Nesimțire fără limite: Universul nu recunoaște lunifobia

           

” Fiecare zi de luni e cea mai grea zi de luni pe care am trăit-o vreodată” 

                                                                   

 (lunifob  anonim)                            

      

     Nu înțeleg cum poate soarele ăsta - propriul nostru soare, care ne-a dat viață - să fie atât de inuman, de egoist și de tupeist, încât să răsară în fiecare zi de luni! Și să mai și strălucească sfidător. Lasă, bă, șmechere, că ajungem noi la eclipsă! Am să te filmez și am să trimit clipulețul lui Elon Musk, să vadă toată galaxia ce față ai. Vai de steaua ta! 

        Știu eu de ce radiază cu atâta obrăznicie, fără umbră de rușine. Are pile. Îl ține în brațe universul, că și pe ăsta, atâta-l duce capul ăla plin cu vid! 
        

         Lunea am nevoie stau acasă, adunat în mine, ca melcul. Pentru că, aproape în fiecare zi de luni, sunt mai mult melc decât om. Atât de tare îmi doresc să stau acasă, încât mi s-ar părea de un elementar bun-simț din partea universului, să facă, printr-o minune, posibil, acest lucru. Liniaritatea existenței mele de moluscă are neapărată nevoie de o întrerupere! Trebuie să se întâmple ceva care să compenseze vidul interior al cochiliei mele. Bineînțeles că nu se întâmplă nimic. Mă simt, cum e și normal, înșelat.

      Uite ce e, stimate Univers: eu am trimis o dorință simplă, clară și de intensitate maximă. O semnătură energetică care nu lasă loc la interpretări și care necesită un răspuns imediat! Ce nu pricepi? Ce trebuie să facă un om, zilele astea, ca să fie băgat în seamă de universul de care aparține?! Serios, ar fi așa o nenorocire dacă mi s-ar îndeplini și mie, măcar o dată, una dintre cele mai mari dorințe? Aici am ajuns?! Să ne căcăm pe noi pentru opt ore amărâte, acolo???...Ce înseamnă pentru tine, măi nelimitatule, opt ore? Ai sute de miliarde de ani în fața ta, ai toată viața înainte, și tu te pui pentru câteva ore, acolo? Ce ți-am cerut așa grozav și imposibil de făcut? Ți-am cerut autostrăzi, școli, spitale? Ți-am cerut să-mi faci nivelul de trai ca în Finlanda? 

        Știu că aș putea să-mi iau o zi liberă făcând o simplă cerere. Dar nu vreau! Pentru că n-ar mai însemna nimic. Poate că ziua ar fi liberă, dar eu nu. Tot în cușca regulilor și a regulamentelor m-aș învârti. Eu vreau un miracol, vreau să sparg cușca! Vreau să mă sparg liber, cum bine zicea răposatul Freddie, despre care se știe că nu suporta zilele de luni. Dovadă că și-a ales pseudonimul ”Mercury”.

         Vreau să fiu liber și să pun piciorul pe gâtul imposibilului, să-l privesc cum se zbate și moare. Să înving destinul, ca Sf. Gheorghe, balaurul. O scutire reală, o gratuitate. O clemență divină. O recunoaștere oficială și la cel mai înalt nivel a suferinței cosmice prin care trece, în fiecare zi de luni, suflețelul meu cel chinuit. Vreau o dovadă a faptului că universul funcționează pe sistemul ”dacă sunt om cu tine, fii și tu, univers cu mine”. Că nu e doar o adunătură de gaze, pietre și forme de energie. Și că te poți baza pe el.

         Bun. Să zicem că universul nu știe să dea libere, așa din scurt. Poate că îi trebuie puțin timp pentru asta. Să zicem că e imposibil să vină pe loc cu o schemă, cu un plan, cu o înșiruire de ”coincidențe”, al cărei rezultat să fie cel dorit. Dar m-aș mulțumi și cu altceva. Cu o veste minunată. Un telefon neașteptat, dar în sensul bun. Ceva, orice. Hai, universule, dă dovadă de oleacă de imaginație! Pune mâinile pe volan. Pune piciorul pe frână. Hai să tragem pe dreapta, măcar un minut, nu vrei? 

         Nu vrei, tu ai pus pe pilot automat și te-ai dus acasă. Normal. Că e luni și la tine, monstru de egoism ce ești! De asta zice lumea că luni nu crește nici iarba. Pentru că universul doarme, de aia. Hai, nu fi scorțos și ipocrit. Știu că funcționezi după anumite reguli, dar mai știu că tu ai făcut regulile astea, cine altcineva? Asta înseamnă că uneori, pe ici-pe colo, poți să le mai rescrii un pic, dă-o naibii! Cine să te tragă la răspundere?

        Concluzia e clară: universul nu vrea să recunoască oficial, lunifobia, ca afecțiune reală. Ori nu vrea, ori nu-i pasă. Că de putut, sigur poate. 

         Dragul meu expansionist, big-băngulețul meu, ai făcut de la zero atâtea chestii absolut fabuloase: stele, planete, fenomene, cuante de energie, găuri-negre...chestii grele de tot, le studiază savanții din toată lumea și încă nu le-au dat de capăt. Iar când îți cer și eu, ceva aproape egal cu zero, te faci că nu auzi. Bine.

