Naufragiul

     

Nu chiar totul are sens, nu chiar totul are o logică pe lumea asta. Nu totul trebuie să însemne ceva, nu din toate cele trebuie să rămânem cu niște concluzii. Sunt și lucruri fără nici un rost în universul ăsta. Rumeguș de la Lucrarea lui Dumnezeu, așchii, resturi. Și pentru că Dumnezeu, în a șaptea zi s-a odihnit în loc să facă curat în atelier, aceste resturi fără rost au rămas împrăștiate de-a lungul și de-a latul Creației. Ne mai împiedicăm uneori de ele, le știți, sunt acele clipe goale de conținut, care, dacă se îndesesc, se transformă în zile,. 

       Zile, la capătul cărora nu înțelegi unde s-a scurs timpul, te întrebi ce s-a întâmplat și simți că ți-a dispărut acea zi din viață. Apoi, zilele de genul ăsta se multiplică, parcă trase la xerox ca niște bancnote fără nici o valoare, butaforie pentru piesa de teatru în care îți joci viața, și în care, culmea, deși e despre tine, nu mai ești decât un simplu figurant. Apoi zilele false se transformă în luni false iar lunile false  în ani falși, ani în care nu se mai întâmplă absolut nimic. Sunt acei ani în care uiți să trăiești, să iubești, să fii viu. Sunt anii fără logică, fără sens, fără însemnătate. Anii către nicăieri. Ca și cum ai merge prin ceață, fără direcție, nici pe pământ, dar nici pe apă. Pe niște pietre care răsar, ici-colo, din apă. Și nu știi ce se va termina prima dată: pietrele, apa, cețurile, sau tu.

      Mi s-a întâmplat asta într-o zi de noiembrie, cu mulți ani în urmă, când secasem atât de tare (spiritual, emoțional, inspirațional, vital și alte chestii care se termină în ”-al”), încât Marea Neagră m-a chemat la dânsa, ca să mă repună pe linia de plutire. Ca în melodia aia celebră, marea mă cheamă la ea. Să spun ”nu”, să spun ”da”?...Dar ce zic eu, m-a chemat, de fapt mi-a poruncit, de-a dreptul. Mi-a poruncit să las totul, casă, familie, serviciu, prieteni, absolut tot și să merg să o văd. De parcă ar fi fost o chestiune de viață și de moarte. Ceva extrem de important. Nu-mi era clar dacă era ceva important pentru ea, pentru mine, pentru amândoi, sau pentru cu totul altcineva. Sau  dacă Timpul însuși avea nevoie de ajutorul nostru, al meu și al mării, ca să reducem spațiul dintre noi, pentru ca el, Timpul, să poată curge neîntrerupt, în continuare. Ăsta e cel mai mic defect al Timpului: nu poate sări acele distanțe lungi și pustii dintre două ființe care sunt legate una de cealaltă, într-un fel sau altul. Atunci, face el cumva și le apropie. Iar cel mai mare defect al lui, e că, deși nu poate, de multe ori, parcurge, totuși, cumva, acele distanțe lungi și pustii. Iar ființele respective rămân, ca proastele, departe una de cealaltă, pentru totdeauna, deoarece, așa cum știm cu toții, Timpul nu se mai întoarce.

    N-ar fi trebuit să mă duc. Însă, nu știu cum să explic, parcă simțeam că e pentru ultima oară când mai aveam parte în viața mea, de un adevărat ”Nu ar trebui să fac asta”. Așa stând lucrurile, pur și simplu nu am avut de ales. Am fost obligat să fac acel drum. 

      Trenul către mare, îl știți. E același de 1000 de ani. Un monstru de fier ruginit, mirosind a țigări fără filtru și a urină. Am ajuns dimineața, în uralele răgușite ale câtorva pescăruși matinali, pensionari, probabil. Îmi amintesc și astăzi, ce zi era. Era o zi gri. Am coborât în port. Marea era liniștită, aproape resemnată.  Cu un gest de piatră, m-a invitat să facem câțiva pași împreună. M-am întors spre statuia lui Ovidiu, care a încuviințat mut, fără să clipească. 

      M-am apropiat de țărm și am pășit pe o piatră udă, temându-mă să nu alunec pe alge. Apoi am pășit pe altă piatră. Apoi, pe o alta. Mergeam, fără să știu de ce, tot mai departe de țărm. La un moment dat, țărmul a dispărut în ceață. Marea a dispărut în ceață, la rândul ei. Apoi, a fost rândul meu să dispar în ceață. Eeexact. Ca măgarul. Dar n-am făcut-o. Am continuat să merg pe pietrele din apă, ca un Iisus fals, care vrea să păcălească oamenii că poate merge pe apă. Și că poate transforma apa în vin. Asta am zis-o la mișto, pentru că, de fapt, chiar am scos din rucsac un pet de apă minerală plin cu vin roșu, pe care, întâmplător (sau nu) îl aveam pentru cineva.     

       Eu fiind un oarecare, am băut vinul pentru cineva care chiar era cineva și încă mai este. Vin proaspăt, nestat din fiert, din toamna aceea. L-am băut acolo, la începutul sfârșitului lumii, unde nu exista nici cer, nici pământ, nici timp, dar mai ales nu exista cale de întoarcere: naufragiasem. De asta mă chemase marea la ea urgent-urgent. Știa că, la un moment dat, pe parcursul anilor, mă pierdusem, că mă căutam, m-a căutat și ea o vreme și atunci când mi-a găsit epava, m-a chemat imediat. Se pare că am fost în același timp și furtună și epavă și echipaj și căpitan. Ba chiar și misiune de salvare am fost. Naufragiasem la țărmul mării, venind dinspre uscat. Naufragiasem mai demult, nu atunci, dar eu continuasem să mă caut, să-mi caut echipajul de idei nebune, în care credeam orbește și care mă făceau să simt că trăiesc.

      Căutările eventualilor supraviețuitori au fost zadarnice. Echipajul meu de nebuni, acele îndrăzneli responsabile pentru toate aventurile iresponsabile ale vieții mele, dispăruse, trebuia să recunosc asta. Mi-am luat adio de la epava visurilor mele, în timp ce aceasta se destrăma în ceață. Marea era atât de gravă și de serioasă și de tristă, încât ai fi avut impresia că, imediat, are să plângă cu lacrimi dulci. 

      Întâlnirea se terminase. Era timpul să plec. Pentru că Timpul începuse din nou să curgă. Se terminase acel spațiu lung și pustiu dintre mine. Ceața a început să se risipească. Vedeam țărmul, orașul, oamenii pe mal, cum mergeau grăbiți și hotărâți, fiecare, pe câte un drum vechi-vechi-vechi de când lumea, cu convingerea că au apucat pe un nou drum. Sau că sunt pe drumul cel bun. Însă drumul știe el, mai bine, ce și cum. Vedeam din nou pescărușii, pescarii și un pic de soare galben-verzui, fluturând pe cerul alb, ca un steag decolorat al unui vas de pirați blazați, transformat în consignație și casă de amanet. Cu schimb valutar pe puntea din spate. Ovidiu, statuie cum e el, avea un aer de ”Ai văzut? Ți-am zis eu!”.

      Nu știu dacă are sens ce v-am povestit. Însă nu chiar totul trebuie să aibă sens, nu chiar totul trebuie să aibă o logică pe lumea asta și nu trebuie să avem întotdeauna dreptate. La urma urmei, care e logica sau sensul unui naufragiu?

Oeufs pochés au café

Ouă poșate în cafea. Rețetă proprie. Accidentală.

Ingrediente:

- aproximativ un gălbenuș de ou, rămas de cu o seară înainte, când s-a făcut pâine de casă, și a necesitat brușare (un termen inventat de mine, acum, pe loc), adică ungere pe deasupra, pentru aspect;

- cafea;

- apă;

- o linguriță de zahăr brun.

Timp de preparare: 7 minute. Plus/minus alte minute.

Mod de preparare: 

       Se trezește la 5:55 fără nici un chef. Se uită la ceas. Se înjură convențional. Se merge la baie. Se revine în bucătărie. Se caută papuci de casă. Nu se găsește. Se recurge la șlapi. Dacă e șlapi. Dacă nu e șlapi, e buni și papucii ”de arici”. Parcă ești la mare. Papucii sunt, încă, plini de nisip. Au! și scoici. În tot acest timp, un ochi se ține închis, pentru a face mai ușoară trecerea de la modul ”sleep” la modul ”active”. Se caută ibricul. Se sapă după ibric într-un dulap plin cu oale și tigăi. Se cad oale și tigăi din dulapul destinat depozitării acestor ustensile. Pe gresia din bucătărie. Multe. De diferite mărimi și greutăți. De parcă ar fi turnir la mine în bucătărie și ambii cavaleri teutoni participanți au căzut pe jos. Cu tot cu cai. După ce se asigură că absolut toți vecinii de pe scară au contribuit cu ceva carne la frigiderul nostru, se găsește ibricul. Se pun oalele și tigăile înapoi în dulap. Nu se cunoaște formula care asigură echilibrul perfect al acestora și nici cum naiba au încăput acolo. Din acest motiv, o parte din ele se mai cade odată. După metoda LIFO - Last in, First Out. 

         Se umple ibricul pe jumătate, cu apă de la robinet. Sunt 30 de ani de când avem apă la robinet, aproape non-stop și mie încă îmi mai place invenția asta. Înainte, aveam apă în sticlele de lapte. Nu că n-ar fi existat și pe vremea comunismului apă la robinet, atât rece cât și caldă. A existat. Însă depindea foarte mult de cine strângea robinetul. 

           Se pune o linguriță rasă, de zahăr brun, în apa rece din ibric. Se adaugă 2-3 lingurițe cu vârf, de cafea măcinată. Deși, termenul corect ar fi ”râșnită”. Se spune ”râșniță de cafea”, nu ”măcinătoare de cafea”. La fel cum se spune ”măcinat de griji”, nu ”râșnit de griji”. Se spune așa, cât se mai poate. Până când nu ni se va impune un termen care să fie politically correct, ca să nu ofensăm cafeaua. Ceva de genul ”Cafea cu deficiențe de agregare”. 

