Amintiri din Lumea unde Câteodată

         

Îmi amintesc cum ne-am plimbat noi, niciodată, printr-un parc inexistent, în Lumea unde Câteodată. Acolo am simțit, cu adevărat, că trăiesc!  M-am simțit la fel de viu ca vântul mătăsos, de culoare sepia, pe care-l purtam, amândoi, pe umeri, ca pe niște mantii lungi și boeme. Copacii, îngândurați, ascultau Poemele vântului. Ne plimbam prin parc, vântul recita în șoapte de primăvară tomnatecă fragmente de nemurire, iar noi eram două versuri albe, în poemele lui gri. Apoi a început să plouă și s-a ridicat din pământ un miros de iarbă tânără, proaspăt cosită, de pământ negru și de undeva, de sus, se răsfirau șlagăre ale anilor `70. Ploua în italiană și în franceză, pe 45 de rotații, ploua verde-crud și am plouat și noi în noi, pierduți printre picăturile de ploaie, nemaiștiind unde începi tu și unde mă sfârșesc eu. Dar tu n-ai început niciodată iar eu mă voi sfârși, câteodată, de dorul acestui niciodată. 

         Dorul ăsta păcătos, fără sens, ca un pod cu un singur capăt, un pod între Lumea unde Niciodată, și  nicăieri. El nici nu știe că e dor, de fapt, nici nu știe ce e, bănuiește că ar fi absența ta. Se uită la păsări și zice: ”Și eu pot zbura, dar nu sunt pasăre, pentru că nu am unde să zbor”. Se uită la un lup singuratic și spune ”Și eu pot alerga singur zi și noapte dar nu mă pot hrăni cu ceea ce ucid, pentru că eu nu pot ucide decât omul din inima căruia am crescut și asta nu se face!”. Așa zice el, dar adevărul este că, de cele mai multe ori, dorurile neîmplinite se transformă în lupi singuratici sau în păsări de pradă care-și devorează stăpânii. Apoi mor și ei, ca proștii, din devotament, asta e regula: stăpânii devorați și prădăDorii devotați. În amintirea lor, rămâne doar o dragoste neîmplinită, ca o lună plină, neurlată. 

         Îmi mai amintesc cât de obosit eram, pentru că, în Lumea unde Niciodată, niciodată nu te poți odihni. Timpul, niciodată, nu stă în loc. Spre deosebire de Lumea unde Câteodată. E absolut minunat să poți ieși, câteodată, din viață, și să te odihnești pe mal, înafara Timpului. Să poți ieși din rol și să fii câteva clipe, tu însuți, împreună cu cineva. Să poți respira. Să poți fuma fără să te gândești la ”ieri” sau la ”mâine”, la bani sau la cancer. Și tot așa, odată niciodată, când ne plimbam pe malul vieții, ne-am întrebat de ce viața curge într-un fel, pentru tine și în alt fel, pentru mine. Și atunci, ne-am dat seama că ne plimbam împreună, dar pe maluri diferite.