cozonac, am crezut că acum, în preajma Crăciunului s-a dorit aromatizarea supermarketului cu rășină de brad. Numai că au scris greșit cuvântul ”rășină”.
* Anul acesta, n-am găsit unde să facem Revelionul. Totul e sau ocupat, sau nu ne place. Iar restul, costă. Cred că o să rămânem în 2018.
* Săptămâna lucrătoare are două părți: ziua de luni și celelalte patru zile.
* Celor care-și doresc un revelion ca-n povești, îi avertizez că nu toți puteți fi Feți-Frumoși sau Ilene Cosânzene. Vă dați seama, ce înseamnă, după beția de revelion, să fii Balaurul cu Trei Capete?!
 
   Cam asta mi-a trecut prin cap, în dimineța de luni. După aia, m-am trezit din somn și am început rutina matinală.

Colecția de aberații primăvară / iar, iarnă

*    Cred că ar fi interesant de urmărit o dezbatere cu tema ”Rolul muncii în viața omului”, între un grup de cercetători jamaicani și un grup de cercetători japonezi. Nu, nu i-am ales datorită faptului că ambele țări încep cu ”JA”. Asta e doar o coincidență stupidă. 
Dar nu ne oprim aici: ca să facem lucrurile și mai interesante, ca să nu zic de-a dreptul imposibile, aș introduce în scenă și doi moderatori care să arbitreze dezbaterea: un român de etnie romă și un neamț get-beget. 
    Nu știu la ce concluzie se va ajunge - dacă se va ajunge la una - și nici nu îndrăznesc să-mi imaginez cât va dura. Gândiți-vă numai cât va dura până când grupul de cercetători jamaicani și arbitrul rom vor înțelege noțiunea de ”muncă”!

*   Campania #MeToo s-a întors ca un bumerang, lovind tot în rândul femeilor. Vă dați seama ce frustrate sunt cele care nu au absolut nimic de povestit? 
    Gîndiți-vă la o femeie obișnuită, cu o viață normală, care nu a găsit niciodată vreo privire străină în decolteu, sau vreo amprentă ”accidentală” pe dosul fustei. O femeie, care constată, într-o bună zi, că, spre deosebire de ea, milioane de femei au trezit cuiva, cât de cât, un interes de natură sexuală. Această doamnă va începe, inconștient, să-și provoace colegii, vecinii. Apoi, conștient, va începe să-i urască. Cum băi tâmpiților, nimic?! Fi-v-ar grăsancele voastre! Se va duce la esteticieni din ce în ce mai scumpi, mai de pe la Antena Stars, va cheltui banii de concediu, de pregătire, ai copilului, de înmormântare ai părinților, va delapida de la serviciu, o va părăsi soțul, va ajunge la închisoare și acolo, în sfârșit, va fi violată în grup de niște condamnate la moarte. Cea mai frumoasă zi din viața ei! Să vezi ce poveste iese de aici...povestea ei! Rupe toate recordurile pe #MeToo !
     Dacă va mai fi la modă, până atunci, tâmpenia asta. Campaniile se succed repede în online: Harlem Shake, Ice Bucket Challenge, Mannequin Challenge, MalinBotRezist Challenge etc. Deja bate la ușă campania ”Delete Facebook Challenge” care se pare că va avea mare succes printre utilizatori. Mai ales printre cei de pe Facebook.

*   Nu știu dacă, vreodată, voi fi convins 100%, științific, că oamenii se trag din maimuțe. Nu știu, s-or trage. Treaba asta e, însă, cu dus-întors și cu tras-împins. Zi de zi, constat, empiric, că majoritatea lor, taaare se mai împing înapoi în copaci!

*    Tot din categoria ”interesant de urmărit”, am imaginat cuplul ideal, două personalități contemporane, doi falnici brazi ai neamului (unul, cam ramolid ce-i drept, iar celălalt din specia O,tannenbaum), parcă făcuți să se completeze unul pe celălalt, ca Yin și Yang, un cuplu pe care mi-ar place să-l văd prezentând programul de revelion, programul de guvernare, premiile Oscar, tragerea Loto Prono sau dialogând pe orice temă ar dori domniile lor: Florin Piersic & Klaus Johannis.
     

 

Să învățăm să ningem nemțește

               

   Trăiască Santa Klaus de România lucrului bine nins, normal!
Se vede că e neamțul la butoane: nici nu s-a întors bine fila cu 1 decembrie în calendar, că a și nins. Nu mai face nici vremea ce vrea ea, ca pe vremea PSD-ului sau a PDL-ului. Nu se mai duce toată zăpada la export ca buștenii lui nea Hrebe!
 Cică, pe vremea PDL-ului nu a nins de sărbători, din cauza lui EBA. Analfabeta a citit ea undeva (scria cu litere de tipar, stați liniștiți), că dacă ninge, ne batem cu bulgări. Și a crezut că e vorba de bulgari. Așa că l-a rugat pe papa să facă ceva să nu ningă, că nu e bine să avem război cu Bulgaria. A vrut să țină și un discurs la Bruxelles pe tema asta, noroc că a greșit avionul și s-a urcat pe un vas de croazieră, unde a așteptat, cu centura pusă, decolarea, vreo trei zile.
 Iar pe vremea PSD-ului, nu era voie să ningă de capul lor, toată zăpada trebuia importată din China, de Bombonel, fără factură, bineînțeles.
  În zilele noastre, parcă-l văd pe Victor Viorel spunînd că această primă ninsoare e o ninsoare politică, la adresa primarilor PSD, pt a-i prinde cu utilajele de deszăpezire pe vine. Că așa-s ei: iarna se pregătesc de furtuni de nisip, tsunami și uragane tropicale, lăcuste sau ciumă bubonică. La zăpadă nu se gîndește nimeni, ce , sunteți nebuni?! Zăpadă, IARNA, pe încălzirea asta globală?! Rușine, Klaus Iohannis! Bine l-a mai poreclit cineva Kalus Troiannis, adicătelea calul troian al lui Băsescu, cel cu care au intrat în politică, din nou, diverși portocalii de băsistă amintire. Acum, Troiannis, se potrivește și cu troienele primei zăpezi.
  Ce-i Victoraș, tată, am auzit că ai morcovu cît Casa Poporului, te gîndești tot mai des la ce-o să faci după ce-o să-ți pierzi jobul ăsta de care ți-ai bătut joc. Cică e greu să-ți găsești de lucru în România. N-a făcut guvernul locuri de muncă. Nu-i nimic, lasă că prinzi tu inaugurarea unui nou supermarket, faci rost de tigăi pentru toți corupții, vi le puneți în cap, apoi vă scoateți frumușel morcovii din cur, îi prindeți cu șfoară de nas și poate vă angajează careva pe post de oameni de zăpadă. Ceea ce sunteți, de fapt.
Așa, domnu președinte uber alles, scuturați-i de să le meargă fulgii! Și să ningă cînd trebuie, și cît trebuie, nu cu 25% mai puțin. Regulamentar, jawohl! Kinderilor, serviți prima zăpadă! Calitate germană! Ein mann, ein vot, ein wort!

B.O.R. deasupra unui cuib de cruci

Nu mă inervați, uăi, cî io îs Vrăjitoru! Acușica ai put ă spel on iu!