            Se amestecă bine și se pune pe foc ibricul.  După ce amestecați bine cafeaua și zahărul în apă, scoateți lingurița din ibric. ATENȚIE AICI! De pe linguriță pot picura stropi de apă îmbibați cu cafea. Aceștia pot păta diverse lucruri. Iată ce aveți de făcut: cu ochiul închis de somn, căutați pe blatul din bucătărie o cană în care să puneți lingurița picurândă. Se va găsi cana în care a mai rămas gălbenuș de ou, din cel folosit aseară, la brușat pâinea de casă. Atenție: NU se va observa gălbenușul! Se va plasa lingurița cu capul în jos (capul linguriței), în cană și se va răsuci o singură dată, la 180 de grade. După ce dă primul clocot, se ia ibricul de pe foc, se scoate lingurița din cană și abia atunci se oservă gălbenușul. Se înjură un pic, tot convențional, în gând. Se ezită maximum o secundă, se decide că nu se mai spune la nimeni și se amestecă cu simț de răspundere cafeaua și oul prins de linguriță. Se mai dă un clocot, nu mult, doar atât cât să dea cafeaua cu tot cu oul poșat în foc și să zoiască grav jumătate de aragaz și un sfert din blatul de lucru. Blat, de altfel curat, pentru că, nu-i așa, am avut grijă, mai devreme, să nu picure lingurița pe el! 

    

            Oeufs pochés au café e gata de servit. Sau de aruncat, pentru că, așa cum era de așteptat, are un gust nașpa. 

            Poftă bună! 

             Pentru alte rețete, vă mai povestesc eu, când mi se vor întâmpla.

   

  

Când mirele e mîna ta dreaptă

Sunt mireasa vieții mele! (sursa foto: VIVA!)

    În linia de lucru a pseudo-știrilor (cu referire directă la subcategoria știrilor de senzație), concepte precum moralitatea, umanitatea, cinstea, obiectivitatea, deontologia, ramura de măslin și porumbelul alb, sunt lucruri strict interzise, fiindcă nu vând. Nu ies bani de pe urma lor, ba dimpotrivă. Consecința firească e că, într-un mediu atât de dezumanizat, concurența e la fel de inumană. Opinia publică a văzut atâtea la viața ei, încât, cu greu mai poate fi șocată de ceva sau de cineva. Cu toate astea, am descoperit că au existat, există și mereu se vor găsi câțiva disperați care vor forța această scurtătură spre o celebritate meteorică. Dintre aceștia, câțiva chiar reușesc uneori, dacă nu să șocheze, măcar să obțină cele 5 minute de faimă, la care visează orice ”performer” din acest domeniu. 

       Dubios, sologamia, venea.

      Mulți spun că acesta ar fi și cazul doamnei Cris Galera (foto), o braziliancă de 33 de ani. Îndrăznesc să exprim și eu o părere personală, un pamflet. Cred că respectiva s-a cam săturat să mai fie fată mare, pentru că, de la un punct G încolo, se făcea tot mai mare și tot mai puțin fată. 

      Așa că, și-a cerut mâna dreaptă cu mâna stângă și s-a măritat cu ea însăși! Ceremonie pe bune, la biserică, rochie de mireasă, flori, tot tacâmul, mai puțin mirele, pe care îl are, literalmente, la degetul mic. Sau mijlociu, inelar, în fine, nu ne băgăm în familia lor. Despre fericitul eveniment se mai poate nota faptul că părinții vedetei au intrat în biserică socri mici și au ieșit socri mari, devenind astfel și proprii lor cuscrii. 

 

       Tot circul ăsta s-a făcut în numele iubirii de sine, termenul fiind ”sologamie”. Iată că, orice s-ar spune, a fost o căsătorie bazată doar pe dragoste, interesul material fiind exclus de ambele părți. Proaspăta soție se va întreține singură, doar din munculița ei, fiind de meserie model de lenjerie intimă, indiferent ce o mai însemna în ziua de azi, atât intimitatea cât și lenjeria. Dar asta nu e tot: între ședințele de bikinism și operațiile de dăbulenizare a formelor corpului, fosta domnișoară Galera, actuala doamnă Galera, mai și muncește de acasă, online, ceea ce o face mândra purtătoare a unei etichete subțire, de influencer. Iar eticheta subțire, cu sologamie se ține, se știe. Dacă mai postezi și niște imagini frumoase de la așa o nuntă specială, n-are ce să strice la numărul de vizualizări. Sporește darul !

      După cum spuneam, concurența - pe cât e de enormă, pe atât e de monstruoasă.

       Sincer, ceea ce m-a mirat pe mine, personal, nu a fost gestul femeii respective, ci reacția mea involuntară, primul gând pe negândite: în ziua de azi, era de așteptat să se întâmple așa ceva. Accesul facil la o tehnologie care îți permite să-ți fabrici o imagine așa cum ți-o dorești, selfieologia, falsa validare pe care ți-o dau cei care îți apreciază postările, zidul despărțitor, cu touch-screen, dintre oameni, abolirea treptată, în mod tacit a bunului-simț, a oricărei urme de jenă sau de inhibiție, dictatura prostiei și a ridicolului, au favorizat apariția și dezvoltarea în mediul virtual a unui nou tip de narcisism, ale cărui efecte încep să se vadă și în viața reală. Narcisismul, conform DEX-ului, se referă, în principal, la aspectul fizic. Noua formă de autoadorație, cuprinde însă, toate însușirile individului, fizice, psihice, intelectuale și câte or mai fi, într-un cuvânt, ”valoarea sa”. Nu sunt doar frumos/oasă, sunt și genial/ă. 

          La pachet cu această formă de autoapreciere vine și o anumită autosuficiență. Am crescut în ego, altarele bisericilor ne-au rămas mici. Contează doar postările proprii, ceea ce publică ceilalți e complet irelevant. Ei există doar pentru a ne umple, nouă, frigiderul, de like-uri proaspete. Ne extaziem în fața propriilor expuneri, de parcă ar fi ale altor persoane. Celorlalți, le dăm, la rândul nostru, like-uri, fără a citi ce au scris, doar pentru a primi, la schimb, tot niște aprecieri goale de conținut. Am văzut, într-o zi oarecare, un copil necăjit, cărând un munte de peturi, bineînțeles, goale. Un munte de două ori cât el. Asta e imaginea perfectă a narcisistului din online: un om care asudă sub greutatea unor recipiente goale de conținut, care, deși sunt în cantitate impresionantă, nu valorează mai nimic. 

 

        Dacă Adam și Eva ar fi avut un singur copil, Biblia n-ar mai fi început cu o crimă. Ar fi început cu o sinucidere.

 

        Din păcate, există și o componentă violentă al acestui ultranarcisism. Oleacă de frumos sunt foc de dăștept, oleacă de înjurături știu, ia să ies eu, cu grupul meu de Noi-Știm-Tot, seara la plimbare, pe rețeaua de socializare! Încearcă numai, să nu fii de acord cu un astfel de om. În mediul virtual, bineînțeles, acolo unde sunt ei viteji. Unde logica, știința, dovezile concrete, dialogul, nu valorează absolut nimic dacă sunt în contradicție cu părerile și interesele unora. Să vezi ce ploaie de sudalme îți iei ! Mai ales de la oameni care nu te cunosc și pe care nu îi cunoști. Problema e că ultranarcisiștii sunt foarte ușor de manipulat, dacă le gâdili puțini orgoliul. Și de aici pot apare necazuri serioase în societate, probleme reale, sădite și crescute în mediul virtual. Oricât ar fi de absurde unele idei, dacă o inepție reușește să coaguleze un grup suficient de numeros, devine realitate. Ceea ce s-a și întâmplat, știm cu toții.

        Poate că în realitatea virtuală toată lumea minte pe toată lumea, dar mai ales fiecare pe sine și nimeni nu are nici o problemă cu chestia asta, ba dimpotrivă. Se poate spune orice despre o astfel de realitate. Dar, în final, e o realitate. În cazul ăsta, putem să ne întrebăm, în stilul lui Caragiale, ce mai este stimabililor, cu adevărat, fals? Ce mai poate fi considerat fals? Oare, de ochii lumii, n-am trăit până mai ieri, în falș iar azi, ne ies la iveală adevăratele năravuri?...Iar ceea ce consideram noi a fi realitate, era de fapt un falș și vițăvercea?! Ok, avem originalul și avem copia. E chiar musai ca, în toate cazurile, originalul să fie superior copiei? Nu s-ar putea și invers? Ce ar fi să auzim, într-o zi: iată, acest tablou e fals. Dar e mai bun decât originalul. 

          O nuntă fără mire poate să vă mire? Poate că poate. Pe mine, nu. Dar asta n-o face mai puțin nuntă, sau mai puțin reală, decât lumea în care trăim azi și pe care, mulți, încă o iau în serios, așa cum e: cu promisiunile politicienilor, cu etichetele alimentelor, cu tot ceea ce ni se spune la televizor, cu cărți de istorie contrafăcută, predicatori, religii și alte și alte adevăruri absolute în numele cărora suntem în stare să ne omorâm unii pe alții fără ca, măcar, să ne cunoaștem. Dar pe cine urâm noi, de fapt, cu atâta înverșunare? Pe cel care postează lucruri care ne enervează? Sau pe cel pe care-l recunoaștem în oglinda pe care ne-a pus-o în față cel care postează? Urâm adevărul, dar nu orice adevăr, ci singurul inacceptabil. Cel de care credeam că am scăpat, măcar aici, pe internet. Adevăratul ”EU”. Cu ăsta ne luptăm, în realitate. ”EU” trebuie să moară!

        Suntem sătui de pacea grea pe care am purtat-o unii împotriva celorlalți, de la cele mai fragede vârste, pentru că așa am fost educați. Să fim buni, răbdători, cu bun simț, să cedăm locul în tramvai, să nu vorbim neîntrebați, iar când suntem întrebați să nu spunem ce gândim, ci doar ceea ce se cuvine a fi spus. Dezbinați și însingurați într-o pace nedreaptă, dar politically corectă, tânjim după un război sincer, care să ne apropie, să ne facă dreptate și murind, să simțim din nou că trăim!  Așa că, acolo unde se poate, în online, declarăm și ducem războaie nemotivate cu dușmani inventați, cu imaginea virtuală a unor dușmani pe care-i vedem reflectați de touch-screen. Cu noi înșine. Pentru ură, pentru luptă, pentru crimă, nu mai e nevoie de Cain și Abel. Ajunge doar unul dintre ei. Oricare.

             Atunci, de ce pentru iubire și pentru căsătorie ar mai fi nevoie de doi?   

