Cașcheta

     

    Într-o zi oarecare, pe care nu am trăit-o (încă), m-am nimerit în fața unui magazin-muzeu-anticariat destinat mai ales nostalgicilor comunismului. M-am uitat în vitrină. Nu ca să văd exponatele, ci ca să văd dacă mi-a mai scăzut burta. Mai bine nu mă uitam. M-am indispus un pic, pentru că vitrina era plină de praf, nu din alt motiv. Poate că praful însuși era un exponat sau un element de decor menit să ofere mai multă autenticitate, nu știu. Mie nu mi-a plăcut și gata.

         Apropo de burtă, de remarcat, totuși, ironia situației: să vezi ”bunăstarea” capitalistă reflectată într-o vitrină comunistă. Moartea prin înfometare reflectînd, ca într-o oglindă atemporală, moartea prin îmbuibare. Penuria de alimente naturale, cu gust, versus supraproducția de chestii modificate genetic, insipide și cancerigene. Două fețe ale aceleiași monede: viața noastră. Atât înfometarea de atunci, cât și otrăvirea de azi, au avut ca scop, banii. Datoria externă s-a transformat în lăcomia internă. Iar viața omului a devenit monedă de schimb.

            Tot uitându-mă eu, așa, în vitrină, la mine și la alte vechituri (asta e o glumă gen ”Unda Veselă”, ca să rămânem în registrul acelor ani), am văzut o cașchetă de milițian. 

                                         

            În comunism, celebra cașchetă de milițian, se trăgea din chipiul de școlar. Ne îndoctrinau (măcar încercau), de la o vârstă cât mai mică. Dacă întrebai, pe atunci, orice chipiu din ăla bleumarin, de elev, ce vrea să se facă când va fi mare, ți-ar fi răspuns, cu mândrie proletară, ”cașchetă”. Nu conta de care. Vorba aia: c-o fi de milițian, c-o păți de militar, tot la Secu dădeai raportul. 

           Uniformele trebuiau să ascundă diversitatea oamenilor. Azi, diversitatea brandurilor încearcă să ascundă uniformitatea oamenilor. 

          Ca orice reprezentant al timpului său, am intrat în respectivul muzeu, și am scos telefonul cu intenția de a dărui posterității un selfie gluminos, care să mă înfățișeze purtând această bucățică de istorie recentă. Pe cap. Voiam să văd cum mi-ar fi stat dacă aș fi făcut figurație în seria BD.  

         Vă jur: cum mi-am pus cașcheta de milițian, am devenit incredibil de prost. Unii ar zice că nu cașcheta e de vină... Ba dimpotrivă, cică mi-a făcut bine, pentru că am realizat cât de prost sunt. Ceea ce presupune o minimă inteligență. Alții, gluminoși-răutăcioși, mă întreabă de ce n-o mai dau jos, măcar din când în când...Bine că sunt ei deștepți! Nu căca civil aș fi vreun geniu, dar orișicât: sub cașchetă, IQ-ul  meu de inteligență s-a simțit atât de prost încât cred că a ajuns pe minus. Că nu era foarte sus nici înainte. La un moment dat, nemaiavând cât să mai scadă, s-a înjumătățit pe lățime!

          Pare că mă plâng? Pare că am pățit ceva rău? Îmi cer scuze dacă am lăsat această falsă impresie. Îmi cer scuze în primul rând persoanelor cu deficit de inteligență, fără umor și cu excedent de autoadulație (proștilor) pentru tonul ușor peiorativ al acestui text. Fiind și eu unul de-al vostru, atât m-a dus capul. Așa că de la voi aștept înțelegere, solidaritate și să...doamne ce prost sunt! Însă nu vreau să jignesc pe nimeni, prostia reală, naturală, nu e o alegere. Din păcate.

         Cum e să fii prost? Iată o întrebare pe care numai un om inteligent e capabil să o formuleze. Prostul nu se va întreba niciodată cum e să fii inteligent, din simplul motiv că el se crede inteligent. Cel mai și singurul om inteligent din cameră. El n-are curiozități. Nu vrea să afle lucruri noi. Pentru că lucrurile noi îți dau de gândit. Iar gânditul nu e chiar punctul lui forte.

          Vă spun eu, e foarte fain. Paradoxal, cu cât ești mai prost, cu atât te crezi mai dăștept și ești mai sigur pe tâmpeniile pe care le debitezi. E demonstrat științific, se numește efectul Dunning-Kruger.

          Sunt multe bancuri pe tema asta, cum e să fii prost. Cel mai bine adaptat e bancul care zice că, a fi prost, e la fel ca atunci când ești mort. Tu n-ai nici o treabă, nu știi că ești mort, le e greu doar celor din jur. 