     Deși a stat din fiert -ca să fiu în ton cu anotimpul- nu puteam să trec cu vederea această știre culeasă toamna, pe tîrziu.
Pe scurt, un cetățean din Liteni, județul Suceava, a aflat de la CNSAS că preotul paroh i-a pus un pomelnic la Securitate prin anii `80, î.e.n.c.(înaintea erei noastre capitaliste). Așa că a luat o echipă de filmare și s-a dus să-i ”mulțumească” pentru anul de pușcărie petrecut la Gherla. Emoționat de revedere pînă-n cele sfinctere, popa i-a oficiat gratuit o slujbă neortodoxă, un fel de șaorma teologică cu de toate, sfinți, cruci și dumnezei, totul împachetat într-o lipie de mamă. Se spune că Dumnezeu nu bate cu parul.
 Așa că  interpopul din Liteni (membru al Clanului Interpopilor, ai cărui membri sunt ceva între popă și securist) a pus mîna pe crucea de lemn din dotare și a demonstrat cameramanului că viața spirituală bate filmul! La propriu. Apoi și-a chemat ajutoare, niște Hell`s Angels sau Heaven`s Devils locali, conduși de însuși fiul său, tot popă, normal. A urmat o răstălmăcire a pildei ”să întorci și celălalt obraz”, noul sens alocat fiind ceva de genul ”să-i disloci și cealaltă falcă”.
   Toamnele sunt superbe în Moldova. Aurii, sangvine, coapte, dulci-melancolice și amărui-euforice. Mica răbufnire a mizeriei umane de la poarta lăcașului de ocult din Liteni s-a consumat în pîntecele unei indiferente, autosuficiente  miercuri autumnale, reducînd o dramă umană la o simplă flatulație de presă.
   Ce m-a forțat să scriu despre asta? Nu faptul că un preot a colaborat cu securitatea. Asta e ceva destul de obișnuit, majoritatea popilor care au slujit înainte de revoluție sunt interpopi, unii-securiști cu sutană, alții-preoți cu epoleți. Mai nou, sub acoperire, că se poartă. Și nici faptul că un preot își face de ocară biserica, printr-un comportament inacceptabil. De cînd Becali a devenit distribuitor autorizat de Iisuși și Dumnezei, violența s-a mutat de pe lîngă stadioane, pe lîngă biserici. Ce m-a obligat, în realitate, să-mi pierd timpul cu știrea asta măruntă, e tot un fapt mărunt, un amănunt: acest preot de 70 de ani, corupt, securist, violent, se numește VRĂJITORU. Ionel Vrăjitoru. OMG!
  Dragii mei, cum poți fi preot și să te numești ”Vrăjitoru” în buletin?! Și asta nu e tot. Acum vine partea cea mai bună. Preotul Vrăjitoru chiar se ocupă cu vrăjile, mai bine spus cu vrăjelile: practică bibliomanția, fapt interzis categoric de biserică. Adică spicuiește din programul viitor al vieții enoriașului credul, contra unor sume de bani. O altă formă a taxei pe prostie, numită și ”impozitul pe Zăvoranit”.
   Ce fel de slujbe ține popa Vrăjitoru? În loc de Biblie, bănuiesc că citește din Harry Potter sau din Stăpînul Inelelor. Ocazional, la alegeri citește din Cartea Morților, ca să-i cheme la vot, că partidul de la putere, indiferent care ar fi el, plătește bine. În loc să fie încîntați spiritual, credincioșii sunt ”incantați” material. Merg cu presupunerile și mai departe și îndrăznesc să-mi imaginez că mobila din casa parohială e de la Merlin. Leroy Merlin, off course. Iar serialul preferat al popii e ”Ce vrăji a mai făcut soția mea”.
  Îi urăm bătrînețe de piatră, și nepoți burduhănoși, mai ales că are deja pregătite numele pentru viitorii nepoți, care, bineînțeles că nu au voie să fie altceva în viață decît tot interpopi, ca tatăl și bunicul lor. În concluzie, măi dragă creștinilor, puneți mîna și cotizați ca să aveți ocazia de a pupa poala unor nepoți de popă, pe scurt, nepopi, pre numele lor Minciuitoru, Păcălitoru, Aburitoru, Voodooitoru. Nume sincere, oneste, conform normelor europene care cer, ca pe etichetă să scrie exact ce conține borcanul cu căcat din care servesc, pardon, slujesc, agenții BOR sub descoperire.
  Trist e faptul că oameni ca acest jeg în sutană, își aduc o contribuție serioasă ca bunul-simț, liniștea și curățenia spirituală, în România de azi, să-și compromită sensul, să-și piardă rostul, sau cum se mai spune, să devină doar o vînătoare de vrăjitori.

Reclame aproape adevărate

Neptun, aproape o destinație de vacanță 

   ”Mîncare aproape gratis” : o ofertă de nerefuzat, aș adăuga. Sigur, acest ”aproape” e suficient de relativ pentru a-ți permite să emiți aproape orice tîmpenie.
    Poți, spre exemplu, să zici că pe litoralul românesc găsești aproape aceleași condiții ca la Saint Tropez. Nu, n-am ales foarte bine exemplul, deoarece, la prețuri, da, litoralul românesc se bate fără jenă cu cele mai scumpe destinații de vacanță din lume.
  Dar poți folosi această găselniță comercială pentru a spune ”politicienii sunt oameni aproape cinstiți și aproape sinceri”. Sau că Bianca Drăgușanu e aproape virgină.
     În România se trăiește aproape bine, domnule președinte!
  Nu-i nimic, și alegerile sunt aproape. Nu astea de acum, ci alea din 2114. Astea de acum, aproape corecte cum sunt ele, nu vor schimba aproape nimic. S-ar putea ca peste o sută de ani, totuși, alegerile aproape să conteze. Dar nu mai devreme. Pînă atunci, vorba deontologilor din presă, țineți aproape. Aproape gratis.

  Și tot din registrul bazaristico-litoralistic, îmi amintesc instrucțiunile de folosire, mîzgălite cu pixul pe o hîrtie lejer boțită, aferente unui binoclu de jucărie: ”De departe vezi aproape”.
  Dar să nu o uit și pe doamna care vindea obiecte de cult - niște kitschuri oribile, Jesus cu beculețe, cruci care-și schimbau culorile ca la discotecă. Mai lipseau pixurile cu Maria Magdalena care se dezbracă cînd o întorci cu capul în jos. Mișto, nu? Vii de la plajă în curu gol și-ți cumperi o cruce turcoaz, un Isus fuchsia, ceva cu leduri, care să te apere de ispitele trupești de tot soiul, de care, culmea, e plin litoralul, ba chiar, zic unii, ăsta e și scopul său. Le vindea printre șaorme, arme de jucărie, reviste porno și pachete de țigări. Peste toate astea, trona inițiativa de marketing a patroanei (sau a matroanei, mai corect): un afiș menit a spori vînzările obiectelor religioase, probabil un pic mai greu vandabile, cu garanția ”TOATE OBIECTELE SUNT SFINȚITE”. Ceea ce n-ar fi chiar total exclus, la urma-urmei, Catedrala Șmenuirii Neamului nu se construiește cu post și rugăciune, nu-i așa, preaaproapefericitule Daniel?
  Doamne-ajută să Doamne-ferește!

Ieri, după-amiază, Dumnezeu picta.

Cum am terminat,simultan, 2 femei !

