Când mirele e mîna ta dreaptă

Sunt mireasa vieții mele! (sursa foto: VIVA!)

    În linia de lucru a pseudo-știrilor (cu referire directă la subcategoria știrilor de senzație), concepte precum moralitatea, umanitatea, cinstea, obiectivitatea, deontologia, ramura de măslin și porumbelul alb, sunt lucruri strict interzise, fiindcă nu vând. Nu ies bani de pe urma lor, ba dimpotrivă. Consecința firească e că, într-un mediu atât de dezumanizat, concurența e la fel de inumană. Opinia publică a văzut atâtea la viața ei, încât, cu greu mai poate fi șocată de ceva sau de cineva. Cu toate astea, am descoperit că au existat, există și mereu se vor găsi câțiva disperați care vor forța această scurtătură spre o celebritate meteorică. Dintre aceștia, câțiva chiar reușesc uneori, dacă nu să șocheze, măcar să obțină cele 5 minute de faimă, la care visează orice ”performer” din acest domeniu. 

       Dubios, sologamia, venea.

      Mulți spun că acesta ar fi și cazul doamnei Cris Galera (foto), o braziliancă de 33 de ani. Îndrăznesc să exprim și eu o părere personală, un pamflet. Cred că respectiva s-a cam săturat să mai fie fată mare, pentru că, de la un punct G încolo, se făcea tot mai mare și tot mai puțin fată. 

      Așa că, și-a cerut mâna dreaptă cu mâna stângă și s-a măritat cu ea însăși! Ceremonie pe bune, la biserică, rochie de mireasă, flori, tot tacâmul, mai puțin mirele, pe care îl are, literalmente, la degetul mic. Sau mijlociu, inelar, în fine, nu ne băgăm în familia lor. Despre fericitul eveniment se mai poate nota faptul că părinții vedetei au intrat în biserică socri mici și au ieșit socri mari, devenind astfel și proprii lor cuscrii. 

 

       Tot circul ăsta s-a făcut în numele iubirii de sine, termenul fiind ”sologamie”. Iată că, orice s-ar spune, a fost o căsătorie bazată doar pe dragoste, interesul material fiind exclus de ambele părți. Proaspăta soție se va întreține singură, doar din munculița ei, fiind de meserie model de lenjerie intimă, indiferent ce o mai însemna în ziua de azi, atât intimitatea cât și lenjeria. Dar asta nu e tot: între ședințele de bikinism și operațiile de dăbulenizare a formelor corpului, fosta domnișoară Galera, actuala doamnă Galera, mai și muncește de acasă, online, ceea ce o face mândra purtătoare a unei etichete subțire, de influencer. Iar eticheta subțire, cu sologamie se ține, se știe. Dacă mai postezi și niște imagini frumoase de la așa o nuntă specială, n-are ce să strice la numărul de vizualizări. Sporește darul !

      După cum spuneam, concurența - pe cât e de enormă, pe atât e de monstruoasă.

       Sincer, ceea ce m-a mirat pe mine, personal, nu a fost gestul femeii respective, ci reacția mea involuntară, primul gând pe negândite: în ziua de azi, era de așteptat să se întâmple așa ceva. Accesul facil la o tehnologie care îți permite să-ți fabrici o imagine așa cum ți-o dorești, selfieologia, falsa validare pe care ți-o dau cei care îți apreciază postările, zidul despărțitor, cu touch-screen, dintre oameni, abolirea treptată, în mod tacit a bunului-simț, a oricărei urme de jenă sau de inhibiție, dictatura prostiei și a ridicolului, au favorizat apariția și dezvoltarea în mediul virtual a unui nou tip de narcisism, ale cărui efecte încep să se vadă și în viața reală. Narcisismul, conform DEX-ului, se referă, în principal, la aspectul fizic. Noua formă de autoadorație, cuprinde însă, toate însușirile individului, fizice, psihice, intelectuale și câte or mai fi, într-un cuvânt, ”valoarea sa”. Nu sunt doar frumos/oasă, sunt și genial/ă. 

          La pachet cu această formă de autoapreciere vine și o anumită autosuficiență. Am crescut în ego, altarele bisericilor ne-au rămas mici. Contează doar postările proprii, ceea ce publică ceilalți e complet irelevant. Ei există doar pentru a ne umple, nouă, frigiderul, de like-uri proaspete. Ne extaziem în fața propriilor expuneri, de parcă ar fi ale altor persoane. Celorlalți, le dăm, la rândul nostru, like-uri, fără a citi ce au scris, doar pentru a primi, la schimb, tot niște aprecieri goale de conținut. Am văzut, într-o zi oarecare, un copil necăjit, cărând un munte de peturi, bineînțeles, goale. Un munte de două ori cât el. Asta e imaginea perfectă a narcisistului din online: un om care asudă sub greutatea unor recipiente goale de conținut, care, deși sunt în cantitate impresionantă, nu valorează mai nimic. 

