Floricele pe câmpii, nu călcați pe ruși, copii!

     Cel mai frumos anotimp e primăvara. Adie un vânticel plăcut, totul miroase a proaspăt. Îmi place să privesc cerul, norii, întoarcerea păsărilor călătoare, brăzdând cerul, dezosate și fără piele, în congelatoarele NATO, de pe transportoarele C-130 Hercules. Mă uit cum ies ghioceii din pământ, și-i salut voios: - Привет ! Totul e verde-crud. Pe alocuri, mai la nord, verdele dispare. Rămâne doar crudul.

    În fiecare an, când se apropie luna martie, mă simt obligat să fiu creativ și să plămădesc niște mărțișoare. Pentru uz personal, să fie clar! Mărțișoare de alea, de casă, sănătoase, naturale, nu de alea de supermarket, cu chimicale. Că nu mai găsești să cumperi de la țărani, i-au falimentat chinezii. Totul se cumpără de la chinezi. Coșarul are fața lui Jackie Chan, gărgărițele și buburuzele sunt toate pe TikTok, iar ghiocelul e interpretat de Bruce Lee, în kimono alb. Înainte vreme, se spunea că până în 9 martie trebuie să-ți alegi baba, ca să știi cum îți va merge tot anul. Acum, mai nou, trebuie să-ți alegi ceva de pe Ali Baba, ca să știi ce aștepți tot anul.

      Chiar și așa, îmi place că păstrăm tradițiile. Cred că pornirea asta, de a-mi face propriile mărțișoare, la venirea primăverii, e moștenită genetic, pe linie paternă. La fel, când vine toamna, tatăl meu simte pornirea de a-și face propriul vin. Diferența e, că, el chiar face. Omul gospodar își face toamna vin și primăvara, 40 de pahare. Fiul omului gospodar, le bea. De fapt, își ajută tatăl, pentru că nu-i ușor să sărbătorești 40 de sfinți într-o singură zi! Practic, e o obligație, nu o invitație, nici o infiltrație. Și după cum era de așteptat, atunci când ceva ce ar fi trebuit să fie o activitate plăcută, recreativă, cu multe și nebănuite satisfacții, se transformă în obligație, ghiciți ce se întâmplă. Sau, mai exact, ce nu se întâmplă. La făcutul mărțișoarelor mă refer, desigur. Nu se mai fac.

     Păcat. Uneori am idei drăguțe. Anul trecut, de exemplu, mă chitisem să modelez din pastă polimerică (un fel de luto-plastilină), o gamă de coviduți simpatici, corciți cu mărțișoarele clasice, consacrate: trifoiul cu patru foi, coșarul, bufnița, ghiocelul, de astea. Să îmbin noul cu vechiul, cum ar veni. Am cumpărat câteva chestii absolut necesare procesului de creație, inclusiv plastilină de asta șmecheră. Am început cu chestiile absolut necesare procesului de creație. După ce s-au gătat, s-a terminat și procesul de creație. 

       Nu, că nu m-am lăsat. M-am dus peste plastilina aia nevinovată și-am ocupat-o. Am ținut-o ocupată vreo oră, până n-a mai putut și mi-a mulțumit. ”- Spasiba”. I-am răspuns prompt: „- Pentru Putin” (glumă demnă de programul ”Unda Veselă”).  N-a ieșit nimic, niște forme diforme, numai prostii. M-am mozolit pe mâini, pe haine, pe păr, pe mobilă, până când, încolțit de atâta mizerie, demoralizat de calitatea și aspectul mărțișoarelor care ieșeau de pe bandă, rebut după rebut, orgoliul meu a cedat. Am recunoscut înfrângerea și am depus armele la gunoi. Plastilina mamii voastre cu mărțișoarele și primăverile naibii care m-a pus...că pe youtube se făceau morțișoarele astea de lutoplastie, așa de simplu, atât de ușor... parcă mai ușor cacartofii prăjiți! M-ai păcălit, Youtube-fără costuri!

    Acum, ce să zic, simt din nou, chemarea primăverii, a mărțișoarelor, a creativității, plastilina, lutul, vopselele, șnururile albe și roșii, baloanele colorate, firul ierbii verde-crud, toate-mi bat iarăși la geam, eu mă fac că nu le-aud. În sufletul meu de artist, știu că nu pot să rezist. Deschid larg obloanele, privesc roată împrejur, strig de sparg baloanele: Iar voi?!...ia să mă pupați în c...! 