    Billa este, după părerea mea cel mai slab supermarket. După raportul preț/calitate și varietatea redusă a produselor. Dar e lîngă blocul meu, așa că n-am să mă duc pentru o pâine toooocmai la Lidl, cea mai apropiată alternativă. E o diferență de 10 minute de mers pe jos!...
Așa că iată-mă învîrtindu-mă prin Billa ca o asistentă TV prin librărie. Știți cum se duc banii. De fapt, voiam doar un pachet de țigări, dar dacă tot am intrat...În fine. Pun eu în coșuleț ceva marfă și mă îndrept ca Scufițu Roșu spre casa de marcat. La rînd, de plictiseală, mă relaxez vorbind cu Mihaela din desenele animate ale copilăriei mele. O mai țineți minte pe Mihaela? Avea și un cățăl, Azorel. Un maidanez, cred. Pe timpul comunismului nu erau tolerați cîinii de rasă. Nobilimea, în general. Cîinii cu pedigree nu aveau origini sănătoase. Ăia turbați, de maidan, aveau. Orișicît, păcat că s-a pierdut acest nume, Azorel. Ar fi fost perfect pentru vreun manelist. Cum ar fi sunat? Azorel de la Craiova. Sau formația ”Azoreii”. Deosebit. Sau pentru vreo prezicătoare, vreo horoscopistă: Azorica. ” Ce-nvîrtește astrele, cu Azorica”. Sună destul de comercial.
Vă întrebați, cu oarecare îngrijorare, probabil sigur, vizavi de starea mea de sănătate mentală din acel moment, de ce vorbeam tocmai cu Mihaela? Unde o vedeam eu pe Mihaela în acel moment? Cum unde?! În coșul de cumpărături, imprimată pe punga de pufuleți! Cu Azorel cu tot. Cum să nu cumperi pufuleți cu Mihaela?! Bun marketing, de reflectat la emoțiile astea optzeciste.
  Bun, stăteam eu la rînd și-i spuneam Mihaelei bancuri retarde, de autobază. De genul:”Știi, Mihaelo, de ce se cheamă casa de marcat? Pentru că marchează gol în buzunarul tău! Haha!”. Lejer, așa, ca la opt seara. Pentru toate audiențele. La rînd, în fața mea, un tînăr remarcabil. Prin ce se făcea el remarcat? Prin cantitatea impresionantă de pungi cu semințe de mac descărcată pe banda rulantă. Altminteri, un look muncitoresc românesc. Precizez ”românesc”, deoarece există și lookul muncitoresc italian. Diferit, dar cu nimic mai bun.
  Doamna de la casa de marcat începe să marcheze. În spatele meu, o babă, își făcea meseria de babă: număra pungile cu mac. Cred că și uitase să-mi facă inventarul coșului meu, așa era de acaparată de tînărul remarcabil. Toată coada de la casa aia, semăna cu o coloană de mașini la bariera trenului. Și prin fața noastră trecea un marfar de ăla, interminabil, cu vagoanele pline cu semințe de mac. Într-un tîrziu s-a terminat marfarul, s-a rupt bonul de la casa de marcat ca și cum s-ar fi ridicat bariera de la tren, s-a aruncat sictiritul, protocolarul, ”o seară bună”, echivalentul schimbării semaforului feroviar din roșu în verde. Casiera, rupe prima tensiunea din aer, cu o presupunere: ”Cred că lucrează la o brutărie...”. Baba, care abia se mai ținea de bîrfa ce-o trecea cumplit, preluă cu sete legătura. Nu mai țin minte ce rahat a mîncat și ea. Eu, nici nu existam. Pînă în clipa în care, de la înălțimea misterului meu - nu poți descifra un om doar după o pungă de pufuleți și un pachet de țigări - zic: ” Macul se folosește la fabricarea cocainei. Se pisează, rezultă un praf alb ca o făină. Se lasă la uscat, se mai amestecă cu ceva, și apoi se face cocaina. Iar din cocaină, prin niște procese chimice, se poate obține heroină. Sau, macul se poate transforma în opium, un drog care se fumează...”.
  Casiera și baba erau terminate. Se uitau prin mine, undeva în abis. Parcă tocmai avuseseră o revelație despre identitatea lui Keyser Soze, maleficul personaj invizibil din Usual Suspects, cel care putea fi oricare dintre personajele filmului, dar de fapt e chiar în fața ta. Sau și mai rău, suferi de dublă personalitate și ești chiar tu! Ca să nu le las sub hipnoză, adaug: ”...sau poate lucrează la o brutărie”.
  Apoi, întocmai ca personajul lui Kevin Spacey din același film, am aruncat sictiritul, protocolarul ”o seară bună” și am dispărut în noapte, corectîndu-mi din mers, șchiopătatul (n.a.). Atît a mai reușit să îngaime casiera în spatele meu, încă între vis și realitate : ”Cred că lucrează la o brutărie”.

-------------------------------------------------------------------
n.a. : în filmul USUAL SUSPECTS , personajul lui Kevin Spacey șchioapătă și se bîlbîie, cu alte cuvinte, aparențele îl disociază de Răul absolut, diabolicul Keyser Soze despre care se vorbește pe tot parcursul lung-metrajului, dar care nu apare deloc în film. Pînă în final, cînd...dar mai bine vedeți filmul! Serios.

Mulțumesc anticipat celor care au înțeles cum funcționează internetul și îmi vor da un LIKE și un SHARE.

Eu nu șer nimic dijaba, asa se face. Dacă v-a plăcut, e common curtoazi să distribuți acest produs. Sincer, pînă nu demult, n-am știut nici eu că îndemnul la distribuire nu e cerșală, ci marketing.

Creieru` mic! că noi suntem la putere...

    Astăzi de dimineață am văzut, în sfîrșit, la Antena 1 o emisiune care mi-a plăcut. Altceva. În primul rînd, remarcabil pentru prima televiziune a lui Voiculescu, nimeni nu îl înjura pe Traian Băsescu! Nici măcar o aluzie. Sau poate n-am remarcat-o eu. În al doilea rînd, nimic vulgar. Nici un strop de Capatos, nici un neg de-al Simonei Gherghe. O emisiune corectă, perfect imparțială, cred că singurul produs de presă adevărată din România. Informația, curățată de orice interpretări, sintetizată, concentrată pînă la esență, ajungea la consumator acoperind 100% subiectul. Și cu buget minim! Un decor simplu, frumos, roșu. Iar în centrul ecranului scris foarte citeț, lizibil, cu niște litere nici mari nici mici, nici frumoase nici urîte: ”Revizie tehnică”.

*

La Prima TV există emisiunea CLICK. Conceptul e simplu: cîțiva tineri fac CLICK! atunci cînd își închid creierele. Și astfel începe emisiunea. Domle, eu nu înțeleg de ce se moare de foame în România, cînd se poate trăi atît de bine măncînd rahat. Și este din belșug! Politicienii, oamenii de presă, ”vedetele”produse de presă, prestatorii de servicii, investitorii străini, popii, patronii de cluburi fotbalistice (înafară de vreo 8), `telectualii, horoscopistele, în fine, oamenii de succes sunt toți full of shit.

  Dar, dincolo de acest aspect financiar - veți spune, deloc de neglijat și pe undeva, veți avea dreptate- e totuși cumva, tragic să vezi niște oameni adulți, cu pretenții de cetățeni sănătoși la cap cîștigîndu-și existența  din informații despre nimeni și despre nimic. Ba, chiar mai puțin, despre niște pițipoance. Niște boarfe oarecare. E groaznic să ajungi la un punct al vieții în care să fii expert în probleme de genul : cîte perechi de chiloți pe oră schimbă Biank Dragooshanoo și cîte cristale Swarovski are fiecare, cîte poace a primit Beyonce de la Jay Z sau cîte bășini a tras Madonna în timpul ultimului turneu etc. 