 

        Dacă Adam și Eva ar fi avut un singur copil, Biblia n-ar mai fi început cu o crimă. Ar fi început cu o sinucidere.

 

        Din păcate, există și o componentă violentă al acestui ultranarcisism. Oleacă de frumos sunt foc de dăștept, oleacă de înjurături știu, ia să ies eu, cu grupul meu de Noi-Știm-Tot, seara la plimbare, pe rețeaua de socializare! Încearcă numai, să nu fii de acord cu un astfel de om. În mediul virtual, bineînțeles, acolo unde sunt ei viteji. Unde logica, știința, dovezile concrete, dialogul, nu valorează absolut nimic dacă sunt în contradicție cu părerile și interesele unora. Să vezi ce ploaie de sudalme îți iei ! Mai ales de la oameni care nu te cunosc și pe care nu îi cunoști. Problema e că ultranarcisiștii sunt foarte ușor de manipulat, dacă le gâdili puțini orgoliul. Și de aici pot apare necazuri serioase în societate, probleme reale, sădite și crescute în mediul virtual. Oricât ar fi de absurde unele idei, dacă o inepție reușește să coaguleze un grup suficient de numeros, devine realitate. Ceea ce s-a și întâmplat, știm cu toții.

        Poate că în realitatea virtuală toată lumea minte pe toată lumea, dar mai ales fiecare pe sine și nimeni nu are nici o problemă cu chestia asta, ba dimpotrivă. Se poate spune orice despre o astfel de realitate. Dar, în final, e o realitate. În cazul ăsta, putem să ne întrebăm, în stilul lui Caragiale, ce mai este stimabililor, cu adevărat, fals? Ce mai poate fi considerat fals? Oare, de ochii lumii, n-am trăit până mai ieri, în falș iar azi, ne ies la iveală adevăratele năravuri?...Iar ceea ce consideram noi a fi realitate, era de fapt un falș și vițăvercea?! Ok, avem originalul și avem copia. E chiar musai ca, în toate cazurile, originalul să fie superior copiei? Nu s-ar putea și invers? Ce ar fi să auzim, într-o zi: iată, acest tablou e fals. Dar e mai bun decât originalul. 

          O nuntă fără mire poate să vă mire? Poate că poate. Pe mine, nu. Dar asta n-o face mai puțin nuntă, sau mai puțin reală, decât lumea în care trăim azi și pe care, mulți, încă o iau în serios, așa cum e: cu promisiunile politicienilor, cu etichetele alimentelor, cu tot ceea ce ni se spune la televizor, cu cărți de istorie contrafăcută, predicatori, religii și alte și alte adevăruri absolute în numele cărora suntem în stare să ne omorâm unii pe alții fără ca, măcar, să ne cunoaștem. Dar pe cine urâm noi, de fapt, cu atâta înverșunare? Pe cel care postează lucruri care ne enervează? Sau pe cel pe care-l recunoaștem în oglinda pe care ne-a pus-o în față cel care postează? Urâm adevărul, dar nu orice adevăr, ci singurul inacceptabil. Cel de care credeam că am scăpat, măcar aici, pe internet. Adevăratul ”EU”. Cu ăsta ne luptăm, în realitate. ”EU” trebuie să moară!

        Suntem sătui de pacea grea pe care am purtat-o unii împotriva celorlalți, de la cele mai fragede vârste, pentru că așa am fost educați. Să fim buni, răbdători, cu bun simț, să cedăm locul în tramvai, să nu vorbim neîntrebați, iar când suntem întrebați să nu spunem ce gândim, ci doar ceea ce se cuvine a fi spus. Dezbinați și însingurați într-o pace nedreaptă, dar politically corectă, tânjim după un război sincer, care să ne apropie, să ne facă dreptate și murind, să simțim din nou că trăim!  Așa că, acolo unde se poate, în online, declarăm și ducem războaie nemotivate cu dușmani inventați, cu imaginea virtuală a unor dușmani pe care-i vedem reflectați de touch-screen. Cu noi înșine. Pentru ură, pentru luptă, pentru crimă, nu mai e nevoie de Cain și Abel. Ajunge doar unul dintre ei. Oricare.

             Atunci, de ce pentru iubire și pentru căsătorie ar mai fi nevoie de doi?