         În lumea de azi, e exact ceea ce trebuie. Pentru proști, sunt cele mai bune vremuri care au existat vreodată! Dacă definiția evoluției speciilor e adaptabilitatea, atunci Homo Stupidus e cel mai evoluat exemplar al speciei noastre. Homo Sapiens, săracul, e deja depășit, prin urmare, condamnat la dispariție. Sau, cum spun proștii, la cancel culture.

         Nu mergem mai departe cu analiza pentru că ar trebui să intrăm și în  zona de ”prostie învățată”, o altă teorie interesantă, alături de ”neputința învățată”, dar nu avem atât de mult spațiu.  Așadar, concluzionăm: 

             În ziua de azi, prost să fii să nu fii prost! 

       Cașcheta nu doar îți ia, îți mai și dă. Pe de o parte, îți ia gândirea liberă, originală, creativă, te golește de personalitate. Dacă ai. Pe de altă parte, îți dă un set de reguli și de norme comportamentale care îți asigură apartenența la un grup. Ai obligații față de grup, dar ai și protecția și sprijinul membrilor săi. În vitrina comunismului vedem doar o cașchetă. Cea de milițian. Pentru că atunci exista un singur ”grup” care trebuia apărat. Partidul Comunist Român și propaganda falselor sale realizări.

        În vitrina lumii de azi, însă, e plin de cașchete: LGBTQ+, #MeToo, BlackLivesMatter, Vaxxeri, Antivaxxeri, pro-refugiați, anti-refugiați, pro-europeni, antieuropeni, pro-NATO, pro-Putin, trolli, proamericani, antiamericani, pro-globalizare, antiglobalizare, iliberalism, pro-Halep, anti-Halep și mai sunt și ăia cu cașcheta de forma Pământului, că cică Pământul e plat. Au proștii de unde alege!

   

         Cașcheta de milițian, deși veche, încă funcționa, ecranând eficient undele cerebrale. Atât timp cât o porți, nimic nu intră în cap, nimic nu iese. Fără ”zgomotul” exterior, am înțeles milițienește lumea în care trăiesc. Am descoperit că lumea unui milițian începe și se termină în vârful pulanului din dotare. Tot ce e mai departe de vârful pulanului, nu există. Cam ăsta e range-ul și pentru proști. 

       Lumea e foarte clară și foarte simplă, complicațiile apar doar dacă te mănâncă undeva. Proștii trăiesc în lumea lor. Nu contează epoca, perioada, locația, prostia e mereu actuală. Nu are termen de garanție, nu se alterează, nu se diminuează, doar se redistribuie. Din patru în patru ani. S-a văzut asta, foarte clar, în ultimii 30 de ani. Nu numai la noi, dar și pe plan mondial. Ca dovadă, uite unde suntem azi.

      

        Referitor la această minunată tovarășă pe care am avut-o pe cap, au existat și momente amuzante, în care am gândit ca un milițian, singur, în post: De ce oamenii iesă din casă pă ușa dă la intrare? Cum se introduce pasta de dinți în tubul de pastă de dinți? Pasta de dinți e făcută chiar din dinți? Din ce fel de dinți? Ai cui?...Zebra e albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe? Sau e colorată pă dedesubt și vărgată la exterior? Broaștele țestoase pot face schimb de carapace? Cui lasă carapacea după ce mor? Dacă Buddha e așa dă înțelept și dă spiritual, de ce e așa dă gras? Dacă omul a ajuns pe Lună, de ce nu au montat un panou reflectorizant imens care să dovedească că au fost? De ce n-au dat artificii?! Sau altceva mare, care s-ar putea vedea de pe Pământ, să nu mai fie dubii...și de ce nu putem opri timpul, măcar o dată pe an, să țină Revelionul cu o oră-n plus, dacă tot putem să schimbăm ora de două ori pe an ?! Plus multe alte tâmpenii.

           Am simțit că în sinele meu interior se creează o adevărată tornadă de întrebări, am simțit forța ei de sucțiune, m-am speriat și am lepădat de îndată diabolicul obiect. Una dintre dileme, însă, a rămas: care e diferența dintre ”coadă” și ”rând”? În sensul clasic și cel mai popular, adică șirul ăla de oameni care se aliniază fizic, de obicei, la un magazin, pentru a cumpăra un produs ori foarte rar, ori foarte ieftin. Nu exclud nici alte tipuri de ”rânduri” sau ”cozi”, de astea mai moderne, din era digitală.

           Dar despre asta și multe altele, în episodul viitor. Sau altădată.

 Sigur nu știu, v-am salutat cu mâna la chipiu!