  Grozăvia nu ar fi chiar așa de mare dacă emisioniștii respectivi ar invita  fanii cîte unei vedete, hai două, trei. Și să facă o emisiune pe tema respectivă. Se întîmplă. Că de asta s-a inventat fanatismul și fanii. Să știe cît mai multe despre un multmediatizat hominid. Fiel el fotbalist, actor sau cîntăreț, castravete sau femeie cu barbă. Dar cînd îi vezi pe clickăiții ăștia că știu toate informațiile inutile despre toate numele care apar pe foi lucioase, foi numai bune de atîrnat în veceurile de la țară, alea de lemn, din fundul curții, sau în cabinele de TIR, îți spui că mayașii, au avut, totuși, dreptate. E acolo, mai ales unul slăbănog, care, atunci cînd vorbește despre silicoane mondene, seamănă cu Gollum vorbind despre Inelul The Precious. Are aceeași privire! 

Bravo lor! La urma urmei, de asta s-au inventat personajele publice, de asta există ființele-produse de presă, pentru a fi dezbrăcate și îmbrăcate în emisiuni de gen, radiografiate și studiate secundă de secundă, pe toată suprafață lor netezită prin lifting. Bravo lor pentru pasiune, pentru dăruire, pentru că muncesc și nu dau la oameni în cap, pe stradă ! Și mai ales bravo lor, pentru că țin vie speranța, chiar certitudinea faptului că specia umană, dacă va fi nevoie, va putea oricînd să reînceapă de la zero! Cu un simplu CLICK.

Cine nu pierde, nu caută, logic!

 

Tare mă enervează să caut ceva, presat de timp, și să realizez, pe secundă ce trece, că nu voi găsi acel ceva în timp util!
Hm. Pe scurt, tocmai v-am spus povestea vieții mele, varianta mea.

 

 Cine caută, înseamnă că a pierdut, cine a pierdut înseamnă că e loser, cine nu caută, n-a pierdut, iar cine n-a pierdut, e winner, logic!

       Mă uit la oamenii de succes din societatea noastră. Apoi mă uit la oamenii simpli, obișnuiți. Un cap, două mîini, două picioare...băi, care e diferența? Mă uit din nou la succesmeni și din nou la luzărmeni. Mă dau un pic înapoi, să mă uit așa, mai peransamblu, cum auzi la piață. Și mă luminează deodată luminița de la capătul tunelului după care mă lovește revelația ca trenul aferent luminiței : diferența e că noi ăștia, obișnuiții, pierdem vremea căutînd, pe cînd ei, ăia, obișnuiții cu DNA-ul, se îmbogățesc găsind și luînd.
  Pe cînd tu căutai la ce facultate să-ți pierzi 5 ani din viață, ăla își lua diploma la școala vieții prin Germania.
  Ai terminat facultatea și cauți un loc de muncă - ăla e deja patron și te cumpără pe 2 lei.
 Cauți o fată să-ți întemeiezi o familie - ăla deja a dezbinat vreo 20 de familii și acum își cumpără asistente TV și guriste din trupe de club. Pentru a menține gurista proaspătă, trebuie să-i schimbi trupa din cînd în cînd.
  Cauți un apartament - îți vinde ăla o garsonieră la preț de Arcul de Triumf (din Paris, biensiur), că a făcut el niște pam-pam cu niște notari, cu niște evaluatori, a scos în stradă niște bătrîni și e mare dezvoltator imobiliar.
  Cauți o țară în care să speli babe la cur sau mașini la spălătorie ori vase la restaurant, numind asta un trai decent - e din cauză că ăla a vîndut țara în care te-ai născut, și-a cumpărat o insulă particulară, tropicală, unde stă toată ziua cu ea la soare (cu insula), el fiind în acest caz cel șters la cur de supermodele de 16 ani, consumînd calota glaciară a Terrei cu whiskey. Ca să nu exagerăm, nu a vîndut toată țara. Doar cîteva din părțile alea infestate cu cianură, care put și pot lua foc, alea cu gaze, aur și petrol.
 Cauți adevărul de la Revoluție, cauți deontologie-n presă, cauți cinste în justiție, ce dracu tot cauți, n-ai înțeles, toate-s la Ăla ! Mai bine liniștește-te și caută o bormașină pe Mercador sau pe Tocmai punct ro și bortilește-ți vecinii, că asta te învață reclamele și emisiunile retarde pe care le consumi la pachet cu berea Pișatul Cerbului, 5 lei / 5 litri superofertă plus o pungă de semințe în coajă. Iar cojile adînc înfipte în covorul persan, cadou de nuntă de la bunica de la oraș. Că asta ne învață televizorul, să ne batem, nu să fim uniți și să realizăm ceva, nu, să ne dăm în cap pentru locuri de parcare, pentru echipe de fotbal, pentru gașca de la bloc,romănii împotriva ungurilor, minerii împotriva studenților și toți împotriva țiganilor, totul e să ajungem vedete la știrile alea oribile de la ora 5. Sărutări de falange Elodiei !
    Dacă te-ai apucat de căutat, deja ai pierdut. N-ai voie să cauți, n-ai timp. Lucrurile pe care le ai deja trebuie să fie în ordine, la locul lor. Iar cele de care vei avea nevoie trebuie să știi să le procuri atunci cînd oportunitatea se arată. Din timp. Nu cînd deja îți crapă buza. Ai văzut vreun mahăr să se bîlbîie, atunci cînd vine vorba de cash? ”-Ăăă...stai să văd ce mai am pe card...să văd prin buzunare...”, nu, tată, ăla scoate cheița, deschide seiful din spatele portretului său de prost gust, trîntește cărămida pe biroul de lemn masiv și zice ”ia d`acilea, moșiule”. Nu se-ncurcă, nu se joacă. Nu caută. Ce-i drept, uneori este el cel căutat, nici o problemă, așa e viața, totul vine cu un preț. Iar el are bani să-l achite.
  Se spune ”cine caută găsește”. Pe naiba! Cine caută pierde timpul. Cine caută, nu știe ce e cu viața lui.
Cine caută greșește! Unde greșește?
Sunt două tipuri mari de căutări. Zic io, nu trebuie să credeți tot ce citiți pe net.
    În ”onoarea” celui mai important succesmen român, cel care a făcut totul posibil pentru cei care s-au îmbogățit după revoluție, tata lor, al hoților, originalul emanat, the one and only, Ion Iliescu, am denumit cele două mari tipuri de căutări, ”Meandrele concretului” - cea materială și ”Sinergia faptelor” - cea imaterială.
  Să vedem unde se ascund greșelile. Sau măcar să ne jucăm căutînd.

  I. Meandrele concretului
      De cele mai multe ori, atunci cînd cauți ceva precis, ceva ce-ți trebuie neapărat, un obiect să zicem, lucrurile se petrec după anumite reguli.

Regula nr.1: nu găsești ce căutai. În cel mai bun caz, îl găsești atunci cînd nu-ți mai trebuie. De ciudă, îl spargi, îl rupi, îl arunci la gunoi, în WC, etc. După care îți trebuie musai din nou. Scotocești în gunoi, în WC, în etc. Iarăși nu-l găsești, în schimb miroși oribil. Îți juri că-ți vei procura 20 de bucăți din acel obiect, ca să ai pe ce pune mîna la nevoie. Amîni, amîni, pînă uiți. Aici e greșeala.

