Mă uitam, duminica trecută, la un mușuroi de furnici. Strașnic mușuroi! Nu la televizor, cum se obișnuiește, ci chiar live, într-o pădure, undeva, pe la Dobrovăț. Ocupație obișnuită, normală, pentru o zi de duminică, pe la prânz. Mai ales când e caniculă maximă. Am ieșit la plimbare, să ne mai adie vântul prin plete. Mari iubitori de natură. Coincidență sau nu (NU), ni se cam terminase stocul de bere. Așa că, în loc de bere și Netflix, adiere din fix-pix. Ne plimbam noi, așa, vorba lui Micolov, Dumnezeu să-l odihnească, pe cărarea vieții, când deodată, cum intri în pădure, pe stânga, un mușuroi imens. Mare. Relativ măricel, în raport cu furnicile, dar mai ales în raport cu ceea ce știu eu despre mușuroaie. În fine, pe moment, mi s-a părut un fel de mică ”piramidă de la Gizeh” a furnicilor de la Dobrovăț. Cum mă uitam la furnicăreala aia neîntreruptă, m-a bufnit râsul: furnicile nu au religie. Cu toate astea, iată că, undeva, deasupra lor, exista acum, literalmente, un moș bărbos, cu barba albă, care dacă ar fi vrut, ar fi putut să le pedepsească pentru că munceau duminica. Sau, la fel de bine ar fi putut să le deie firmituri, dulciuri, mă rog, ce le mai place lor, tot pe motiv că e duminică. Nu știu. Misterioase sunt căile bărboșilor. Oricum, mi s-a părut comic că pot exista situații în viața asta, pe planeta asta, în care moșul atotputernic, cu barba albă, care se pogoară de undeva, de prin văzduhul cerului, e pe bune!
În aceeași logică caniculară, poate că furnica gigantică care stă, la rândul ei, deasupra noastră și pe care o ignorăm, ne privește și ne percepe tot ca pe niște mușuroaie prin care mișună emoțiile. Niște mușuroaie, care, atunci când sunt golite de speranțe, sentimente și dorințe, rămân doar niște grămăjoare, neânsuflețite, de pământ. Oricâte firmituri de rugăciune am presăra ca să le aducem înapoi. Cum să răspundă o furnică gigantică la rugăciuni? Și mai ales, cum să înțeleagă o furnică gigantică de ce nu ne mulțumim niciodată cu ce avem și vrem ba un mușuroi prea mare pentru câte furnici avem, ba mult prea multe furnici pentru cât ne poate mușuroiul!
Sincer, nu știu ce am vrut să spun cu asta, dar sună a concluzie cu ghivent. Revin: așa vorbesc bărboșii, în cimilituri, nu vă bateți prea mult căpșoarele voastre frumoase cu chestii de astea.
