Dar să revenim. E după-amiază, Blvd. Șt.cel M.șiSf.D.B.D.Î.U. e lejer. Lejer aglomerat (imaginea e din altă zi, doar cu titlu demonstrativ). La înghesuiala asta contribuie și căsuțele comerciale de pe margini, pline de produse tradiționale. Din China. Pe mijlocul pietonalului și pe trotuare circulă tot felul de oameni. Oameni care au ieșit la pensie și oameni care au ieșit de la serviciu, cu speranța că, într-o zi, vor ieși la pensie; plimbăreți lenți, plimbăreți grăbiți, grăbiți încet, grăbiți repede, oameni cu treabă, oameni aflați în treabă, oameni cu scop și cai fără nici un scop, dar cu jandarmi în cârcă...caii parcă zâmbesc. Nu sunt deloc supărați că duc în spate câte un bugetar... Studenți, elevi, turiști și nelipsiții securiști. Îi recunoști ușor: merg cu trotinete electrice, au căști, au priviri inteligente și entuziasm. La studenți și elevi mă refer. Plus restul cetățenilor, sper că n-am uitat pe cineva. Suntem în plin ROMANIAN CREATIVE WEEK, așa că numărul celor veniți din afara orașului e ceva mai mare decât de obicei. Atmosfera e faină, oamenii sunt diverși și frumoși, secolul e 21 și pare că facem parte din el.
Brusc, dulcele ritm al târgului e rupt de o doamnă care cântă, vorbește răstit cu un interlocutor imaginar și gesticulează haotic. Clar, are o anumită condiție medicală. Merge fix pe axul bulevardului, spre Palatul Culturii. Nici bine n-a intrat în scenă, că, de pe margini, de la tarabe, au început nechezăturile, hăhăielile și fornăielile. Și nu caii erau de vină.
Pe vremuri, în comunism, persoanele cu dizabilități erau bătaia de joc a celor ”normali”, erau înjosiți, tratați ca niște animale, marginalizați și în final, exterminați. Sistemul îi ascundea în niște case ale ororilor, ei le ziceau azile, spitale, centre de recuperare sau cum dracu le mai trecea prin capetele alea seci. Era foarte important ca aceste victime să fie ținute departe de ochii lumii și mai ales ai presei străine. Omul de tip nou nu putea avea afecțiuni psihice sau deformații congenitale. Nu putea avea imperfecțiuni, în general. Omul de tip nou era un supererou cu halat albastru și bască bleumarin cu țumburuc. Sau costum popular.
Azi, după 35 de ani de când am trecut de la comunism la capitalism prin iluzionism, aș fi vrut ca lumea să fie ceva mai bună, mai civilizată, mai incluzivă. Aveam iluzia că s-a evoluat. Nu foarte mult, dar în punctele esențiale. Credeam că nu se mai râde de ”nebuni”, cel puțin nu în gura mare, pe stradă. Speram ca oamenii să fi înțeles diferența dintre circ și viața reală, dintre clovnerii și drame umane. Însă, câțiva dintre comercianții de pe marginea bulevardului, stimulați creativ (că tot era Romanian Creative Week), m-au contrazis zgomotos:”Băi Costică vezi că te-o găsit nevastă-ta”, ”Iubirea te găsește dacă e adevărată”, ”Nu credeam să existe și varianta feminină a lu` Vasile, uăi...” precum și multe altele. S-a dovedit că nebun eram eu să cred că s-a schimbat ceva.
Mă uitam la caii ăia superbi ai jandarmeriei. Ce ținută, ce atitudine civilizată! Iată că se poate. De ce ei pot iar majoritatea acestui minunat popor, nu? Vă spun eu de ce: e adevărat, bieții oameni n-au beneficiat de vreun sistem de educație în ultimii treij de ani, însă nici caii. Aceștia din urmă, însă, au beneficiat de dresaj, iar rezultatele, în cazul lor, sunt vizibil mai bune! Dacă în 35 de ani nu s-a reușit cu educația, haideți să încercăm cu dresajul. Să aruncăm ambalajul de la ciocolată, la coșul de gunoi, de frică, dacă nu din conștiință civică. Să vină străinii și să se uite la românași ca la zoo. Nu suntem noi, Grădina Europii? Suntem. De aici, mai e un pas pînă la Grădina Zoologică a Europii. Pentru că, eu simt, bănuiesc, cred, că, atunci când aleșii noștri vizitează electoratul, o dată la 4 ani, există (noi nu le vedem, că n-avem cum, însă ei le văd cumva), plăcuțe de alea, ca la zoo: ”Nu hrăniți poporul!”.
Ce ziceți domnule președinte, domnilor decidenți, lansăm proiectul România (re)Dresată?
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu
Lăsați orice comentarii, voi ce intrați aici!