Regula nr.2: găsești altceva, ceva ce ai căutat cu altă ocazie. Acum degeaba l-ai găsit că nu-ți mai trebuie. Prudent, învățat din experiențele anterioare, întrerupi un pic actuala căutare și pui bine acel ceva, bănuind că îți va mai trebui. Bineînțeles că nu îți va mai trebui niciodată. Sau, dacă viața te urăște suficient de mult (și după o vîrstă, te urăște, după suficient timp petrecut împreună, ajungeți să vă urîți reciproc) , îți mai oferă o ocazie în care îți trebuie acel ceva. Însă l-ai pus atît de bine să nu se mai piardă, să nu-l mai găsească nimeni care să ți-l rătăcească, încît...ai reușit! A doua greșeală.

Regula nr. 3: găsești ceva nou, mai valoros, dar îl ratezi. Ori nu îți trebuie în acel moment, ori nu ai timp să te apleci și să-l culegi, ori nu ai bani decît pentru ceea ce căutai inițial. Afacerea e că prețul cu care vine acest ceva nou, găsit din întîmplare astăzi, e...nu că e mic... hai să vă explic altfel: e ceva mai mic decît prețul pe care ai fi fost dispus să-l plătești cu ochii închiși pentru acel lucru, atenție! într-o dimineață infectă, după o băută cruntă, chinuit de hemoroizi, în etapa de zgîrcenie maximă a vieții tale, și ar fi fost un cadou pentru cel mai mare dușman al tău. Din banii pentru berea cu care urma să te dregi. Din nou, mare ratare, cap de pițurcă ce ești.

Regula nr. 4: găsești fix ceea ce cauți. Pe sistemul ”ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să găsești”. Greșeală din start.

 II. Sinergia faptelor
     Atunci cînd cauți ”ceva mai bun”. Iar ”ceva mai bun” e tot timpul în altă parte. Greșeala constă în faptul că, pur și simplu, nu te poți opri măcar o clipă ca să te bucuri de ceea ce ai. Îți faci mereu griji pentru ceea ce va fi, încît pierzi ceea ce este. Definitiv.
     Nu trebuie să ne fie teamă de greșeli.
     Greșind, pierdem. Pierzînd, căutăm. Și căutînd, găsim. Așa mergem mai departe. Uneori găsim ceea ce am căutat, sau pe-aproape, alteori ceva nou, mai bun, sunt și cazuri în care găsim că nu mai există ceea ce căutam, tot un rezultat e și ăsta, un rezultat care ne permite să mergem înainte. Nu există căutare fără rezultat. E doar o chestiune de timp. Iar cei care chiar nu găsesc nimic, sunt cei care chiar nu vor să găsească ceea ce pretind a căuta. Ei au grijă să caute ceva ce sigur nu există, în locuri în care nu e absolut nimic de găsit. Nu vor să fie dezamăgiți de rezultat. De regulă, aceștia sunt cei care-și caută versiuni ideale, ireale ale lor înșiși.
   Mai nasol e atunci cînd, în viață, fiind foarte preocupați să căutăm ceva sau pe cineva, după criterii prestabilite, conduși de păreri preconcepute, care, de multe ori nici nu sunt ale noastre, nu observăm că am găsit ceea ce căutam, ba chiar mult mai mult. Sau constatăm asta prea tîrziu. Greșeala e că ori ne grăbim, nu prea gîndim, nu mai avem răbdare să căutăm și ne belim viețile de la vîrste acneice, ori obosim, gîndim excesiv de mult și nu mai avem chef să căutăm, irosindu-ne viețile pînă la vîrste lombosciatice. În ambele cazuri renunțăm la căutări, iar renunțarea, eșecul, îl ascundem stîngaci sub masca succesului vieții noastre!
Pe cine păcălim și de ce?

   De aceea, ce mă enervează cel mai mult e să caut ceva acolo unde-mi convine mai puțin, acolo unde se caută cel mai greu și să-mi asum 100% ceea ce voi găsi.
  Hm. Pe scurt, tocmai v-am spus povestea vieții noastre, a tuturor. Varianta reală.

 

Mici bilanțuri

  Am cumpărat lucruri ieftine, cu gîndul de a economisi. Mîncare ieftină. Haine ieftine. Și alte nimicuri de astea, pentru casă, tot chibzuit, tot economicos. Rezultatul a fost că am mîncat nesănătos, hainele au trebuit înlocuite, lucrușoarele s-au rupt, s-au tocit, au trebuit aruncate. Am trăit mai rău, dar nu m-am îmbogățit deloc. Asta înseamnă să cheltuiești aiurea, ”în orb”. Chiar dacă lucrurile de pe bonul de casă sunt ieftine, dacă sunt multe, sau dacă sunt prea dese bonurile de casă, iar nu e bine. Deasemenea, depinde și de cît sunt de trebuincioase. Planificarea, dragii mei. Iar ne întoarcem cu gîndul cam vreo 24 de ani în urmă.

*

  Și că veni vorba de nostalgii pro-comuniste: cum e să fii președintele României 10 ani de zile în plin capitalism, în plină eră a Internetului, în Uniunea Europeană, beneficiind de fonduri europene, și la sfîrșitul mandatului să constați că poporul pe care ai fost ales să-l reprezinți plînge după un dictator? Cum e asta?

 Un dictator pe care acest popor l-a urît 100%. Unul dintre puținele lucruri care i-au unit pe români a fost ura pentru Ceaușescu. Toată lumea era de acord că nea Ceașcă e răul absolut. Mai rău nu se putea. Nici măcar nu e un păcat să-l omori în ziua Sfîntă de Crăciun, diavolul pe pămînt.!

 Și acum, în comparație cu tine, lumea îl regretă. Îl preferă. Mai bine cu Ceaușescu decît cu Băsescu. Un ”record” absolut incredibil!!!

  Mai poți să te jîmbezi la tv?! Să dai lecții altora?! 

*

   Și apropo de Băsescu: știți ce-mi place cel mai mult la băsiști? Că răul cel mai mare care li se întîmplă, de regulă, se numește Traian Băsescu. El îi trădează primul! Cum dau de necaz, Băselu îi aruncă ca pe niște cartofi degerați. Și tot el e primul care le dă în cap. Și nu știu cum se face, că, tot de regulă, lichelele astea puse pe căpătuială, cam dau de necaz. Imediat după ce Băsescu nu mai are nevoie de dumnealor. Pe sistemul ”cine e cu mine, încă nu sunt împotriva lui!”

*

  Asta nu înseamnă că USL-ul sau alte partide, partiduțe, gășcuțe, în fine, că vreun politician ar fi altceva. Se pare că am intrat într-un fel de Cod Roșu. Vom vorbi, probabil, și despre ei.

Doar că, încă n-am terminat cu Codul Portocaliu.

 

   

EL DOREL-DO !

Tare ne mai place munca! Ne-am uita la ea ore în șir!...

Europa, România.

Strada Armeană, Iași, noiembrie 2013.

  Dorel și fanii săi: mare reprezentație. Dorel interpretează la rangă și capac de canal o rapsodie de toamnă.
Ca și grad de dificultate suplimentar, canalul e un pic sub asfalt. Asta, deoarece strada pe care se desfășoară reprezentația a fost de curînd asfaltată. Acum va fi spartă din nou deoarece nu știu ce companie (parcă Romtelecomul, dar nu e sigur) s-a gîndit să-și vîre cablurile prin underground, la iernat.
   În acest context, spectacolul la care asistăm se ridică brusc, la alt nivel: operă! Da, urmărim o versiune a ”Troienelor” într-o punere în scenă ce l-ar face pe Andrei Șerban să-și dea cu ranga-n...premii, de invidie.    Priviți aceste gingașe troiene, ce la muncă nu renunță, șase la număr, în cor, ne anunță:” - This is sparta!”, referindu-se la strada proaspăt asfaltată, bineînțeles.
  Cum să nu fie România EL Dorel-Do -ul Europei? Aici totul se poate. Asfaltezi o stradă, asfaltezi și canalele, apoi, după cinci minute o spargi la loc, că uite-așa, am uitat ceva sau n-am fost în stare să comunicăm la timp. E suficient să zici : Dorel, do! și Dorel face. De unde și denumirea: El Dorel-Do!
  Dragă Dorel, nu uita: cu cît mai multe capace, cu atît mai multe șanse de cîștig!