Pălăria chinezească

   

  

  Săptămâna trecută -raportat la momentul scrierii, nu al publicării- a năvălit, peste România, un val de căldură. Nu poți să-l condamni: să recunoaștem, suntem un popor perfect năvălibil și suficient de cotropibil, ceea ce istoria a și demonstrat, în repetate rânduri. De năvălit s-a năvălit pe rupte, dar s-a și cotropit cam tot ce se putea cotropi. Una peste alta, au fost timpuri excepționale pentru turismul de ocupație, pentru natalitate și pentru viitoarele nume de familie derivate din matronimice: Avarvarei, Amariei, Apreutesii, Alăptăresii, Acurtezanii,precum și universalul Amătii cu sub-variantele Bapeamătii și Ânmorțiimătii. Aceste nume s-au păstrat până în zilele noastre. Mai auzi pe unii, în trafic mai ales, cum își strigă, cu mândrie, numele de familie.

 

    Fac aici o mică paranteză, pentru că mă amuză ideea de a parodia sângeroasele campanii militare ale Imperiului Otoman, sau năvălirile hoardelor nomade, reinterpretându-le în cheia unui turism de ocupație medieval, organizat, asemănător turismului recreativ din zilele noastre, cu operatori, agenții, rezervări etc: 

- Bună ziua, ați sunat la Podu Înalt Resort and Spa(hii). Cu ce vă putem fi de folos? Așa, stați să notez. Ce perioadă vă interesează? Aaaa, îmi pare rău, avem ocupat TOT în perioada aia, avem un grup mare din Turcia, au rezervat tot resortul. Putem să vă oferim altă locație, la Lipnic Village, dar avem doar cu demiprădăciune, fără viol, omor, foc și sabie. Câte persoane? Câtă frunză. Câtă iarbă, nu. Doar câtă frunză. Copii sub 12 ani? La sosire, nu. Am înțeles. Prin ce agenție? Hoarda de Aur? Pe numele cărui Han tătar fac rezervarea? Hanu Ancuței?Hanu Montanu? ...Vă mai gândiți și reveniți, da? Dacă nu se ocupă între timp, pentru că avem multe cereri și din Rusia, să știți... 

 

    Atenție, a nu se confunda turismul de ocupație cu ocupația de turism! Pentru ocupația de turism, ce-i drept, lucrurile nu au stat prea bine niciodată, ba chiar dezastruos, obicei care s-a păstrat până în zilele noastre. Am încheiat paranteza.

   Că tot veni vorba despre zilele noastre, vă spuneam că, săptămâna trecută, Iașiul a căzut sub jugul unei canicule despotice care ne-a ars mai ceva decât am pârjolit noi grânele când dădeau năvală turcii sau tătarii. Și ce face românul când vin cotropitorii? Păi, ce să facă? Mai înainte de toate, termină ce era în pahare, că-i păcat să faci risipă. Apoi, își mai toarnă unu, pentru drum. După care, brusc, se ridică și fuge în munți, unde continuă lupta. Lupta cu damigeana, bineînțeles. Cotropitorul, treaba lui, s-o descurca el și singur câteva zile (sau câțiva ani), că noi, uite, ne tot descurcăm de câteva mii de ani prin locurile astea și nu ne mai plângem atât.

 

    Revenind la pastramele noastre (adică oile noastre, dar valorificate superior),vineri, la apus de soare, fără de premeditare, am fugit și noi din cale, căldurilor năvălitoare. Ca de obicei, direcția Broșteni. Nu era de luptat și nici măcar de rezistat. Ștefan cel Mare să fi fost și cedai la un moment dat. Mi-l și imaginez pe Gheorghe Cozorici, cu paloșul ridicat, tunând, cu vocea sa de neegalat: 

Mi-aș da și viața pentru țară,

Alături de voi, neînfricați oșteni,

Însă, e mult prea cald afară...

Bag șutu și plec, oleacă, la Broșteni!

 

    Și duși am fost. Ne-am urcat în mașină, am pornit aerul condiționat și am ajuns imediat. Unde am ajuns, asta e altă poveste. La Dopu Iloaiei am ajuns, nu la Broșteni. Așa a fost redenumit orașul Podu Iloaiei, locul unde se termină orice poveste cu infrastructuri rutiere sau de altă natură, oricât de frumos ar fi început ea:... și-au încălecat pe-o șa, și au stat blocați așa, până la adânci bătrâneți, iar dacă n-au murit, tot în coloană îi mai găsești și astăzi. Legat de asta, se aude ”pe surse”, că poveștile despre autostrăzi, adunate pe parcursul ultimilor 30 de ani, vor fi reunite într-un volum de Povești nemuritoare, în care vom regăsi snoave îndrăgite, precum : ”Capra cu trei Waze”, ”Albă ca Zăpada Troienind Șoseaua”, ”Făt-Frumos și radarele de aur”, ”Rovinieta babei și rovinieta moșneagului”, sau ”Micul Prinț al asfaltului”. Hai, noroc și fezabilitate, că-i mai bună decât toate! Dacă aveți rude, prieteni, cunoștințe care au dispărut cu mașina în această gaură neagră rutieră, puteți să le scrieți, sigur au și cod poștal acolo. Acolo, unde celebrul refren al călătorului, ”Voyage, voyage”, se transformă în doina de jale,”Ambuteiaj, ambuteiaj”. 

 

     Am trecut, într-un târziu, acest cumplit test al răbdării. Vorba aia, ce nu te omoară, e pierdere de timp.   

     La munte, nici răcoarea nu mai e ce-a fost. Ne așteptam la o primire mai rece, la o atmosferă ceva mai cool, dar, din nefericire, Broșteniul căzuse, ca și Iașiul, sub ocupație caniculară. Trupele de grade celsius mărșăluiau, victorioase, pe străzi, iar cine îndrăznea să li se împotrivească, era executat pe loc, acolo, în stradă. Poate de aceea, orașul era aproape pustiu. Am aruncat cheile unui urs parcagiu, bagajele le-a luat un urs hamal (toți urșii erau relocați recent, deși aveau studii superioare, fiind absolvenți ai Facultății de Tomberonică din cadrul Universității ”Artur”, Brașov) și am urcat în casă, deoarece aveam o foame de lup. Negăsind nici un lup, am mâncat niște sarmale cu urdă, am ras o bere și am declarat o zi reușită. Nu înainte, însă, de a coborâ din casă, de a lua mașina și de a mai conduce 2 Km până la o benzinărie, după țigări. Nu că aș fi uitat să-mi cumpăr. Mi-am cumpărat de la Iași, două pachete. Le-am pus grijuliu, în rucsacul meu, de zi cu zi. Însă rucsacul nu figura pe lista de bagaje, așa că...

     A doua zi, a venit momentul multașteptat de aproape toată familia, ”terapia”. Nu vă speriați, nu e vorba de temuta terapie intensivă, n-are nimic de-a face cu Covidul, termenul este folosit în familie pentru a defini starea de bine pe care ți-o dau umbra munților, susurul și răcoarea bulboanelor râului Neagra, aerul curat cu miros de brad. Însă, pentru mine, ceea ce numesc ei ”terapie”, e mai mult o chino-terapie, adică o chinuială, deoarece, nu știu din ce cauză, mă iubește insectele și e toate după mine. În special alea care pișcă. Predictibil, anumiți oameni răi vor fi tentați să glumeze, că de ce trag la mine muște care vor să muște: cică I`m a piece of shit. Nu-i nimic, important e că oamenii se gândesc la mine și că sunt pe buzele lor. Na!

     Cu sincere zero regrete, m-am rezumat la rolul secundar, de șofer, am suit familionul în mașină și i-am condus la locul feeric al faptei. Nevastă-mea a coborât prima din mașină și a constatat, cu stupoare, că pălăriuța ei de soare, pe care a ținut-o în brațe tot drumul, dispăruse. 

      Trebuie să precizez că respectiva pălărie făcea parte dintr-un set de 4 pălării haioase, cu  ”urechiușe”, fiecare altă culoare, model broscuță, ”urechiușele” fiind, de fapt, ochii broscuțelor. Vedeți în poza de deschidere. Le-am luat de pe Aliexpres, pentru ai mei și pentru ai lor. Că n-am fost de capul nostru la Broșteni, au venit și niscaiva rubedenii, nu spui care, personaje importante. Problema e că lui Stela îi plăcea foarte mult culoarea aleasă, așa că dispariția misterioasă a obiectului, a fost, pe cât de inexplicabilă, pe atât de inacceptabilă. Unde dispăruse pălăria chinezească?

       

        Brusc, m-am transformat în detectiv.

       

       Alb-negru. Holul unei clădiri de birouri. La capătul holului, o ușă de lemn masiv, cu sticlă opacă. Pe sticlă, se putea citi (cam de la 3 metri): ”Detectiv Nick Gabby și Asociații”. Interior de birou mobilat minimal, detectivul prăbușit într-un fotoliu, cu picioarele pe birou. Dintr-o poză de grup din spatele biroului, deducem că personajul din imagine fusese polițist. Pe colțul biroului, o statuetă reprezentând un vultur de mare cu o pasăre în gheare. Pe piedestalul statuetei, o gravură în latină: "Vulturul de mare, cu șoimul maltez în gheare".

   Ultimele raze ale apusului, pătrundeau prin jaluzele, ca niște sulițe care țineau la respect întunericul ce pândea, lacom, din toate colțurile încăperii. Născute dintr-o țigare abandonată într-o masivă scrumieră de cristal, total depășită de situație, rotocoale de fum alb, urcau spre tavan, dând formă și volum razelor de soare, ca apoi, să fie decapitate fără milă de un ventilator de modă veche, care, cu ale sale rotații inegale și indecise, părea la fel de fără rost ca însăși firma detectivului Nick. Însă cel mai inutil obiect din decor, era, fără îndoială, telefonul negru, de ebonită, de pe birou. Pe cât de inutil, pe atât de important. În ultimele două ore, Nick nu-și luase ochii de la el. Poate doar cu excepția momentelor în care scotea din sertar o sticlă plată, de whiskey, din care își turna câteva căpăcele, în cana de cafea. 

     Soneria telefonului, ca o violentă rupere de nori într-un deșert, animă atmosfera. Nick ridică receptorul, ascultă preț de o clipă, apoi rosti un ”Nick Gabby la telefon” , ca și cum numai de asta nu ar fi avut nici timp, nici chef în momentul acela. De la celălalt capăt al firului, o voce felină începu să toarcă:

- Bună ziua domnule Mick Gabby, poți să-ți zic Mick? 