      Uite, apropo de găurile negre. Zic unii că asta a fost o mare prostie din partea ta, pentru că într-o zi, găurelele astea nasoale care papă lumină, se vor uni într-o mare gaură neagră în care te vei prăbuși cu totul și vei înceta să mai exiști. Știi ceva ? Sper ca savanții să nu se înșele și sper ca atunci, când îngozit, disperat, te vei îneca în neant și vei dori cu toată ființa ta un miracol care să te salveze, să-ți amintești de mine și să înțelegi cum m-am simțit eu, nu o dată, ci de atâtea și de atâtea ori. Și mai sper ca toate astea să ți se întâmple într-o zi de luni! Nesimțitule.

Dimineața, pe o temperatură plăcută

     

    A fost îngrozitor de cald. Părea că Soarele a plecat în concediu, să se bronzeze (oare ce indice de protecție are crema lui?!) și Pământul a rămas să-i țină locul, încălzind galaxia. Însă, în al 7-lea ceas, din cea de a 7-a zi, a celei de-a 7-a luni a anului, s-a răcorit! Niște nori providențiali au acoperit cerul, purtați de-un vânt harnic, pe care, toate prognozele meteo l-au lăsat rece.

     În sfârșit, pot privi cerul. Vorba cântecului, ”Dimineața pe răcoare/Eu mă uit pe cerul mare”. E ciudat că nu văd nici o pasăre. Cred că au luat un prost exemplu de la anumite avioane și au anulat zborurile. La cât de gol e cerul, cred că mai avem doar păsări low-cost. Alea faine, de linie, nu s-au mai întors din țările calde, sau nu s-au mai întors calde. Asta e, ne pleacă până și păsările călătoare. Așa se explică și scăderea natalității. Berzele românești au șters-o englezește. Sau italienește. 

      Nori, vânt, dar nici o zburătoare. Ba da, uite una. Cred că e o vrabie, nu știu, e un pic cam departe și nu bat până acolo. Zboară ciudat, nu-mi place. Când vine în picaj, ca o lacrimă pe obraz, când se ridică spre văzduh, ca un strigăt mut de disperare. Parcă ar ști că e singură pe un cer nou. Și e atât de mult cer în dimineața asta, că nici nu-ți mai vine să-l zbori. Dar, ca în fiecare zi, Sisiful din noi, prinde aripi. Trebuie.  

      Apropo de această dimineață, mă cam înțepa, un pic, mușchiul romantic. S-ar putea să fi fost din cauza cafelei. Am făcut o cafea cam tărișoară și cam fără zahăr, am uitat de el. Oare cafeaua cu lecitină ce gust are? Cred că e mai dulce. Pentru că, nu-i așa, îți aduci aminte să pui zahăr. Asta dacă nu cumva  uiți să pui lecitină.  

    Nu mă înțepa deranjant, ci un pic sâcâitor și neinteresant, cam cât un ”cling!” de pe telefon, când începe săptămâna grecească la LIDL, sau cât un kind reminder să mă mai uit în buletin, cum se zice. Cine vrea să fie funny, sau jmecher, sau un pic ieșit din rând, nu-ți va spune ”E din cauza vârstei”, ci ”Ar trebui să te mai uiți în buletin din când în când”. Înțeleg subtilitatea îndemnului. În buletin e trecută data nașterii. Ceea ce nu înseamnă, de fapt, nimic. 

     Dacă ne referim la performanțe fizice, e mult mai important ce ai făcut cu corpul tău de-a lungul vieții, decât vârsta pe care o ai (bine că o ai!). Sunt o grămadă de boomeri, care au o condiție fizică mult mai bună decât mulți din Gen Z.  Oare câți dintre cei din generația mea, care avem azi 50 de ani, mai putem să alergăm pe o scenă, timp de 2 ore, cum face Mick Jagger la 77 de ani? Nu mulți.

    Dacă, însă, ne referim la hobby-uri, sau la alte preocupări care s-ar  zice că nu mai cadrează cu o anumită vârstă, expresia ”să te mai uiți în buletin” e o prostie și mai mare. Pentru că tot ceea ce faci din suflet, nu are vârstă. 

      Te joci pe calculator, pe consolă, pe telefon, pe tigăi de teflon, bagi boardgames, ”Dacii și Romanii”, ”Nu te supăra frate”, tot ce prinzi. Joci săptămânal baschet, fotbal, tenis, șotron, rațele & vânătorii, prinsa, sari coarda. Faci stand-up și roast-uri la open-mic, la grătare, la nunți, la botezuri, la înmormântări, la serbări, la onomastice. Cânți într-o formație. Iei cursuri de gătit și apoi iei o tavă-n cap pentru că ai ars friptura. Te moshești la un concert rock, la o trupă ai cărei membri sunt născuți alaltăieri. Participi la circuite, pe motocicletă sau pe bicicletă (aici am o snoavă mică, v-o spun la final)...bravos, tataie! Fă-le pe toate liniștit, nu te uita în buletin, pentru că în buletin nu scrie vârsta sufletului tău. Nu scrie vârsta ochilor cu care privești lumea. De ce să mă uit în buletin?! Ce tâmpenie!