Secretul succesului Dorelian se află în principiul: ”Cel mai deștept cedează primul”.Capacul canalului a cedat și s-a deschis.

Dedicație muzicală cu un domn, o cîntăreață și oleacă de prefață.

Prefața.
Se întîmpla prin 2004. Amy Belle se lăsa descoperită (nu dezvelită!) pe străzile din Glasgow, de un prieten al lui Rod Stewart. Făcea "busking", un termen ce s-ar traduce "spectacol live" în locuri publice. Pentru turiști, mă gîndesc, dacă ținem cont că acțiunea se petrece în Scoția! Spre deosebire de "mahala", concept care, la prima vedere, ar fi traducerea exactă a buskingului, ceva îmi spune că termenul scoțian implică și oleacă de talent, plus ceva calitate artistică. Cam ca băutura contrafăcută de pe la noi, versus whiskey-ul scoțian de pe la ei, no offence, Dorele! Ideea e, că, fără altă introducere, Amy s-a trezit din stradă, fix la London’s Royal Albert Hall, alături de un domn ciufulit, îmbrăcat în galben. Finalul neașteptat al poveștii cu moderna Cenușăreasă constă în faptul ca my Belle s-a reîntors la busking. Cică au si stelele căzătoare facturi de plătit. Noaptea cu Mr.Stewart nu a dat Rod imediat.

Revin la dedicația muzicală.
Supraviețuind cu greu acestei piese de mare excepție, trecînd cu bine peste momentul înfiorător de mișto în care publicul fredonează, nu reușim, totuși, să ieșim 100% învingători din această confruntare cu arta. Așa cum marii magicieni nu-si dezvăluie niciodată trucurile, deși "toți știe că e un falș ordinar", tot astfel, Rod Stewart, acest magician al muzicii, îl ia pe

 ”I don`t want to talk about it" în brațe, atunci cînd îl întrebăm, exasperați:
”Da` cu saxofonista ce-ai avut?!”

Reduceri mitologice!

      La o numărătoare paralelă cu realitatea, am constatat că mitologia românească e mai lungă fix cu două mituri. Drept pentru care, ne propunem să le desființăm! Vom reuși?

Mitul știrilor-maraton

 Reporterii sunt ca spermatozoizii. Apar încontinuu. Gradul de maturitate atins la 10 săptămîni de viață le e suficient pentru a lucra în televiziune. Se duc cu capul înainte fără să gîndească. Din vreo sută de milioane trimiși pe teren abia unul dacă dă naștere la o știre adevărată. Îi putem numi reportozoizi. Cu ajutorul lor, manipulîndu-i cu dexteritate, televirilii campioni ai audiențelor servesc telespectatorilor care așteaptă cu gurile căscate știri cu topoare, accidente și violuri, adevărate plăsmuiri. Majoritatea acestor telespectatori urmăresc știrile pe plasme, de unde și termenul contextual de ”plăsmuire”. Cei care promovează astfel de știri sunt ”plăsmuitorii”, iar consumatorii acestor spectacole grotești și inutile, pot fi numiți ”plăsmuiști”.
   Reportozoizii sunt și mai activi de sărbători. În general, de orice fel de sărbători, ei lucrează mai din greu ca de obicei pentru a ”ne transmite cele mai proaspete știri”. Pe tot parcursul zilei! Un maraton de știri. Sau știri-fluviu.
  Nu există așa ceva. Asta e o invenție, o manipulare a televiziunilor. Știrile adevărate se produc spontan, independent, trebuie căutate. Astea sunt știri artificiale, de seră, de crescătorie.Atenție, îngrașă și sunt cancerigene! Prin manipulare, plăsmuitorii de programe vor să vă inducă ideea că evenimentul e suficient de important pentru a vă ține cu nasul lipit de TV toată ziua. Al doilea avantaj al știrilor maraton e că reprezintă spațiu de emisie acoperit ieftin dar cu rating la fel de mare ca un film sau un spectacol de calitate. Înseamnă pur și simplu profit. Un film bun costă. Deasemenea, costă și să organizezi pentru acea zi de sărbătoare un program de divertisment decent. Să mai scoți din foame actorii ăștia tineri, pe care-i vedem doar prin reclame. În varianta beton-maraton, plătești cu doi lei niște pupeze de astea care vor să se vadă la televizor și te-ai scos. Măcar pentru o zi, orice s-ar întîmpla, există prosteală pentru popor la televizor. Programul merge pe pilot automat toată ziua, fără abateri! Parcă ce se poate întîmpla așa de important încît să bată la audiență petrecerile pe cinste încinse de poporul român?!
   ”- Rămîneți cu noi, după cîteva știri scurte de tot, promitem, continuăm transmisia de la Căcărezul din Deal unde badea Mircea va pune usturoiul pe friptura de miel în mod tradițional! Nu plecați! Usturoiul vă așteaptă! Și acum știrile : în China a aterizat o navă extraterestră, Koreea de Nord a lansat 15 rachete nucleare, în Africa de Sud au fost descoperiți dinozauri vii, iar la Machu Pichu sunt doi bărboși, unul complet alb iar celălalt așa, pe la 30 de ani, care pretind că sunt însuși Dumnezeu și fiul Său, Jesus Christ.Acestea au fost știrile, acum înapoi la Căcăreaza din Deal, Cretinița, ai legătura, să vedem  căpățînile lui badea Mircea!”
  Nu e deloc un maraton. De fapt, e o alergare pe loc. Fără să miști picioarele. Aceeași știre toată ziua. Aceleași imagini pline de fum, bere, manele și cocalari. Aceleași întrebări stupide ”- Ce faceți aici?”, de parcă s-ar aștepta cineva ca țața aia în capot barbecue style sau macaragiul ăla roșu la față, cu dunga originală de grăsime prelinsă pe maieul mulat pe butoiul de bere numit burtă, să răspundă ”am venit să studiez fizica cuantică, domnișoară”.
 ”-Vă distrați?”, mai întreabă reporterița cu greu, abia auzită prin tornada de manele, niște tineri. Un cocalar clasic, cu tricou D&G, cu lanț de aur peste tricou, tatuat cu motive tribale -normal- , întrerupt din activitatea de dans, un fel de aruncatul mizeriei din buric prin mișcări lascive ale bazinului, cu sticla în mînă, ar răspunde în mod surprinzător, shokant kiar ”- Nu prea mă distrez, sincer aș fi vrut să merg la o expoziție de icoane, ouă încondeiate și recital de muzică religioasă”.  Dă-te dreacu!
   Știri-fluviu. Mai degrabă baraj! Ca și cum tîrtanului grataragiu de pretutindeni i-ar sta fleica-n gît dacă nu ar fi informat secundă de secundă cum mănîncă și se îmbată alți tîrtani grataragii din țară. Asta presupunînd prin absurd că la iarbă verde sau la iarbă scumpă, în cluburi, nu s-ar asculta manele, ci s-ar urmări știrile.
    Acești directori de programe merită invitați într-o zi festivă la o cherhana unde să servească tot ce prind pescarii pe parcursul acelei zile, pe sistemul brevetat chiar de dumnealor, televirilii. Sistemul în care reportozoidul ne servește tot ce vede în jurul lui drept știre, știri în neștire, de-a valma. Nu contează ce e, prospăt să fie! Pescuit în direct. Bocanci, conserve ruginite, bucăți de mingi de fotbal etc.
”- Cum v-a plăcut friptura de anvelopă? Așa? Scuze, era de iarnă, în perioada caldă cam de astea se prind. Dacă veniți la iarnă, vă pescuim la copcă una de vară! Nu-i nimic, rămîneți cu noi, urmează ciorba de patinator.Cu tot cu patine în picioare!” M-ați înțeles, ideea nu e să servească ceea ce vor prinde comestibil , ci orice se agață în cîrlig. Așa cum nici noi nu suntem serviți cu știri adevărate ci cu informații inutile din diverse locuri, prezentate stupid. Ce-i drept, în zilele obișnuite, spre deosebire de cele marcate de maratoane-fluviu, redacțiile de știri ne prezintă  informații la fel de inutile și tot într-un ambalaj cretinoido-penibil, adică pe înțelesul maselor. Deosebirea e că nu mai dau drumul la păsărici pă-n toate colțurile țării ca să deie alea cu ciocul aiurea, ci se culeg știrile gata făcute din cîteva locuri fixe: pompieri, Rutieră, Criminalistică, DNA, Click și Cancan, însumînd 90% din totalul știrilor, fix partea care face deliciul vieții de român și de care pe noi, restul, minoritatea neglijabilă a absolvenților din anii 90, nu ne doare nici în DIICOT.