- Poți, dar ar fi inexact. Mai corect ar fi Nick. Cu ce vă pot ajuta?

- Nick, am o afacere pentru tine, sunt sigură că te-ar interesa.

  Parcă îi vedea buzele pline aproape atingând receptorul, rujul închis la culoare, dinții albi cu strungăreață...

- Nu fac niciodată afaceri, dacă nu pot privi omul în ochi. Pentru tine, însă, am să fac o excepție. Despre ce e vorba?

   Putea jura că simte miros de parfum feminin. Ce parfum e ăsta? Nu-și amintea, deși îi părea foarte cunoscut. Aaa, da, Farmec Cluj. Femeia de serviciu îl folosea des. Scoase un carnețel din buzunarul de la piept și un ciot de creion din borul pălăriei, pregătit să noteze. 

- Spune-mi ce ai pentru mine, baby.

 Felina din telefon șopti:

- Dacă cumperi două saltele Somneo, ai un top gratuit...

- Du-te-n pi*** mă-tii. 

      

     Nu genul acela de detectiv.

 

     Nu, ci mai degrabă genul prost plătit, plictisit, care știe de la început că nu va rezolva nimic. Și chiar dacă va rezolva, altcineva își va însuși meritele pentru reușita lui.

     Am refăcut traseul, am rememorat locurile în care am oprit și unde a coborât din mașină victima, am cercetat și analizat prezumtive locuri și situații unde ar fi putut dispare simpatica pălărie chinezească. Nimic. Soacră-mea era convinsă că Stela n-a avut nici o clipă pălăria asupra ei, obiectul aflându-se, în opinia ei, acasă, uitat în cuier. Însă toți martorii susțineau contrariul. De fapt, ipoteza asta a picat repede, fiind eliminată prin metoda empirică: am căutat în cuier și în toată casa. Bineînțeles, nimic. 

 

    După ce am analizat traseul pas cu pas, după ce am rememorat fiecare mișcare, am căutat în fiecare colțișor al locului unde oprisem (o singură oprire am făcut) și după ce am audiat toți martorii, am ajuns la o concluzie foarte ciudată: Stela se urcase în mașină, cu pălăria în mână. Au confirmat martori din diverse locații, care nu se puteau influența între ei. A mers așa, din punctul A în punctul B. Stela, în mașină, pe scaunul din dreapta, cu pălăria în mână. În punctul A, pălăria exista. În punctul B, pălăria s-a evaporat! În interiorul autoturismului proprietate personală, în 15 minute. Bineînțeles că am căutat în mașină și pe sub mașină de-am întors-o cu roțile-n sus. Nimic. Welcome to The Twilight Zone! Goodbye, Purple Hat!

    Și a fugit soarele după munți, cu trena de nori, fluturând după dânsul. Și s-au lungit umbrele brazilor de pe malul drept al Negrei până s-au unit cu umbrele brazilor de pe malul stâng. Și s-au despărțit la vederea Lunii. Iar stelele au prins a dansa deasupra brazilor, spunând povești care s-au terminat demult.

    Iar pe noi, gazdele de la munte, cu care nu te joci, ne-au pus la masă. Apoi, sub masă. Și am dormit noi o țâră și ceva, iar când ne-am trezit, ne-am dus acasă ca să ne culcăm, că noapte mai era, dragii moșului, tot înainte, măcar până la ziuă!

 

     A doua zi, toată lumea se resemnase în legătură cu pălăria chinezească. Sau cam așa ceva. Asta, ca să vorbim elegant despre un anumit disconfort dorsal, care se zice că apare, în general, la persoanele din anturajul cuiva, care își pierde un lucru drag. Personal, nu cred în teoria asta. Convingerea mea fermă e că nici în cur nu-i doare. Stela însă, nu renunțase. Ca Fefeleaga, ea voia o încheiere clară. Nu presupuneri. Așa că mă luă pe post de Bator și porni încă o dată în căutarea chinezoaicei pierdute. Avea, ea o teorie. 

    Și așa a fost. A avut dreptate. Noaptea e un sfetnic bun, dar până la un punct. Nu știu, nu vreau să generalizez, dar așa e sfetnicul meu nocturn. Are un singur sfat. Și de fiecare dată, cu același rezultat. Sfetnicul Stelei, se pare că a fost mai inspirat și uite, stăm acum amândoi pe marginea drumului și ne uităm la pălăria chinezească, care, camuflată sub colbul drumului, credea că și-a câștigat independența. Tovarășa pălăriuță, v-ați înșelat! V-am găsit! Probabil a crezut că suntem de la Partid.

    Ce s-a întâmplat: adevărat, în punctul A, Stela s-a urcat în autoturism cu obiectul în brațe. În punctul B, s-a dat jos din mașină prima, iar pălăria i-a căzut din brațe, pe marginea drumului. Ceilalți, fiind încă în mașină, au pierdut momentul în care pălăria a căzut, de aceea n-a dat nimeni alarma. Mai mult, drumul nefiind asfaltat și uscat, praful și pământul i-au săpat mormântul. Mai ales că și culoarea a ajutat mult în procesul de camuflare. Nu știm câte mașini au trecut peste drăguța pălăriuță, însă am găsit-o în perfectă stare. Nici nu pot (și nici n-am chef) să vă mai povestesc cât s-a bucurat soția mea, pentru reîntregirea familiei!

     

     Bineînțeles că am sărbătorit. Și prânzul poate fi un sfetnic bun, să știți. Trebuie doar să aveți puțină răbdare cu el. Revenind la gazdele montane, într-adevăr, munții noștri aur poartă. Numai că aurul sunt oamenii. Când le ceri ajutorul, îl capeți. Țineți minte asta. 

      Am petrecut noi iară, că doar de asta mere omu` la munte și Bistrița la vale, iar a doua zi când am făcut ochișori, stupoare maximă, cod roșu de paranormal! V-am spus că erau patru pălăriuțe de astea, din China. Ei, acum doar Stela avea pălărie, iar ceilalți trei nu și le mai găseau. Cazul lor, însă, era și mai greu de explicat: pălăriile fuseseră în casă mereu. Asta doar dacă...așa își aminteau ei. Eu ”știam” altceva și anume, că, aseară, le aveau cu ei, la terasă. Mă priveau cel puțin ciudat când le ziceam asta. Parcă nu m-ar fi crezut...Dar și Stela ”i-a văzut” când și-a luat fiecare, pălăria lui, atunci când am ieșit din casă. I-am convins noi și nu prea, dar atunci când le-au spus și bunele gazde același lucru, s-au întristat. Dar ce natural au povestit oamenii muntelui cum stăteau gențile și pălăriile, aseară, chiar pe scaunul ăla! Cu detalii, cu tot...Vă amintiți? Când le ceri ajutorul, îl capeți!

 

  Ne-am întors la Iași în formulă extinsă, cu toții, în mașina mea.  Pe la jumătatea drumului de întoarcere, n-am mai suportat tristețea din habitaclu, așa că le-am înapoiat pălăriile. De atunci râd de ei, că au pălării înapoiate. 

     Au reapărut broscuțele: iarăși bucurie mare! Iar urale și petarde...Însă, când am observat,  în retrovizoare, din nou, flama din privirile pasagerilor, am știut pe loc ce înseamnă asta! Dragilor, voi faceți ce vreți, unde vreți, în seara asta, treaba voastră, dar eu, dacă mai întâlnesc un sfetnic bun, îl omor!  Să fie clar.

 

   

 

 

     

Singurătatea cartofului prăjit, căzut între aragaz și perete

        Când faci cartofi prăjiți, nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar mai sare câte unul, pe jos sau după aragaz. Pe ăia care aterizează în locuri ușor accesibile, îi pescuiesc pe loc și-i arunc la gunoi. Dacă, însă, dispar în locuri la care accesul presupune eforturi suplimentare, amân recuperarea lor. N-o anulez. Doar o amân. Apoi uit. E simplu.

 

      

Petrică, în sinea lui, se considera deosebit de toți ceilalți. Unic, special, predestinat să descopere secretul cel mai important, secretul nemuririi. În realitate, Petrică era un cartof obișnuit, ca toți cartofii. Crescut pe câmp. Unul dintre cei 150 de mii de cartofi obținuți la hectar de un producător român, obișnuit, ca toți producătorii români. Câț or mai fi și aceștia. Poate că alta ar fi fost soarta lui, dacă ar fi crescut într-o grădină particulară, la țară, undeva. Și condițiile ar fi fost altele, mai bune: apă curată, pământ afânat, potasiu și bălegar pe săturate, adică îngrășamânt de ăla adevărat, 100% bio, nu căcaturile astea chimice pe care se bazează agricultura macro-megaperformantă!

       Însă, faptul că a apărut pe lume ca parte a producției de masă, avea să-l urmărească toată viața. Practic, avea să-i definească existența: o viață comună, prestabilită, o viață în ritm constant, pe bandă rulantă, dintr-un ambalaj în altul, până când, obosit, terminat fizic și psihic, va ajunge, desigur, o legumă. Apoi, o temperatură foarte scăzută sau una foarte ridicată, vor fi ultimul lucru pe care-l va mai simți înainte de marea dispariție. Asta dacă nu cumva va deveni furaj pentru animale. Sau donator anonim de amidon. Nu-și făcea iluzii și nici nu visa, ca alții, să ajungă food-model și să pozeze pentru McDonald`s, KFC, eventual pentru Cartuf, dar nici nu dispera. El, visa. Ce visează un cartof, când visează?...Desigur, la nemurire!

 

sursa: aici

      Își amintea cu drag de perioada subterană, când singura grijă pe lumea asta, era să absoarbă cât mai mulți nutrienți și să asculte zgomotele Pământului, care-i șopteau că e unic și special. A avut o copilărie normală, a primit cam aceleași îngrășăminte chimice și irigații pe care le primesc toți cartofiorii din România. S-a uitat la TOY STORY, eroul tuturor cartofiorilor fiind, bineînțeles, Mr. Potato Head.

        A avut cam toate bolile copilăriei, gândaci de Colorado, mana cartofului, până și vărsat de brună, sau, cum se mai zice științific, alternarioză. A scăpat cu bine și a părăsit plantația natală, deoarece i-a venit timpul să fie recoltat.