     O tâmpenie care poate fi chiar amuzantă, uneori. Ca de exemplu, în cazul unui domn de vârsta a treia, căruia i s-a cam dus darul vederii. Stând el, la o coadă de pensionari, se plângea de chestia asta. Nu că stă la coadă, ci de pierderea vederii. Înainte de a continua, câteva cuvinte despre coada de pensionari.

     Coada de pensionari e forma preferată, old-school, a rețelei lor de socializare. Coada de pensionari din supermarketuri e un fel de facebook, unde se discută, se ceartă se bârfește, în fine, e mai participativă. Cea din biserică e un fel de instagram, acolo mai mult se pozează decât se comentează. A nu se înțelege că se fac fotografii, când zic ”se pozează”, vreau să spun că se stă ”în poză”, adică se adoptă o atitudine cernită, fefeleagă, mai pe dramatism, așa. Și mai au pensionarii și un fel de TikTok, care se cheamă TalkBloc. Se întâmplă atunci când stau pe băncuțe la poarta blocului, iar vecinii își dau scroll prin fața lor, rapid, ca pe Tik Tok. Apare câte unul, zice ceva, dispare. Pac, următorul, nu mai mult de un minut. Vă mirați de ce stau pensionarii numai în fața blocului și de ce nu mai merg și ei, naibii, pe la casele lor? Uite, de asta, că TalkBlocul dă dependență! 

  

         Revenim la domnul cu vederea slăbită care se plângea că nu mai vede să citească, că nu mai vede să numere banii (un pic suspect pentru un pensionar), că formează greșit numerele de telefon și alte asemenea probleme de vedere. Și că nu înțelege de ce i se întâmplă asta. Imediat s-a găsit o doamnă mai tânără ca el cu vreo 6 luni (tot babă, ce s-o mai...), să i-o taie scurt: „Bre, tataie, da` în buletin te-ai mai uitat mata, așa, vreo oleacă?”, după care, bonus, printre dinți, o bagă și pe aia cu "vă caută...pe-acasă și voi plimbați sacoșele prin târg".
      La care domnul, oarecum hâtru : ”Nu m-am uitat domnișoară, că asta zic de o oră, că nu mai văd. Știu, îs bătrân, cu vârsta, pierd multe: văz, auz, mă dor toate. Da` tu nu te-ai schimbat de loc! Nu știu cum faci tu de-ai rămas până azi -doamna zâmbește, ușor măgulită- la fel de proastă ca-n tinerețe!”. Doamna nu mai zâmbește. 

         Snoava promisă: 

       Apropo de motoare, ce tare! Prin 2016 (parcă), eram detașat cu serviciul în Piatra Neamț, cazat la Hotel Ceahlăul, ceea ce mi-a plăcut enorm. Îmi aducea aminte de comunism, implicit de adolescență. Într-una din zile, cum mă întorceam de la serviciu (mergeam pe jos, v-am spus, eram în Piatra Neamț), văd venind o coloană lungă de bikeri și oprind în fața hotelului. Vreo 20 de motociclete. Bărbați și femei, toți supercool, costume de piele, mulate, ținte, imprimeuri, franjuri, cizme, tot ce trebuie. Despre motoare nu mai discutăm, n-are rost. N-ați văzut așa ceva. Ce mai, spectaculos. 

        Băi nene, opresc mayanșii ăștia, se dau jos de pe navele alea spațiale, dar nu oricum, ci așa, în slow-motion și-și scot căștile. Uite, parcă iar mă înțeapă inima: numai babe și moșnegi! Cred că nici unul nu avea sub 60 de ani. Erau din Germania, participau la un circuit european, nu mai țin minte cum se numea. 

         Atât de mișto erau cu toții, că n-a lipsit mult să se producă un carambol în intersecție. Toată lumea se uita la ei, inclusiv șoferii. Auzeai cum cad mandibulele pe asflat. Și pe bună dreptate:  nevopsiți, în schimb, tatuați. Cu plete dalbe, ca Moș Crăciun, dar fără burdihan. Care mai avea păr. Care nu, aveau bărbi de alea, de ZZ Top. ”Gagicile”, tot așa, dar fără bărbi-haha ce glumă, cu plete lungi pe spete, care mai gri, care mai albă, părul până la șaua motorului și niște costume de mare excepție, judecând după cum se mulau, pe corpurile pe care se mulau! Îmi venea să întreb și eu, ca Scufițul Roșu: bunico, dar de ce-ți stă așa de bine costumul ăsta de Nena? 

        Atunci am știut clar ce vreau să mă fac când voi fi pensionar: vânzător de costume mulate pentru motociclistele din Germania. 

          De toate vârstele, promit să nu mă uit în buletine!

     

          Gata, m-am uitat destul pe cerul mare, dimineața pe răcoare. Parcă s-a-ncălzit un pic, mă uit și pe cerul mic.