   De fapt, ce se întîmplă în realitate, de sărbători: nimic. Totuși, televiziunile insistă, asudă, muncesc, se bîlbîie, se afumă, se ard, se bat, morți, răniți, dispăruți în misiune. Reporteri și redactori mimînd buna dispoziție și entuziasmul de a fi la serviciu într-o zi liberă avînd sinceritatea unui pacient căruia i se amputează ceva fără anestezie de către dr. Ciomu. Și toate astea pentru a ne transmite cu promptitudine (adică de pe prompter) acest nimic. Astfel iau naștere acele breaking news, în traducere și adaptare liberă, știri la care te spargi de rîs:
  ”Pe masa românilor nu a lipsit vinul” - de parcă nu ar fi lipsit heroina sau armele de distrugere în masă !
  ” Românii au încins grătarele” - se pare că reci nu funcționează chiar mișto.
  ”Românii au băgat adînc mîna în buzunar” - aaa...de asta am văzut la intrarea în supermarketuri Interzis accesul minorilor !, se pare că printre rafturile cu mici, cei mici pot auzi gemete și oftături de genul <<-Mai adînc, Nelule, bag-o mai adînc! Pînă dai de fund...>>
   Știu pe ce mizează ei, lasă că și așa nu se uită nimeni. Atunci pune nene pe ecran ”Revizie tehnică”, dă liber la oameni și hai și tu la un șpriț. Cum adică și ce-o să dai pe post în prima zi după ce trec ostilitățile? Ești nebun?! De Youtube ai auzit?! De Facebook ai auzit? N-ai să egalezi niciodată postările cocalarilor autentici, cu toți Măruții tăi, cu toți Capatoșii și toate Simonele Gherghe din lume! Oricum, deja vă ia la Suleyman Kanalul D.

Mit desființat !

     În fine, se termină și minivacanța asta. Și vine răzbunarea reporterilor. Reportajele dramatice, acele memoriale ale durerii de cap, esofag și stomac în care ni se prezintă bugetari întorcîndu-se la serviciu. Ca într-o galerie de artă, conduși de ghidul TV, părăsim tabloul idilic ”Bugetari odihnindu-se” și ne oprim în fața lucrării ”Bugetari sclavagind”.
   Și începe o cretinătate și mai mare.

     Mitul ”Sclavie en rose”

    Chestia aia cu revenitul la serviciu după concediu cu bateriile încărcate. Ni se explică de fapt, despre ce e vorba  în acel tablou crîncen: ”- După X zile libere în care s-au manelizat cît au putut, românii se întorc la serviciu odihniți și cu bateriile încărcate”. Mă-ta are bateriile încărcate! La vibrator! Dar prea tîrziu, tu te-ai născut deja ! Ce bou sinistru, ce monstru fără suflet, ce cretin de bani gata a lansat mitul că oamenii se întorc odihniți din concediu?! E o contradicție în termeni! Serviciul înseamnă sclavie, moarte, concediul înseamnă libertate, viață! Cine e tîmpitul care să-și irosească viața odihnindu-se?! Și cine e masochistul care să considere că sclavia e viață?
  De obicei concediul se trăiește intens, fie că te duci la țară să prășești, fie că te duci la munte, mare sau vizitezi țări interesante, fie că te îmbeți ca armata a paișpea eliberatoare. Cum să fii odihnit după ce te dai jos din montagne-rousse-ul libertății?
   Credeați că sunt cretine știrile despre grătare în aer liber, unde (șoc!) oamenii prăjesc mici și beau (șoc!) bere, despre potecile astea rutiere că șosele nu pot să le numesc, unde se formează (șoc!) ambuteiaje, deoarece nu avem (boc!) autostrăzi ?!  Stai să vezi după. Alea știri absolute.
 Reporterița, înarmată cu răbdare, stă cu microfonul la pîndă pe treptele de marmură ale unei instituții publice, treptele alea lucioase care fac iarna la fel de multe victime printre contribuabili ca și instituția respectivă, oricare ar fi aceasta. Stă ca Țiriac la Balc așteptînd mistrețul. S-a deschis sezonul la bugetari. Și vine o cucoană obosită, cu părul ăla coafat, blindat cu fixativ, ruptă în cinșpe de cîtă mîncare a făcut, de cîte vase a spălat, de cît curat a făcut după. Pe fază, killărița îi sare înainte, malițioasă: ”- Cum vă întoarceți la servici (bineînțeles că nu spune ”la serviciu”, ptiu, drace!) după această minivacanță?”. Biata femeie, lovită în plin, ridică ochii precum o căprioară muribundă și îngaimă pe sub o hemoragie de zîmbete care de care mai false:”-Cum să...cu bateriile încărcate, cu putere de muncă, cu forțe proaspete...” , prostii de astea. Normal, doar o vor vedea șefii, ce altceva să spună? Un răspuns absolut sincer ar fi, oricum, nedifuzabil. În primul rînd din cauză că ar dura cîteva ore. În al doilea rînd, ar fi plin de bipuri.
  Cînd numeri orele, minutele, secundele de concediu, cînd aproape că simți lanțurile grele ale robiei intrîndu-ți în carne pînă la os, cînd auzi biciul stăpînului despicînd aerul pentru ca o milisecundă mai tîrziu să-ți despice pielea de pe spate și cînd știi că toate astea vor reîncepe acuși și vor dura multe eternități de acum încolo, pînă la următorul concediu, clar că nu ți se încarcă bateriile.