        După recoltare, a nimerit la un depozit cam periferic, unde a urmat ciclul primar și gimnazial de depozitare. N-a prea avut de ales, depozitatul era obligatoriu. Un cartof dulce, zicea, odată, citez: ”Depozit, cimitir al tinereții mele”. O perioadă cu bune și rele, de unde a ieșit mult mai copt decât a intrat. A fost timpul punctelor negre și al mustăților mijite. A luat-o pe coajă de la cartofii mai mari, dar mai mult l-au durut loviturile unei cartofele roz, cu coaja atât de subțire încât i se vedeau toate formele, pe dedesubt. De fapt, una singură. Forma aia, de cartof.

         A cunoscut și mulți cartofi de treabă, cu care mai polenizează și astăzi, dacă nu s-or fi reintegrat în natură, între timp. I-a plăcut istoria, mai ales partea în care au venit stră-strămoșii lui, din Anzi, tocmai din America de Sud, cum au fost prigoniți cartofii mov și cum a apărut mișcarea ”Purple Potatoes Matter”. A urât chimia, poate și din cauza profei, Monica Potatoiu, o adevărată barabulă.

 

        Însă întâlnirea vieții lui, a fost cu legendarul Tuberculiade, un cartof dintr-un soi extrem de rar, demult dispărut, Soiul Alb. Unii spuneau că Tuberculiade s-ar trage direct din cartofii originari, azteci sau mayași, fiind ultimul din soiul său. El stăpânea și practica niște tehnici speciale de concentrare, interzise din cauza forței pe care o putea dobândi cel ce le pune în aplicare. Petrică a petrecut o noapte întreagă cu Tuberculiade, într-o găleată părăsită din depozit, noapte ce a devenit cel mai adânc și ascuns secret al existenței sale. 

       A terminat depozitul printre primii. Cu toate astea, n-a mers mai departe, a preferat să ia viața în piept și a intrat în producție, mai exact în comerțul alimentar. Și mai exact, a ajuns pe tarabă în Piața Alexandru. N-a stat mult nici acolo. Nu i-a plăcut în piață. Toată lumea mințea cu nerușinare. Tot usturoiul era de Copalău, toți pepenii creșteau la Dăbuleni și nici o roșie nu era roșie, erau ba negre, ba galbene ori verzi, în cel mai bun caz erau roz, însă nu se mai numeau roșii, ci inimă-de-bou. El însuși și ai lui, cică ar fi fost cartofi de grădină, din județul Covasna. În viața lui nu fusese în județul Covasna! Cât despre grădină și bio...să fim serioși! La câte îngrășăminte chimice și pesticide a păpat ca să crească mare, a ajuns să fie doar un pic mai natural decât o asistentă de televiziune, gen.

       Astfel se face că, atunci când a avut prima ocazie, a părăsit taraba și s-a rostogolit în sacoșa unei doamne. Mult mai bine. Făcea parte acum, dintr-o elită de câțiva cartofi aleși. Aleși de doamna, cu mâna, unul câte unul. Legănându-se relaxat, în sacoșă, ca într-un hamac, se îndrepta spre marea întâlnire cu destinul său, nemurirea. Sau nu. Momentul în care a început să aibă suspiciuni și îndoieli în legătură cu viitorul, a venit la scurt timp după ce, duduia în chestiune, și-a luat nepoțelul de la școală. Mai exact, atunci când alintătura a fost pus să aleagă: ”- Ce vrei să-ți facă bunica la prânzic, pireuț sau cartofei prăjiți?”. 

      Cartoful nu simte când îl tai. Iar părțile componente, acele ”paie” rezultate după tăiere, nu au  conștiință individuală, proprie. Cu alte cuvinte, poți felia un cartof, dar nu și conștiința acestuia. Chiar și cea mai mică părticică desprinsă dintr-un cartof, reprezintă, în continuare, cartoful însuși. Acestea fiind precizate, trebuie spus că Petrică, a descoperit, în final, nemurirea. Chiar dacă nu tot Petricul, ci numai o feliuță din el, dar, așa cum spuneam, asta nu are nici o importanță. Iată, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile: nepoțelul a ales, pentru prânzic, cartofeii prăjiți. Bunicuța a ales din sacoșică câțiva potatoși, printre care și pe Petrică. I-a spălat, i-a curățat, i-a tăiat. I-a pus la prăjit. Însă, atunci când i-a scos din tigaia cu ulei încins, Petrică a pus în aplicare ceea ce l-a învățat Tuberculiade, bătrânul cartof alb: s-a răsucit, s-a învârtit, a zvâcnit și a sărit dincolo de marginea tigăii, dincolo de marginea aragazului, într-un întuneric fără întoarcere, în spațiul extrem de îngust dintre aragaz și perete, pe unde nici timpul nu încape ca să treacă. Și acolo a rămas suspendat, căci rareori aragazul este mutat din locul său. Era musai să fie prăjit, altfel, în timp, ar fi putrezit. Au mai încercat și ceilalți să scape de uleiul încins și au sărit pe jos, dar au fost observați și dați la gunoi.  

    ” - Ce e nemurirea, Petrică? E chiar o existență nesfârșită? Dar ce rost are să exiști la infinit, dacă nu conștientizezi acest lucru? Atunci, poate fi nemurirea doar absența noțiunii de moarte? Este posibil ca o ființă trecătoare, cu început și sfârșit să fie pentru o vreme, nemuritoare, doar pentru că nu știe, că într-o zi, va muri? Dar, în acest caz, ce valoare mai are nemurirea? Dar viața? viața veșnică...ce valoare are viața veșnică, Petrică? Ăsta-i paradoxul: ca muritor, nu poți înțelege ce e nemurirea. Iar ca nemuritor, și mai puțin. Dar dacă îți începi existența ca muritor și apoi, pe parcurs, devii nemuritor...atunci vei înțelege, îți vei afla răspunsul. Însă ține cont de un lucru: cu răspunsul ăla va trebui să trăiești pentru totdeauna! Indiferent care va fi acesta. Pentru totdeauna.” ...

       Petrică își aduce aminte această ultimă discuție cu Tuberculiade, de parcă a fost ieri. Acum are tot timpul din lume să își aducă aminte lucruri din trecut. Însă nu are suficient trecut pentru cât timp de aduceri aminte îl așteaptă. Răspunsuri? Are toate răspunsurile. Știe ce e nemurirea. Știe ce e geniul. Geniul duce la nemurire. Iar nemurirea, la singurătate. Dar nu știi ce e aia singurătate, nici nu bănuiești, până când n-ai simțit singurătatea cartofului prăjit, căzut între aragaz și perete. 

       

       Când faci cartofi prăjiți, nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar uneori, te gândești la cât de mult le plac copiilor cartofii prăjiți. Geniile, sau nemurirea, nu prea.

        

                                             

 

Leurdacii Liberi

     

      Acum două zile, duminică dis-de-dimineață (pe la 12,00) - o zi de primăvară autentică, cu un soare vesel și un verde crud bubuind de prospețime - auzeam natura cum tropăia pe străzile prăfuite ale orașului și chema cu portavocea, cetățenii, la grătare, bere și plimbare, adică la tot ceea ce ar putea zădărnici într-o singură zi, o pandemie clădită într-un an.

     Animat de toată această izbucnire de sunet și culoare, vibrând la unison cu simfonia naturii, conectat la energia ghiocelară și cipciripitoare a primăverii...zăceam pe canapea, la televizor. În celălalt capăt al sufrageriei, abandonat confortabil în brațele unui fotoliu, Tomafonul (adică ființa simbiotică rezultată din contopirea lui Toma cu telefonul smart), naviga, absent, prin meandrele internetului. Razele ușoare, ale soarelui aflat, încă, în convalescență, mă sâcâiau, intrându-mi în ochi, subminând autoritatea televizorului, ba chiar plesnindu-mă ușor după ceafă, ca niște nuiele care nu vor să te rănească, ci doar să te aducă pe drumul cel bun. Dacă ai fi cal. Sau măgar. Nefiind nici una, nici alta (mă rog, părerile sunt împărțite și aici), am simțit că natura, Universul, așteaptă, de urgență, o explicație solidă a atitudinii mele sfidătoare, total nelalocul ei. Așa că, după o introspecție rapidă, efectuată în procedură de urgență, am lansat în spațiul public dintre mine și Tom, următoarea idee:

- Măi Tomșa, uite, eu, în clipa asta, simt o dorință aprigă,... nu, serios, chiar am chef să fac câteva acțiuni, mai exact trei: să-mi fac ordine în sertarul cu șosete, să merg undeva, în natură și să fac mișcare, sau să montez niște imagini filmate cândva. Problema e că toate trei chestiile se exclud una pe cealaltă, nu se pot face simultan. Dar eu nu mă pot decide cu care să încep. Așa că, rezultanta acestor trei forțe egale, dar de sensuri contrare, care trag de caracterul meu de fer, e zero. Și de asta zac, aici, pe canapea, fără să mă mișc. Poate că ai crede, judecând superficial, după aparențe, că atitudinea mea ar fi dictată de Lene. Dar adevărul e că, dimpotrivă, nu mă pot mișca de prea multă Hărnicie! Înțelegi?...

    Toma râde fără zgomot, dă ochii peste cap, se gândește, ideea pare că l-a surprins un pic, dar se repliază rapid. Își scutură pletele, meditativ și oarecum dezaprobator,  înspre parchet și concluzionează:

- Nu, tata. E lene.

     Și intră înapoi în imersiune, în abisalele internetului. Eu am lăsat prostiile și am plecat, la pădure, cu Stela. Hărnicia a dat roade: am găsit și am cules leurdă. În sfârșit! Nu eram la prima tentativă, ci la a treia. Cu două duminici în urmă, a început pentru noi, aventura culesului de allium ursinum, în denumire populară, usturoiul ursului. Am tot colindat pădurile județului, căutând, fără succes, această plantă, surogat de usturoi. În pas cu vremurile, am dezvoltat chiar și o teorie a conspirației, conform căreia, culegătorii de leurdă pe care i-am văzut din mersul mașinii, în diverse locuri, s-au organizat, de fapt, în secret și s-au întâlnit pe ascuns, în locuri numai de ei știute, unde marfa de care povestim se găsește din belșug. I-am numit Leurdari și am râs de ei, că cică se pun pe burtă la cules, ca să nu-i vadă lumea.  După ce am găsit și noi comoara verde din pădure, ca să ne deosebim de aceștia, ne-am autotintiulat Leurdacii Liberi. Orice am avea de cules, culegem mândri, cu fruntea sus, ca strămoșii noștri. Chiar și în cazuri extreme, în care, tot ca strămoșii noștri, metaforic și ipotetic, am fi în situația de a ne culege dinții de pe jos. Istoria știe de ce.

