Lumânarea reaprinsă

    

        Stăteam și mă uitam la Învierea asta și încercam s-o înțeleg. Nu s-o explic. Nici s-o analizez. Nici s-o filtrez prin sute de cărți și apoi s-o filozofez în fel și chip. Încercam să-i înțeleg rostul, miezul, esența. Dincolo de logică, de rațiune. De ce se adună, în fiecare an, toți oamenii ăștia? Dacă, într-un an nu s-ar sărbători Paștele, ce s-ar întîmpla? S-ar opri soarele-n loc? De ce este așa de important ca, la o dată stabilită nu-știe-nimeni-cum de nu-știe-nimeni-cine, să se dea startul la căsăpit miei, vopsit ouă și frământat cozonaci? Nici măcar nu se întâmplă ceva nou, e de fiecare dată la fel. Aceleași cântece, aceleași lumânări, aceleași clopote, până și predica e aceeași, în sensul că n-o ascultă nimeni. Popa vorbește, fiecare se gândește la ale lui. Dar stai puțin, poate că tocmai ăsta e și scopul plicticoșeniei predicilor. Să faciliteze introspecția autocritică a dreptcredinciosului, crucea mamii lui de capatos! Scuze, păcătos am vrut să zic, ptiu! uite băi, gura păcătosului...

      Și cum mă uitam eu, așa, că de auzit nu se auzea absolut nimic, au început să-mi vină idei: nu cântecul cu moartea pre moarte călcând e important. Nu aprinsul lumânărilor e miezul. Cât despre povestea cu Iisus, contează mult, dar este ceva și mai important: faptul că această sărbătoare unește oamenii. Îi scoate din zona lor de confort și-i aduce fizic, împreună, în jurul bisericii. Biserică, care, cu toate păcatele angajaților ei și cu tot cancerul instituțional ce-o deformează și-o îndepărtează de enoriași, rămâne totuși, un spațiu al Binelui, al Liniștii, Păcii și Iubirii.

      Învierea întreține speranța că umanitatea mai poate fi posibilă, cu tot ce are ea mai bun. E back-upul omenirii. E kitul de instalare, în cazul în care cineva apasă butonul de ”reboot”. Atenție, Învierea e una dintre -singura, cred- sărbătorile netehnologizate. Nu poți participa online, falseturile tale măgărești trebuie să se audă acolo, în mulțime, live. Degeaba ragi la un ecran rece. Nu poți lua laser sau lumină electronică, doar flacără care pârlește. Vă amintiți, în pandemie, cum am ieșit la geamuri și în balcoane și am cântat de mi se face și acum părul de pe mână, piele de găină? Asta zic.

     Flacăra Învierii ne ghidează existența prin negura timpului, de la un an, la altul. Întunericul a fost absolut și infinit, însă oamenii i-au pus hotar. Oricât de mică și neînsemnată ar fi această lumină a omului, în comparație cu imensitatea de necuprins a întunericului cosmic, victoria aparține luminii. Întunericul și-a găsit obștescul sfârșit exact acolo unde începe lumina. Brusc, universul se împarte la doi. Iar când totul se împarte la doi, forța care ține lumea laolaltă, să nu explodeze sau să nu se producă mai știu eu ce nenorocire, singura forță de nivel absolut, e iubirea. Nu iubirea aia bleagă, când Ștefan Bănică Jr. ascundea flori prin bănci, iar Oana Sârbu mai avea atâtea de fișat. La altă Iubire mă refer. La o Iubire ca un milion de bombe atomice d-ale lui Oppenheimmer, însă dătătoare de viață. La o iubire ca somnul unui bebeluș tocmai născut. La o iubire care anulează gravitația.

      Iar asta, cred că ar putea fi ceea ce unii numesc Dumnezeu, alții Allah ș.a.m.d.

      Platitudini, ne-platitudini, așa m-am gândit eu, acolo, atunci. M-am gândit și la narațiunea cu Iisus, că am avut timp când s-a înconjurat biserica. Una dintre concluzii a fost că, dacă mai este măcar un singur om bun, pe lume, omenirea mai are o șansă. Practic, avem cu ce să-L șantajăm pe Dumnezeu. Când îl va apuca să mai facă o curățenie de primăvară printre specii, cum a făcut cu dinozaurii, ne ascundem după omul bun și n-are ce să ne facă. Cel puțin, așa sper, că Domnul nu e vărsătoriu de sânge nevinovat, chiar dacă e și sfânt.

      Asta nu înseamnă că am scăpat. Dacă Cel de Sus nu ne poate poate extermina, fiind blocat cu mascota binelui, nu-i nimic, ne ocupăm noi. Apocalipsa e aici și nu pleacă nicăieri. Are toată răbdarea din lume. Apocalipsa se va desăvârși atunci când toți oamenii, dar absolut toți, vor fi ”Sf.Duh Zero”. Când vor fi cu toții ticăloși. Corupți. Ultra-individualiști. Când vor fi complet izolați unii de alții, devenind simple accesorii ale propriilor device-uri. Zero empatie, zero suflet. Oricum, despre empatie, părerea mea umilă și personală, e că nu există. E doar un cuvânt inventat pentru o noțiune abstractă. Ceea ce numim noi, empatie, e de fapt o salată la friptură, e garnitura care ne ajută să ne mâncăm între noi, mai ușor. Să nu ne stea aproapele în gât, cum s-ar zice.

      Apocalipsa nu va fi o furtună, sau un cutremur. Nu va ploua cu smoală topită și sânge. Nu vor ieși morții din pământ. Nu va fi un eveniment fizic, violent, ci gradual. Putem presupune, fără să greșim prea mult, că a început deja. Și câștigă teren în fiecare zi. Nu pentru că e dibace, sau puternică, ori deșteaptă. Ci pentru că suntem noi, suficient de proști. Și se va termina în momentul în care toți oamenii se vor prăbuși în propriul vid interior. Iar atunci, va fi din nou beznă  absolută și infinită.

      De asta zic, atât timp cât încă mai pîlpîie un foculeț la inimioara unui prost, Iubirea va ține tot Universul laolaltă. Și uite-așa, un foculeț se face două. Două, pun de-un incendiu. Incendiul distruge Grădina, dărîmă zidurile și purifică tot Pământul. Din nou. 

     Sau ceva de genul ăsta. Oricum, ceva frumos. E clar că n-am înțeles nimic nici anul acesta. Lăsând vrăjeala la o parte, Paștele, Învierea și toate sărbătorile astea, pentru mine, înseamnă un singur lucru: că-mi vine băiatul acasă câteva zile.

       Apoi am făcut două poze și am plecat acasă, că ne era deja un pic frig și un pic foame.