   Totuși, în mod paradoxal, concediul are rolul lui în menținerea condiției de sclavie. În Olanda, Biserica distribuie gratuit dependenților droguri ușoare pentru ca băieții să fie cuminți. Concediile, drepturile omului, drepturile salariatului, Codul Civil, Codul Penal, Codul Rutier, protecția socială, asistența medicală, învățămîntul, justiția, armata și biserica, Constituția, CEDO, precum și multe alte iluzii ca acestea, protejează, servesc, garantează și întrețin exploatarea omului de către om mult mai eficient decît pe vremea importului masiv de negri din Africa. Nu numai că elimină coalizarea celor exploatați, evitînd revoltele, sau la o scară mai mare, revoluțiile. Ci mai mult, rezolvă problema esențială a exploatatorului: izolează individul de el însuși. Îl întoarce împotriva lui însuși. Pentru aproape oricine, e de neconceput ca o societate în care individul beneficiază de atîtea drepturi și asistență , bașca denumită ”democrație”, să fie în esență o societate aproape primitivă, bazată pe cruda și nemiloasa exploatare a omului de către, hai să-i zicem, om.
  Homo Consumeris ajunge să-și dorească statutul de sclav, să și-l justifice, elimină orice alte variante de a-și trăi viața, orice abatere de la acest statut e considerată o decădere de care el însuși e vinovat, iar adîncirea în această capcană socio-psihologică e considerată un succes, fiind răsplătită prin satisfacerea nevoilor false de consum, induse artificial, ale individului respectiv. Ca orice animal, omul se dresează. Ascultă de frică, de durere și de recompensă. Recompensa e iluzorie, omul se consumă de fapt pe el însuși introducîndu-și în organism chimicale și distrugîndu-și mediul înconjurător.
  Am auzit de multe ori părerea conform căreia Ceaușescu nu ar fi căzut dacă ar fi știut să dea drumul la cîteva supape la timpul potrivit. Ceva program la tv, ceva libertate de exprimare, ceva marfă străină în galantare. Cu un simplu ”da” ar fi oprit glonțul ca Neo în Matrix. ”-Eu sunt Realesul!...”
  Pîine și circ. La atît se reducea pe vremea Imperiului Roman știința înrobirii oamenilor. De fapt, sinteza aceasta e valabilă și astăzi, ne trasează cele două direcții principale : subzistență pentru trup și diversiune pentru minte. După cum ne-a demonstrat și istoria, deși a funcționat destul de bine, acest sistem simplu a dat și niște rateuri catastrofale.
 Astăzi avem un sistem mult mai complex, bazat pe consumerism. Oamenii se identifică cu posesiunile lor. Dacă le sunt amenințate posesiunile, fac orice pentru a le apăra. Frații se ucid pentru o palmă de teren, națiunile își ucid sute de mii de fii pentru o pungă de petrol sau din motive religioase. Atunci cînd își pierd posesiunile, oamenii înnebunesc sau se sinucid. Alt mod de viață nu concep.
  Iar Criza a fost lovitura de grație, o invenție genială! Simplă, ca tot ce e geniu pur: amenințarea permanentă a posesiunilor. Oamenii cam începuseră să ridice frunțile odată cu Internetul, odată cu accesul liber la informație. S-a terminat și asta repede, stați liniștiți. Internetul e plin de informații false sau viciate și sunteți manipulați de nici măcar mersul la budă nu vă mai aparține.
   Așa că deși îți urăști serviciul, îți spui, repeți, auzi și de la alții același lucru: bine că am serviciu, pe vremurile astea e mare lucru! Trăim cele mai negre vremuri.
    Vremurile în care sclavia e roz.

  Ce spuneți, cum e cu mitul ăsta, e desființat sau nu? 

Despre acest mit eu concluzionez astfel: Meet me in Canada!

O ştire rece, de prin 2010: Raliul Iaşului. La Iaşi !

La Iaşi, cine se trezeşte de dimineaţă, bineînţeles că e obosit toată ziua, dar are şi şansa de a vedea maşinile de raliu.
Că după aia, şoferii le iau de acolo şi se duc să se întreacă pe coclauri, eventual să se răstoarne cu ele prin aer, de trei ori halei-hap!peste cap, cum a făcut anul trecut domnul Victor Ponta.
Să ne vedem sănătoşi la anul.La anul şi la mulţi ani!

Maşini, adrenalină, manevre periculoase, teren accidentat, întrecere acerbă! Cică ar fi ceva deosebit raliul ăsta.
Mie îmi sună ca un şofat obişnuit prin România.

AVOID THE VOID

 

ENTER THE VOID (2009)

Regia: Gaspar Noé;Scenariul: Gaspar Noé în colaborare cu  Lucile Hadzihalilovic; Cu:Nathaniel Brown, Paz de la Huerta şi Cyril Roy.

 Un film care n-o să vă placă.Autorul şi-a luat prea multe libertăţi şi asta deranjează.Şi-a băgat pula la figurat şi la propriu (celebra secvenţă filmată chiar din interiorul unui vagin) în toate convenţiile care ne fac viaţa tîmpit de comodă.Deranjează în primul rînd durata filmului, undeva spre trei ore.Deranjează trecerile de la o scenă la alta care se fac în zbor, nu prin tăieturi la montaj.Deranjează pentru că nu ne-a avertizat nimeni că la filmul ăsta nu te relaxezi deşi filmul,ca produs, a ajuns sinonim cu repausul, să priveşti un film înseamnă să dai RESET creierului, domnul Gaspar are tupeul să ne propună să dăm ENTER.Deranjează pentru că ne aruncă într-un teritoriu necunoscut, nu ştim ce facem, ne uităm la un film porno sau e artă?Panică maximă, nu ştim. Nu ne-a spus nimeni, n-a dat la televizor nici un comentariu, nu e cu actori celebri.Ok, filmul a luat vreo două premii dar asta nu ne linişteşte prea tare.Ne extaziem în faţa Giocondei pentru că suntem snobi, aşa s-a stabilit la nivel planetar : Gioconda e o foarte importantă operă de artă.Ne uităm la urîta aia care se uită înapoi la noi cu expresia ei tîmpă de româncă ştergătoare la cur de babe italiene, nici nu ştim exact cine a pictat-o, dar ne simţim împliniţi că de acum înainte putem ţine piept oricui povesteşte că a fost la Luvru.Deşi, ne simţim mai bine la terasa din colţ, cu bere rece şi mititei.

 Filmul lui Gaspar deranjează pentru că nu ne lasă în pace să mîncăm popcorn.Nu e artă pentru stomac.O fi pentru suflet ? O fi pentru creier Poate arta se mişcă mai repede decît ne adaptăm noi, poate evoluţia artei determină apariţia de noi organe sau abilităţi pentru a o percepe.Sau poate determină atrofierea celor existente.Ne transformă.Nu ştiu ce prostii debitez aici, dar iată-mă la finalul acestui film punîndu-mi întrebări.Bine, întrebări mi-am pus şi după Titanic, la modul "cine naiba m-a pus să merg la filmul ăsta?!".

Nu ştiu, poate nici nu e artă, nu ştiu cine stabileşte lucrurile astea.Nici nu contează.Normal ar fi ca fiecare să decidă pentru el.Pentru mine a fost altceva decît încă un film.

 Cu cît încercăm să umplem vidul cu droguri, cu sex, cu bani, cu ură, cu crimă, cu consum,cu reclame,cu supermarketuri,cu atît îl adîncim, îl mărim, creăm noi celule de vid.Şi cercul vicios continuă, pentru că încercăm să le umplem şi pe acelea la fel, creăm altele şi tot aşa.

 Doar dragostea adevărată poate umple vidul, poate învinge moartea, poate aduce viaţa.

 Cu cît ne îndepărtăm de noi înşine, cu atît intrăm în vid, vidul ca opus al Creaţiei Divine, nu ca mod de ambalare a mezelurilor feliate.