 

      La întoarcere, savurând aroma discretă a frunzelor de leurdă, răspândită în toată mașina, filozofam, înțelept, în barbă: lenea e un lux, un rafinament pe care puțini știu să îl savureze la adevărata lui valoare, să îi exploreze și să-i exploateze întregul potențial. Dar uite că în viață îți mai trebuie, din când în când și un strop de hărnicie autentică. Căci, așa cum se spune, viața fără hărnicie, e ca mâncarea fără usturoi. Iar dacă n-ai usturoi, ia cu leurdă!

Fără rost

 Prin infinitul ăsta, fără rost,

Îmi caut rostul ca un prost.

De l-am găsit sau de nu l-am găsit,

E, iarăși, o discuție fără rost,

Ce o putem întinde pân-la infinit.

Tot ce contează e c-am fost,

Te-am întâlnit și-am nemurit.

 

Mulțumesc șoferilor care blochează virajul la dreapta!

                      sursa foto:https://www.bigstockphoto.com

Așa se vede o mașină care blocheză virajul la dreapta

       Trebuia neapărat să scriu ceva despre șoferii care încurcă traficul, motivați fiind de egoism, nesimțire și prostie. Până aici a fost, mi-au stricat suficiente dimineți.

        Traficul, nu mai e nevoie s-o spun eu, e definit ca o sursă inepuizabilă de nervi și stress: drumurile proaste, accidentele cu și fără victime, restricțiile de viteză, ziua de luni, copchii teribiliști, Radio Zu, nesimțiții de toate vârstele, care, la intrarea în Podu-Iloaiei, se împing pe banda de rezervă din dreapta și depășesc toată coloana de 5-7 km, cât are, normal, o coloană de mașini pe drumurile din România anului 2021, de se bagă în față, în detrimentul celor care-și așteaptă, corecți, rândul. Precum și multe altele, le știți, le îndurați și voi, zi de zi. Însă, dintre toate, cel mai tare mă enervează șoferii care se depun ca balega-n drum, pe sensul destinat virajului la dreapta. Îmi vine să iau săgetuța aia verde și să le-o înfig în cauciucuri și apoi să le fac o colonoscopie extrem de invazivă, de să le iasă ochii din cap, roșii ca semaforul la care trebuie eu să aștept din cauza lor, când, în mod normal, aș fi putut să-mi văd liniștit de drum. PENTRU CĂ AM VERDE LA DREAPTA!!!

    Ce să le faci? Să te duci la geamul mașinii lor și să-i înjuri? N-are rost să-i înjuri. După 30 de ani de involuție de la Revoluție, sunt obișnuiți cu un astfel de limbaj, cu o astfel de atitudine. Se hrănesc cu ură, violență, nesimțire, televiziune și manele. Așa au apărut vestele antiglonț din piele: se fac din  obrazul gros al românului de tip nou. Pentru ei, comunicarea, dialogul, nu sunt altceva decât niște aligatori mutanți, născuți și crescuți în canalizarea plină de dejecții verbale a reality-șoșourilor. Să le bați obrazul pentru un gest de nesimțire crasă, e ca și cum ai da cu ”măzăriche” de capră în groapa cu bălegar a satului, ca s-o murdărești.

     Să fie clar: a ține pe loc, în trafic -un trafic și așa imposibil- câteva zeci de oameni care se grăbesc la serviciu, sau au urgențe care depind de fiecare secundă ce trece, indiferent de motiv, e un gest la fel de grobian și reprobabil ca flatulatul în biserică, sau mai rău, ca făcutul nevoilor mici și mari, într-o piscină publică. Așa ar trebui privită atitudinea asta, cam pe acolo e. Pur și simplu le furi lor din timp pentru a câștiga tu câteva minute. E și furt, pe lângă sfidare, bătaie de joc și nevoi personale manifestate public, exact ca cele descrise mai sus.

      Și totuși, ce e de făcut? Nu știu. Nu poți să-i omori, nu poți să-i castrezi, nu poți să-i deportezi. În fine, ai putea să-i vaccinezi cu Asta Zevzeca și să aștepți. Sau ai putea să-i șoșoachezi, ca să nu se mai păzească de virus și să crape. Dar toate astea ar dura prea mult, plus că pot exista și victime colaterale. 

      Așa că mă gândesc, mai degrabă, să le mulțumesc. Să le mulțumesc că, totuși, nu se urcă cu mașina pe trotuar, ca să ajungă unde au de ajuns, cu orice preț. Să le mulțumesc pentru faptul că, deși nu au nici cel mai elementar respect pentru reguli, găsesc totuși, în adâncul ființei lor cu sânge cald care se înmulțește necontrolat prin pui vii, resursele necesare pentru a avea răbdare să aștepte lumina verde a semaforului. Să le fiu recunoscător că nu intră cu mașina în magazine. Că nu-și duc odraslele până la banca din clasă, cu tancul. Nu mai spun de faptul, că, așa, dobitoci și egoiști cum sunt dumnealor, totuși, nu parchează în mijlocul intersecției sau pe pista avionului! Cu mici excepții, pe la Constanța... Iar când parchează la supermarket, nu blochează mai mult de 2-3 mașini. Sau nu ocupă mai mult de 2 locuri destinate persoanelor cu dizabilități. Avem atât de multe lucruri pentru care să le fim recunoscători neterminaților ăstora! 

      Uite, parcă nu mai sunt atât de nervos. Ba, pe undeva, canaliile astea mi-au devenit chiar antipatice. O spun ca pe ceva pozitiv: înainte de autoexorcizarea asta prin scris, îi uram de-a dreptul. Acum, le găsesc circumstanțe atenuante. Au și ei problemele lor. Natura n-a putut fi la fel de darnică cu toată lumea. Asta e. Ar trebui recunoscuți și ei ca persoane cu nevoi speciale și tratați ca atare: locuri de parcare speciale pentru dobitoci, locuri pentru nesimțiți în mijloacele de transport în comun etc. Ar trebui să-i tratăm așa cum merită. Pentru că, dacă, în continuare, vom considera normal să-i suflăm măgarului în cur ca să nu ne lovească cu copitele, atunci, pe bună dreptate, ne vor trata și ei, exact așa cum merităm!

Versuri puse la zid

 

Sursa:Agnieszka Antczak în Banksy

Tu, între noi, ai ridicat o zidă,

Dar îi lipsea o cărămidă...

Eu, dintre noi, am dărâmat un zid

Și-am completat în zida ta, un cărămid.

Cei șapte pitici pe creier

sursa:KMACK TIME. 3 iul. 2014

     Obișnuiesc să am, la capul patului, un scăunel    pe    care pun chestii, înainte de a adormi. Nu râdeți, știu la ce vă gândiți. Nu din alea. Chestii pe care le folosesc pentru a adormi. E foarte util, pentru că adorm de 5-6 ori pe noapte. Scăunelul ăla e aproape la fel de important, pentru somn, ca și patul. Cu ceva  vreme în urmă, aveam și eu, ca toți oamenii, o   noptieră. Însă, pe parcurs, noptiera aia și-a făcut treaba atât de bine și s-a umplut de atâtea prostii pe care nu mă îndur să le arunc, încât a fost promovată la rangul de dulăpior. Însă, pe postul de dulăpior, era chiar dulăpiorul. Noroc că, dulăpiorul, la rândul lui, dând dovadă de seriozitate și perseverență, s-a umplut până la refuz cu alte lucruri pe care nu le-am folosit niciodată în ultimii 15 ani, dar de care nu mă pot lipsi. Așa că  mi-a fost ușor să-l promovez și pe dumnealui la rangul de soldățel, eliberând astfel, poziția de dulăpior. L-aș fi promovat ”soldat”, însă soldatul, ca piesă de mobilier, e un dulap îngust și înalt, cu rafturi.  Dulăpiorul, fiind minion și deja obișnuit cu numele diminutivat, a acceptat titlul de soldățel. În plus, l-am pus lângă servantă, visul lui dintotdeauna. Și lăsați, că nici servantei nu-i displace, am văzut eu. 

     După ce am refăcut organigrama, iată că revin la cel mai nou angajat, bodyguardul care îmi vegheză visele, scăunelul. Cum spuneam, ca să nu mă mai ridic din pat, riscând să-mi sară somnul, pun pe scăunel acele mici nimicuri trebuincioase omului la dormit: ochelarii, telecomanda, căștile, un pistol cu butoiaș și telefonul. Sub scăunel, o sticlă cu apă. Când îmi sare somnul, pun ochelarii, căștile, iau telecomanda, butonez, aștept somnul. Dacă mi-e sete beau și niște apă. Vă întrebați, cu siguranță, când vine rândul pistolului cu butoiaș. După cum ați intuit deja, pistolul îl folosesc, nu atunci când îmi sare somnul, ci în momentele cele mai grele și mai dulci ale somnolenței, atunci când adorm mai gingaș și mai profund decât un prunc și anume, atunci când trebuie să mă trezesc! Butoiașul conține un singur glonț, practic joc ruleta rusească cu mine însumi, miza fiind datul jos din pat. Viu. Lunea dimineață pun în butoiaș trei gloanțe. Ce frumoasă e viața, lunea dimineața!

    Așa de mult îmi place să merg la muncă, încât numai sub amenințarea cu moartea mă mai ridic din pat! Pistolul e doar o metaforă. De fapt, nu-i mare șmecherie, doar înlocuiesc o moarte rapidă cu o moarte lentă. Ca mulți alții, de altfel. Ca foarte, foarte mulți alții. Ca toți ceilalți aș spune, dar m-aș înșela enorm. Cică nu toată lumea merge la serviciu ca la eșafod. Gândiți-vă la cei 7 pitici ai Albei-ca-Zăpada. E cel mai nefiresc și revoltător lucru pe care l-am auzit vreodată: să mergi la serviciu, cântând de bucurie. Ce tâmpenie! AIHO-AIHO! Și nu la orice serviciu! În minăăă!!!  Nici dacă minau bitcoin și tot nu...Oricum, ceva e serios în neregulă cu piticii ăia. Eu cred că se drogau. Făceau trafic de droguri. Iar ”piticii” era doar o poreclă, sau poate asta era denumirea bandei lor, Clanul Piticilor. Făceau și trafic de persoane, normal. Doar nu vă imaginați că Albă ca Făina stătea cu șapte mineri murdari și transpirați, de plăcere?! Altfel nu-mi explic. Și numele ei e suspect.  Albă ca ce?! Să fim serioși: ca zăpada? De câte ori a nins în basmul ăsta? Exact. Zero.

