Ce mă enervează (partea I)

 

nu-i așa că lumea asta e pe dos?

      Nu lăsați copiii să vină la mine. 

     Mă enervează când mi se vâră sub nas poze cu copii pe care nu-i cunosc, ai unor oameni pe care nu-i cunosc. E fără sens. Ce să văd eu, acolo? Ce sunt eu, designer de copii și hai să văd ce a mai scos concurența? Pe bune...

      Cele mai cretine comentarii la pozele cu copii, sunt cele de genul ”să mai faceți, că faceți copii frumoși”. 

      În primul rînd, copilul nu ”se face”. Nu e un proiect. Nu e o lucrare. Înafară de Pinocchio, bineînțeles, dar el e excepția. Și e doar o poveste. Copilul se concepe și se naște. Iar când se naște, odată cu el, se naște o nouă lume. 
      De ”făcut”, se face singur, de la natură. Nu-i ca și cum timp de nouă luni, mă-sa și cu tat-su, după serviciu, și-au pus niște șorțuri și au intrat, zi de zi, în laboratorul de făcut copii, unde au lucrat asiduu, ca să respecte deadline-ul...scuze, birthline-ul. Timp în care au dormit foarte puțin, spre deloc și a fost cât pe ce să-l lanseze fără buric. Asta trebuie precizat, la inaugurarea copilului, tăierea panglicii se suprapune cu tăierea buricului. O nebunie!

      Însă, după atâta muncă, după un imens efort de echipă, iată, ”au făcut un copil foarte frumos! Nu maimuțele alea, de le face toți proștii care n-are nici o treabă!... Uite aici, ce linii, ce detalii! Operă de artă. Rar așa copil reușit! Tu, omule de rând, deschide ochii și vezi niște poze care-ți vor îmbogăți viața. Să înțelegi și tu, prostule, cât a progresat rasa umană, să vezi și să te bucuri de cum arată Omul numărul opt miliarde cincisute șaizeci de milioane șaptesutedouăzeci de mii și patrusute treișpe. Virgulă 2”. Și mă uit la poze și cad în cur.

      În realitate, nu e deloc așa. Știm cu toții cum e. Ea se capătă cu o sarcină, el cu toate celelalte sarcini. Godess devine Godzilla, iar el devine căpșunar nocturn, degrabă stingătoriu de pofte culinare nevinovate. 
       Dacă, la un moment dat, într-un mod cu totul inexplicabil, voi simți o nevoie copleșitoare de a mă uita la poze cu copii, ceea ce ar fi cel puțin dubios, cred că știu soluția: e plin netul de copii și de pisici. Cu siguranță, numărul de poze&videouri cu copii și pisici din online e incomparabil mai mare decât numărul de copii și pisici vii, de pe întreg Pământul. Așa că, atunci când vine cineva și-mi împinge în retină un insta, la modul ”uite-l pe nepoțelul meu!”, eu, cu toată bunăvoința, mă uit, dar văd un copil ca toți copiii, cu un deget în gură și un sfert de băluță pe bărbie. Am mai văzut copii. Nu e ceva nou pentru mine. Nu e hobby-ul meu. ”Uite ce bine seamănă cu taică-su! Are exact nasul și ochii lui!”, iar eu mă gândesc, sincer, ”pe dracu are”. Copilul e roz, chel, cu capul rotund, un nas mic și niște ochi abia mijiți, ca de asiatic. Taică-su, care îl ține în brațe, roșu la față, plin de păr, barbă, un nanău din care ies trei fire de păr și niște ochi bovini, ușor injectați. Peste ani, probabil că au să semene (nasol de copil) dar azi, bebeul seamănă mai mult cu bunica lui Jackie Chan decât cu taică-su.  

     Ok, înțeleg motivul pentru care oamenii, în momentele importante din viață, se revarsă de prea-plinul emoțiilor care îi inundă și simt nevoia de a împărtăși, de a redistribui greutatea emoțională, simt nevoia de confirmare, dar și de empatie. De regulă, simulez și livrez onomatopee admirative conform așteptărilor, pentru că nu vreau să supăr solicitantul. Pe care, în majoritatea cazurilor, îl cunosc. Asta ar fi prea de tot, să mi se vâre sub nas poze cu copii pe care nu-i cunosc, ai unor oameni pe care nu-i cunosc, de către cineva pe care nu-l cunosc! Dar nu imposibil. Dacă, de exemplu, călătorești cu trenul, sau aștepți ceva la UPU (nu mai știi ce, de obicei aștepți atât de mult, că uiți de ce ai venit, băi, al cui e piciorul ăsta rupt?...), există o mare probabilitate să devii confidentul unui tovarăș de suferință. Greutățile aduc oamenii împreună. Împreună cu tot ce-au ei mai bun în memoria telefonului.

    Dar nu-i totul pierdut, simt că va veni o clipă de sinceritate, în care voi spune nu. Dacă se va insista, voi spune din nou, NU. Iar dacă nici asta nu va fi de ajuns, voi elibera krakenicul. Monstrul ăla simpatic, leneș, parazitar, pus pe rele, care sălășluiește în mine. Și mă conduce. Cu vocea mea, el va mărturisi că a văzut și copii mai reușiți. Decât urâții ăștia. Și by the way, voi extinde operațiunea specială de caracterizare, analizând un pic, numele copiilor. În faza asta ar fi indicat să nu-i cheme Denis, Darius, Patrick, Sara sau Anisia. Atât zic.

    Nu înseamnă că am dreptate. Astea-s stolurile mele și e plăcut să le mai dau drumul din când în când, să zboare. E terapeutic. Nu contează cum vă numiți copii, doamnelor și domnilor, iubiți-i și sprijiniți-i necondiționat, orice ar fi. Sunt cei mai frumoși copii din lume. Toți. Așa că nu-i supraexpuneți, pentru că, pe termen lung, le faceți un mare deserviciu. Filmați-i cât vreți, pozați-i cât vreți, puneți totul într-o arhivă și lăsați-i pe ei să decidă. Despre asta e vorba.

 (și nu mă mai f...la cap cu ei, că nu mă interesează, gen...)...aoleo, am uitat să-mi trimit krakenicul înapoi, în adâncuri! Marș, bestie, de aici!...mai târziu poate bem o bere, ce zici?...

- va urma -