     Asta este, n-ai ce-i face, hai, mai bine-o dați la pace! Ăsta-i mersul datinilor, săptămâna patimilor:

      1 martie mărțișoare, pe 8, la fete, doamne, domnișoare, la toate câte o floare, dacă ești băiet-băiet poate fi și un buchet, unul fain, că nu te doare, nu așa mic, ia-l, băi, mai mare! De ce? Că mâine e iar sărbătoare, n-o fă pe-a sfântul 41, hai, că știi tu bine care!                                                                        

Marele dor de micul dejun

   

    Discutam cu cineva despre curele de slăbire, în general și despre numeroasele motive pentru care, toate acestea (dar absolut toate!), sunt imposibil de pus în practică, în special. Personal, singurele cure care mi-au plăcut și de care m-am ținut, au fost The Cure. Ce mai glume fac și eu, bun, cum stăteam noi așa și ne dădeam cu părerea despre slăbit, observăm că discuția a alunecat brusc, spre unt. Nu ne-am mirat deloc, pentru că așa e normal, asta se întâmplă în cele mai dese cazuri.

 

     Când vine vorba despre unt sau despre orice alt aliment, ceva se declanșează în subconștientul nostru de părinți perfecți (scuzați pleonasmul) și începem, automat, să ne criticăm copii pentru că nu mănâncă mizeriile despre care stăm și discutăm noi, în loc să ne vedem dracului de treabă. Și dă-i cu ”pe vremea mea”. Că pe vremea mea stăteam de la 5 dimineața la rând la unt și era de un singur fel, netartinabil și plin cu apă, să tragă la cântar. Acum sunt 5000 de feluri de unt și copii nu mănâncă unt. Așa, și? Doar pentru că atunci nu se găsea și acum e peste tot, ești obligat să consumi acel aliment proporțional cu gradul lui de abundență? Astăzi ar trebui să mâncăm portocale și banane cât e ziua de lungă? Dacă ne uităm puțin în spațiul public, conform logicii ăsteia, putem deduce că, pe vremea lui Ceașcă, nu se găsea deloc căcat. Căci astăzi se consumă în cantități periculos de mari. Chiar vreau să trag un semnal de alarmă pe această cale: România consumă mai mult căcat decât produce! În curând va trebui să importăm acest produs, cu care altădată ne mîndream! Atât la intern cât și la export. Astăzi, însă, mafia căcatului își face de cap. Autoritățile au promis că intră puternic în ei. Cu furie. Și exact asta au făcut, cufurie. Așa ne trebuie, dar asta e altă discuție. Vom aduce din China. Și așa importăm de acolo toate căcaturile posibile. Și nu numai noi.

      Dar asta nu-i nimic. Știți ce mai mâncam? Mar-ga-ri-năăă!!! Da, margarină, care s-a dovedit că e mai nocivă decât fumatul. Pe pachetele de margarină ar trebui să existe imagini cu oameni care fumează, însoțite de mesaje de genul ”Reduceți riscul de cancer: fumați tutun!”...

     

       Gândindu-mă la unt, nu știu ce mi-a venit așa, din senin, că l-am asociat cu micul dejun servit la hotelurile comuniste, de pe litoral. Pe atunci, nu știu cât apreciam eu ce se petrecea în respectivele unități de alimentație publică, nu mai țin minte, știu că, în general, se mânca bine, nu erau probleme, dar, cumva, ”masa” și ”cazarea” făceau parte din normalitatea concediului. Punctul forte era, fără discuție, marea, nicidecum mâncarea. Poate dulciurile, poate Pepsi-ul, poate înghețata sau alte nenorociri chimico-calorice să fi fost puncte de atracție, dar nu mesele principale ale zilei. 

        Azi, însă, amintirea banalei pâini prăjite, cu unt și miere, a reușit să tragă după dânsa, o altă amintire, cea a ceștilor goale, care așteptau apa fierbinte și a pliculețelor de ceai, care, la rândul lor, abia așteptau să le dai jos ambalajul pentru a se scufunda în apa fierbinte, colorând-o. Și uite așa, una câte una, amintirile apăreau de după cortina uitării, pe scena memoriei, în lumina reflectoarelor, aducându-se una pe alta, ținându-se strâns de mânuțele lor firave și încurajându-se din ochi să iasă la iveală. Un adevărat lanț al amintirilor: zahărul cubic, gemulețele și miericica ambalate în cantități minuscule, cubulețul de unt...Nu mai țin minte dacă se servea și vreo felie de parizer sau nu. Uneori era ceai, alteori era lapte. Oare aveam și cacao? Nici asta nu mai știu. De menționat și vesela: atât cănile cât și farfuriile și scrumierele erau de un alb-murdar, uneori bătând spre bej, cu o dungă sau două bleumarin, circulare, poziționate pe marginea farfuriei, sau în partea superioară a cănii, întrerupte de sigla hotelului respectiv. Personalizate, ca să nu poată fi furate. A fost frumos. Copilăria mea. 

        Mâine dimineață fac pâine prăjită cu unt și miere. Am musafiri: copilul din mine. Ceai, nu, că, deh, cafeaua are rolul ei bine stabilit și de neînlocuit. Dar, pentru copilul din mine, am să pun în cafea, zahăr cubic. Două cubulețe. Simt că mai am, pe undeva, o cană albă cu două dungi bleumarin.