     Iar faza cu mușcatul din mărul otrăvit s-o spui lui Mutu. Că și el se pricepe la basme de astea, unde ninge mult. Aia a fost supradoză, clar! Gagica a intrat în comă, nu în somnul iubirii. Dacă citești printre rânduri, se leagă lucrurile. La ce să te aștepți de la o tipă care, dimineața, la prima oră, în loc să caște și să înjure cu ochii lipiți de somn (gândiți-vă numai ce rând era la baie, dimineața, în casa aceea), o apucă cântatul și dansatul, în timp ce vede cum ”păsărele colorate și animalele pufoase ale pădurii” o ajută la treabă?!...AIHO-AIHO, Alo, Alooo! Unde mă duci, basmule?! La urgențe, domnule, nain-oan-oan, sau cum se traduce în românește, 112. Și uite așa a venit, nu prințul cel frumos, ci un doctor plătit de cartel, care, în loc de sărut, i-a făcut o injecție cu adrenalină, pentru că, de la un simplu pupic, oricât de tare i-ar fi mirosit gura ”prințului” a tacos cu usturoi, nu s-ar fi trezit (h)eroina din poveste. Bine fac ăștia că au interzis basmele astea incorecte politic și înlocuiesc personajele clasice cu persoane de culoare sau LGBTQACDEFGHIJ(...), în rolurile principale, e mai veridic. Ce tot atâta Aiho-Aiho, când situația e maro?

Amintiri din Lumea unde Câteodată

         

Îmi amintesc cum ne-am plimbat noi, niciodată, printr-un parc inexistent, în Lumea unde Câteodată. Acolo am simțit, cu adevărat, că trăiesc!  M-am simțit la fel de viu ca vântul mătăsos, de culoare sepia, pe care-l purtam, amândoi, pe umeri, ca pe niște mantii lungi și boeme. Copacii, îngândurați, ascultau Poemele vântului. Ne plimbam prin parc, vântul recita în șoapte de primăvară tomnatecă fragmente de nemurire, iar noi eram două versuri albe, în poemele lui gri. Apoi a început să plouă și s-a ridicat din pământ un miros de iarbă tânără, proaspăt cosită, de pământ negru și de undeva, de sus, se răsfirau șlagăre ale anilor `70. Ploua în italiană și în franceză, pe 45 de rotații, ploua verde-crud și am plouat și noi în noi, pierduți printre picăturile de ploaie, nemaiștiind unde începi tu și unde mă sfârșesc eu. Dar tu n-ai început niciodată iar eu mă voi sfârși, câteodată, de dorul acestui niciodată. 

         Dorul ăsta păcătos, fără sens, ca un pod cu un singur capăt, un pod între Lumea unde Niciodată, și  nicăieri. El nici nu știe că e dor, de fapt, nici nu știe ce e, bănuiește că ar fi absența ta. Se uită la păsări și zice: ”Și eu pot zbura, dar nu sunt pasăre, pentru că nu am unde să zbor”. Se uită la un lup singuratic și spune ”Și eu pot alerga singur zi și noapte dar nu mă pot hrăni cu ceea ce ucid, pentru că eu nu pot ucide decât omul din inima căruia am crescut și asta nu se face!”. Așa zice el, dar adevărul este că, de cele mai multe ori, dorurile neîmplinite se transformă în lupi singuratici sau în păsări de pradă care-și devorează stăpânii. Apoi mor și ei, ca proștii, din devotament, asta e regula: stăpânii devorați și prădăDorii devotați. În amintirea lor, rămâne doar o dragoste neîmplinită, ca o lună plină, neurlată. 

         Îmi mai amintesc cât de obosit eram, pentru că, în Lumea unde Niciodată, niciodată nu te poți odihni. Timpul, niciodată, nu stă în loc. Spre deosebire de Lumea unde Câteodată. E absolut minunat să poți ieși, câteodată, din viață, și să te odihnești pe mal, înafara Timpului. Să poți ieși din rol și să fii câteva clipe, tu însuți, împreună cu cineva. Să poți respira. Să poți fuma fără să te gândești la ”ieri” sau la ”mâine”, la bani sau la cancer. Și tot așa, odată niciodată, când ne plimbam pe malul vieții, ne-am întrebat de ce viața curge într-un fel, pentru tine și în alt fel, pentru mine. Și atunci, ne-am dat seama că ne plimbam împreună, dar pe maluri diferite. 

       

Lucruri pe care nu le înțeleg (II)

     

     1. Nu înțeleg rostul talk-show-urilor.  

      Se adună câțiva incompetenți  într-un studio virtual, sub reflectoare, ca muștele sub felinar și bâzâie vreo două ore numai tâmpenii. Investiție minimă, distracție maximă.

     ”- Vă mulțumesc că ați venit”. 

      Așa e, teoretic, stimatul invitat nu e obligat să apară în presă. Ăla e timpul lui propriu și personal, de care poate dispune cum vrea domnia-sa. Practic, însă, timpul petrecut în direct nu e niciodată un act filantropic, o donație, un cadou. Cum ar spune Dick Domnul Râmă (varianta de pe AliExpres a lui Flick Dl. Rimă): Sunt interese de ambele părți ale acestei mese.  

     ”- Vă mulțumesc că m-ați invitat”.  (invitatul, de multe ori, este ”Opțiunea 4”, în agenda producătorului emisiunii. Primele 3 opțiuni n-au putut să vină. Și el știe asta).

      Așa e politicos, să răspunzi la un ”mulțumesc” cu un contra-mulțumesc. Oameni educați. Nu contează că după 5 minute încep să-și toarne găleți de căcat în cap unii altora, important e că au mulțumit frumos pentru invitație și au salutat telespectatorii. Când nu-și dau capuri în gură, acești domni și duoamne ne explică chestii grele, pe care nu le știam și nici nu le bănuiam, cum ar fi ce e gaura de la covrig și de ce nu e bine să-i bagi ursului degetul în fund. Analiști economici, politici, sportivi, experți în arte de tot felul, ingineri agricoli, analiști de media, de turism, de nișă, de masă, de casă, nutriționiști, psihologi, nici nu mai contează pregătirea, oameni care stau 9-10 ore pe zi numai prin televiziuni și posturi de radio, de te întrebi când mai au timp să citească și altceva decât burtiere și breakingnews-uri. Breasla păreriștilor. Înțeleg de ce există, pricep motivele care-i mână-n luptă pe păreriști. Din punctul lor de vedere, bineînțeles!

      Ce nu înțeleg,  e rostul acestei ocupații umane. Nu-l înțeleg, dar îl bănuiesc. Nici banii, nici lobby-ul politic, nu constituie fundația talk-show-ului, deși, la prima vedere, așa pare. Nu, eu cred că motivul e mai profund, cel puțin la noi, la români, pentru că tocșouri sunt peste tot în lume, la toate televiziunile. Românului, însă, îi place taclaua, bârfa. Fiind și specialist în orice domeniu, îi place să șadă la discuții interminabile. Pentru că, acolo unde se termină vorbitul, începe făcutul. Și e mult mai ușor să vorbești decât să faci.

      Oferta de păreriști acoperă aproape toate gusturile, se pliază pe majoritatea curentelor de opinie, oricât ar fi acestea de diverse sau de sărite de pe fix. Spun ”aproape toate gusturile”, pentru că rămân pe dinafară cei care nu-și iau opiniile de la supermarketul media, ci preferă un punct de vedere propriu, home made, artizanal și cât mai obiectiv. Atenție, ”formatorii de opinie” se adresează doar celor care au deja o opinie formată, solidificată, bătută în cuie cu ciocanul, eventual cu secera și ciocanul (vreo 40% dintre ei, dacă nu mai mulți). ”Formatorii de opinie” sunt, de fapt, confirmatori de opinie. Oamenii validează doar ceea ce vor să audă. De ce să nu-i servim la înălțimea sau la josimea așteptărilor domniilor lor? (ce mulți de ”-lor”!)

2. Nu înțeleg rostul celor care încă mai încearcă să explice lumea la modul serios, pe baze științifice.

       Până aici am înțeles. Păreriștii o fac cu gura, pentru bani, cum vrea clientul, adică patronul de media (orice asemănare cu fapte și personaje reale, de pe centură, sunt destul de evidente), iar consumatorii, la rândul lor, au nevoie de ceva sau de cineva la care să caște gura. Poporul trebuie distrat de la gât în jos, în timp ce Creierul Neamului trebuie menajat, odihna veșnică, dă-o lui, Doamne! Oamenilor nu le place să gândească, să aibă inițiativă, să fie independenți. Stilul ăsta de viață presupune un efort continuu, presupune să iei decizii și să-ți asumi toate consecințele deciziilor luate. Nu mai rămâne timp de taifas, de bârfă, de taclale. Și în cazul ăsta, pentru ce mai trăim?! Fără Capra Vecinului, viața e pustiu!

       Nu-i nimic, e ok, așa e lumea la bază, ăsta-i mainstreamul, așa a fost dintotdeauna. S-a mai schimbat un pic, dar nu prea mult. Din păcate, în rău. Ce s-a câștigat pe de o parte, s-a pierdut dublu, pe cealaltă parte. Ce s-a schimbat fundamental, după 1989, însă, a fost dispariția sistemelor social-economice și politico-ideologice așa cum au fost ele definite și concepute. Au dispărut atunci comunismul, dictatura, dar și capitalismul și democrația. Azi, mulți înjură capitalismul, alții spun că democrația e de vină. Se înșeală. Ce trăim noi, azi, nu e nici capitalism și nici democrație. Nici unul dintre principiile care definesc și pe care se bazează aceste noțiuni, nu mai funcționează. Au funcționat, în diverse părți ale lumii, permițând dezvoltarea societății și mai ales, progresul tehnologic, până în 1989. Capitalismul se bazează pe proprietatea privată, piața liberă și libertatea de acțiune. Ca să nu facem urât, ni se mai arată din când în când niște machete ale acestor piloni, dar în realitate, aceștia nu există. Noua Ordine Mondială a început din 1990 atât pentru țările din fostul bloc comunist, cât și pentru restul lumii. Atunci a avut loc o dublă revoluție, una mică, anticomunistă și diversionistă, cu rolul de a abate atenția de la adevărata revoluție, cea de la nivel mondial, fără denumire, fără revoluționari, fără sloganuri și fără lideri carismatici, lideri a căror imagine s-o înlocuiască pe cea a lui Che Guevara, pe tricourile rebelilor conformiști. Au dărâmat un zid pentru a putea construi o întreagă închisoare. 

