Leurdacii Liberi

     

      Acum două zile, duminică dis-de-dimineață (pe la 12,00) - o zi de primăvară autentică, cu un soare vesel și un verde crud bubuind de prospețime - auzeam natura cum tropăia pe străzile prăfuite ale orașului și chema cu portavocea, cetățenii, la grătare, bere și plimbare, adică la tot ceea ce ar putea zădărnici într-o singură zi, o pandemie clădită într-un an.

     Animat de toată această izbucnire de sunet și culoare, vibrând la unison cu simfonia naturii, conectat la energia ghiocelară și cipciripitoare a primăverii...zăceam pe canapea, la televizor. În celălalt capăt al sufrageriei, abandonat confortabil în brațele unui fotoliu, Tomafonul (adică ființa simbiotică rezultată din contopirea lui Toma cu telefonul smart), naviga, absent, prin meandrele internetului. Razele ușoare, ale soarelui aflat, încă, în convalescență, mă sâcâiau, intrându-mi în ochi, subminând autoritatea televizorului, ba chiar plesnindu-mă ușor după ceafă, ca niște nuiele care nu vor să te rănească, ci doar să te aducă pe drumul cel bun. Dacă ai fi cal. Sau măgar. Nefiind nici una, nici alta (mă rog, părerile sunt împărțite și aici), am simțit că natura, Universul, așteaptă, de urgență, o explicație solidă a atitudinii mele sfidătoare, total nelalocul ei. Așa că, după o introspecție rapidă, efectuată în procedură de urgență, am lansat în spațiul public dintre mine și Tom, următoarea idee:

- Măi Tomșa, uite, eu, în clipa asta, simt o dorință aprigă,... nu, serios, chiar am chef să fac câteva acțiuni, mai exact trei: să-mi fac ordine în sertarul cu șosete, să merg undeva, în natură și să fac mișcare, sau să montez niște imagini filmate cândva. Problema e că toate trei chestiile se exclud una pe cealaltă, nu se pot face simultan. Dar eu nu mă pot decide cu care să încep. Așa că, rezultanta acestor trei forțe egale, dar de sensuri contrare, care trag de caracterul meu de fer, e zero. Și de asta zac, aici, pe canapea, fără să mă mișc. Poate că ai crede, judecând superficial, după aparențe, că atitudinea mea ar fi dictată de Lene. Dar adevărul e că, dimpotrivă, nu mă pot mișca de prea multă Hărnicie! Înțelegi?...

    Toma râde fără zgomot, dă ochii peste cap, se gândește, ideea pare că l-a surprins un pic, dar se repliază rapid. Își scutură pletele, meditativ și oarecum dezaprobator,  înspre parchet și concluzionează:

- Nu, tata. E lene.

     Și intră înapoi în imersiune, în abisalele internetului. Eu am lăsat prostiile și am plecat, la pădure, cu Stela. Hărnicia a dat roade: am găsit și am cules leurdă. În sfârșit! Nu eram la prima tentativă, ci la a treia. Cu două duminici în urmă, a început pentru noi, aventura culesului de allium ursinum, în denumire populară, usturoiul ursului. Am tot colindat pădurile județului, căutând, fără succes, această plantă, surogat de usturoi. În pas cu vremurile, am dezvoltat chiar și o teorie a conspirației, conform căreia, culegătorii de leurdă pe care i-am văzut din mersul mașinii, în diverse locuri, s-au organizat, de fapt, în secret și s-au întâlnit pe ascuns, în locuri numai de ei știute, unde marfa de care povestim se găsește din belșug. I-am numit Leurdari și am râs de ei, că cică se pun pe burtă la cules, ca să nu-i vadă lumea.  După ce am găsit și noi comoara verde din pădure, ca să ne deosebim de aceștia, ne-am autotintiulat Leurdacii Liberi. Orice am avea de cules, culegem mândri, cu fruntea sus, ca strămoșii noștri. Chiar și în cazuri extreme, în care, tot ca strămoșii noștri, metaforic și ipotetic, am fi în situația de a ne culege dinții de pe jos. Istoria știe de ce.

 

      La întoarcere, savurând aroma discretă a frunzelor de leurdă, răspândită în toată mașina, filozofam, înțelept, în barbă: lenea e un lux, un rafinament pe care puțini știu să îl savureze la adevărata lui valoare, să îi exploreze și să-i exploateze întregul potențial. Dar uite că în viață îți mai trebuie, din când în când și un strop de hărnicie autentică. Căci, așa cum se spune, viața fără hărnicie, e ca mâncarea fără usturoi. Iar dacă n-ai usturoi, ia cu leurdă!