        Ca în Game of Thrones, planeta are, încă, lideri puternici, fiecare cu tronul lui: Tronul Petrolului, Tronul Medicamentelor, Tronul Presei, dar jocurile s-au terminat. Lumea toată, inclusiv acești lideri mondiali, e condusă azi de cineva sau de ceva, cu o putere fără precedent în toată istoria omenirii, care stă pe Tronul de Biți, făcut nu din săbii topite ci din cifre de zero și unu și care, pe post de dragoni, stăpânește browserele de internet.

      În condițiile astea, ce mai analizăm? Despre ce vorbim? Ce rost mai au specialiștii? Toate deciziile legate de economie, societate, politică, cultură, tendințe, ba chiar și de starea vremii, toate deciziile macro, dar cu impact micro, local, sunt luate de către cei câțiva (probabil nu sunt persoane publice) care au avut la momentul oportun (oare când a fost asta?...) viziunea internetului, a tehnologiilor actuale, care, până și nouă, încă ne par aduse din viitor și au înțeles  potențialul uriaș al centralizării acestor puteri absolute.  

         Dragi analiști. Dragi cercetători britanici. Ca să vă curm suferința, vă dezvălui răspunsul universal valabil, răspunsul la orice întrebare v-ar mai chinui de azi înainte și nu v-ar lăsa să dormiți la teatru sau la operă: creșterea profitului, indiferent de consecințe. Tot ce se întâmplă pe lumea asta, din acest motiv se întâmplă. Toată munculița atâtor genii, de-a lungul atâtor secole, studii, știință, nopți nedormite, Nobeluri acordate, universități înființate, destine individuale sau sociale schimbate, totul ANULAT!  Îți dai seama, domnule profesor, domule geniu, ce ridicol arăți, ca un popândău în costum nou, cu graficele alea în spatele tău? Orice analiză e ridicolă și inutilă, din moment ce poate fi oricând, anulată, printr-o simplă apăsare de buton. Legea Profitului abrogă Legea Naturii, Legea Economiei, Legea Justiției și toate celelalte legi. Legea Profitului reglementează însăși Legea Vieții. Dacă, în mod direct sau indirect, Viața aduce atingere profitului, se vor lua orice măsuri necesare pentru protejarea profitului. În numele profitului, crima va fi justificată și permisă. Cum? foarte simplu: se va trage cu creta o linie, pe jos și se va spune: cei din partea aia sunt răi, noi suntem buni. Ei sunt dușmanii, vor să ne omoare pentru că i-am atacat! Sau pentru că au altă religie, culoare a pielii, sau pur și simplu pentru că s-au infectat cu virusul fabricat de noi! Știu, nimic nou, de-a lungul istoriei, au mai murit niște armate de fraieri pentru ca unul mai șmecher să facă avere.  Însă, zilele astea, parcă, totuși, profitul ăsta nenorocit, calculat în vieți omenești, a atins maximul absolut. Ăsta e, iarăși, un lucru pe care nu am cum și nu vreau să-l înțeleg!

Lucruri pe care nu le înțeleg

     

       De astăzi, de la ora 8 și 12 minute, nu mai înțeleg o seamă de lucruri. Ce s-a întâmplat la ora 8 și 12 minute? Nimic deosebit. Gândurile astea m-au năpădit de undeva, dinlăuntru, din acel întuneric absolut din care izvorăște miraculos, timpul vieții omului, acel fluviu de întrebări, răspunsuri, temeri, bucurii, păreri, idei, dorințe etc și care, filtrate, alcătuiesc, în ochii lumii, personalitatea unui individ. Acel întuneric absolut din care venim și în care ne întoarcem. Cu alte cuvinte, așa mi-a venit, na! Nu mai înțeleg, nu mai văd rostul unor lucruri.

         În primul rând, nu înțeleg de ce există ÎPS Teodosie.

     Nu mai înțeleg rostul științelor umaniste. Antropologia, lingvistica, psihologia, sociologia, economia, istoria, geografia, filosofia, de astea. De ce să ne mai pierdem timpul cu niște noțiuni ce țin de trecut, fără nici un viitor, în prezent golite de conținut?!

     Antropologia: a rămas în urmă, blocată în pragul Ecranului Negru al device-ului smart, oricare ar fi acesta. Istoria omenirii a mers mai departe, dar ea n-a trecut Dincolo. În noua lume, jumătate reală, jumătate virtuală, antropologia trebuie s-o ia aproape de la început, să se reinventeze. Timpul Lumii se împarte în două mari etape: Era Pre-Internet și Era Post-Internet. Haideți să recunoaștem, oamenii născuți dincolo de ecranul smartului, sunt altfel. Lumea lor e alta, se supun altor legi. Părem la fel, dar nu suntem, credeți-mă. În curând, majoritatea valorilor umanității, așa cum le știam noi, vor dispare. Începând cu arta și religia. Noi, ăștia, născuți ”pe uscat”, înainte de internet și de mijloacele de navigare pe infinitele sale întinderi, nu-i putem înțelege pe deplin pe cei născuți cu @-ul în ADN. E o prăpastie de netrecut. Adio, antropologie! Din istorie te-ai întrupat, în istorie te-ai întors. 

          Geografia: Pământul e plat! 

      Lingvistica: BFF😀😂😘LOL💔💤😡WTF💩💩💩. O să vă fie dor de lipsa cratimei și de dezacorduri!

      Psihologia: acum citești textul ăsta de pe un telefon/laptop/calculator, corect? Exact în acest moment și tu ”ești citit(ă)”: search engine indexing, page ranking, parse request, sugestion generators etc. Cambridge-Analytica, Facebook, Google, algoritmi, inteligență artificială, ăștia sunt noii tăi psihologi. Însă, spre deosebire de un psiholog clasic, al cărui unic și nevinovat scop era doar să-ți ia banii, ăștia vor mult mai multe de la tine. Îți vor toată viața: să cumperi ce-ți spun ei, când îți spun ei, să votezi cum vor ei, să te manifești social așa, frumos, independent și original, cum crezi tu că ești. Prima dată când vezi asta:”Acceptați cookies?”, te întrebi ”ce-or fi alea? Or fi bune? Or fi rele?”. A suta oară când vei fi întrebat dacă accepți cookies, deja așteptai, plictisit, să apeși ”Da”. Felicitări! Comportamentul tău de utilizator tocmai s-a modificat: de acum vei fi de acord cu tot ceea se va interpune între tine și site-ul care te interesează, cookies, termeni și condiții, tot felul de chestii scrise mărunt. Iar site-ul care te interesează, apropo, te interesează nu pentru că ar fi interesant, ci pentru că așa ți-au băgat în cap, subliminal, folosind tot un fel de cookies. Pe care le-ai băut. Pardon, acceptat. În deplină necunoștință de cauză.

      Sociologia: welcome social media, bun venit rețelelor de socializare, canalelor de comunicare online, email, WhatsApp, messenger, Zoom, Skype! Atât. Pa, sociologie!

      Economia: globală, neconcurențială, bazată pe monopol. Carrefour e Carrefour și la București și la Berlin, Londra, Paris sau Las Fierbinți (când va mai prospera Bobonete și va lua franciza). Controlată, coordonată. Azi vând eu produsul X sub prețul pieței și câștig, mâine îl vinzi tu și câștigi, iar poimâine îl vinde el și așa închidem cercul și câștigăm cu toții. Săptămâna viitoare o luăm de la capăt. Nu există piețe libere, emergente sau alte căcaturi. Cifrele, PIB-urile, la nivel mondial, mai bine zis intervalele în care pot varia aceste cifre sunt stabilite pentru următorii 30 de ani. Economia nu mai e o știință, un obiect de studiu, e doar o sumă de instrumente la dispoziția unor Eloni Mușchi cu creier, dar mai ales cu bani și influență, care stabilesc ce și cum și cât și unde. Am o vagă impresie că România n-a căzut în grupă cu Germania, pe listele alea. Stați liniștiți, că, oricum, n-aveți ce să faceți. Doar să adunați puncte pe cardul electronic de la Kaufland, pentru atunci când se vor mai băga tigăi la promoție. 

      Istoria: nu știu alții cum sunt, dar eu, când ma gândesc la dacii mei liberi, cum împleteau ei tunele secrete pe sub Sfinxul meu enigmatic din Bucegi, cum se intersectau undele energetice și cum mai vibrau munții când decolau OZN-urile din peșterile secrete de sub ei, parcă îmi crește inima de fericire! Strămoșii noștri au fost prima și cea mai avansată civilizație de pe Pământ. Așa că, dați-o în varza, viezurele și vâzdoaga mă-sii, că noi, românii, urmașii dacilor liberi, NU suntem înapoiați! Doar că, după tot ce am făcut, ne odihnim și noi oleacă, ce mama naibii. 

     Filozofia: postez, deci exist. Cine sunt? Ce pot cunoaște? Cum trebuie să acționez? Iată trei întrebări care pot constitui portalul prin care pătrundem pe tărâmul filosofiei. Nimeni n-a reușit să dea un răspuns definitiv și general acceptat la nici una dintre aceste întrebări. S-au scris biblioteci întregi, s-a discutat enorm, s-a sforăit monstruos. Acum, e atât de simplu să răspunzi la aceste întrebări! Cine sunt? Sunt o persoană (politically correct) nefericită și profund neîndreptățită de viață, care postează pe facebook ce viață minunată am, ce față minunată din unghiul ăla foarte apropiat am și cât sunt de fericită în concedii sau la nunți, botezuri cumătrii, la mall, și ce mâncare delicioasă fac duminica. Uneori. Ce pot cunoaște? Pot cunoaște tot felul de oameni pe care n-am să-i cunosc niciodată și nici ei pe mine și pe care-i detest, cu copii lor urâți și animalele lor de companie drăguțe. Cum trebuie să acționez? Simplu, trebuie să le dau Like sau Smile sau inimioare, ca să îmi dea și ei, mie. Ce mare filozofie?

      În episodul următor: nu înțeleg rostul talk-show-urilor. Se adună câțiva incompetenți  într-un studio virtual, sub reflectoare, ca muștele sub felinar și bâzâie două ore numai tâmpenii. (va urma)