Dincolo de geam

      Mă uitam pe geamul mașinii. Dincolo de geam, din market, a ieșit o fată, împingînd un cărucior plin. La prima vedere, o domnișoară frumușică, cochețică. Îmbrăcată în negru, dar nu de înmormântare. Cu părul negru, fața albă și ochii întunecați. Imposibil să nu-ți atragă atenția, ceva o deosebea, izbitor, de toată generația ei: nu vorbea la telefon! S-a oprit în stînga ieșirii din Billa și a pus lucrurile din coș în niște sacoșe. A lăsat apoi sacoșele în coș și s-a pierdut cu privirea în noapte, undeva, într-un punct nedefinit, dincolo de parcarea magazinului. Părea că așteaptă pe cineva. Cineva care s-o ajute cu coșul de cumpărături, cu sacoșele, cineva care s-o ia cu mașina. Cineva care o așteptase într-o mașină, așa cum o așteptam eu pe Stela.

     Au trecut cîteva minute bune, dar n-a venit nimeni. Poate că așteaptă vreun taxi, m-am gândit. Au trecut și cîteva taxiuri, dar nu s-a urcat în nici unul. Ceva era totuși, ciudat la ea. Se mișca, nu știu cum să spun, în contratimp. Iar eleganța ei, la o privire mai atentă, avea ceva sărăcăcios. Și vulgar. În primul rînd, avea picioarele foarte slabe, lucru evidențiat și de pantalonii negri, mulați. Și caraghios de crăcănate. Iar paltonașul de pe dînsa părea cu 2 numere mai mari, cordonul din jurul taliei era strîns pe un băț, nu pe un corp. Era foarte slăbuță. Și foarte tînără, m-am uitat mai atent la fața ei, aproape un copil.
      Apoi, am mai observat ceva, ușor straniu, în comportamentul ei. Avea o capacitate interesantă de a face lucruri fără să le facă. Își schimba expresia feței deși fața îi rămânea împietrită. Nu știu cum reușea. Ochii ei, ca două găuri negre, înghițeau oameni și mașini, copii, câini, cărucioare, absolut tot ce intra în raza lor de acțiune, fără să se miște, fără să clipească. Ea însăși, se mișca în limitele propriului contur. Purta acea noapte de ianuarie, firesc, pe umerii ei firavi, ca pe o trenă, iar pe degetele scheletice, purta, ca pe niște bijuterii, lumina vitrinelor din spatele ei, reclamele, tot acel belșug gol pe dinăuntru. Fiica realităților dure, a supermarketurilor, a gunoaielor din parcare, a sirenelor cu girofar, a luminii artificiale, ea însăși, un produs frumos ambalat, dar gol și rece, pe dinăuntru. Îmi spunea povestea ei, de la distanță, fără patimă, fără să se plîngă, fără gesturi, în tăcere. Și-a aprins o țigară. Fuma în felul acela. Nu cum fumează orice femeie cînd așteaptă ceva. Ea fuma promoțional. Era un anunț. Ultima strigare.

      De după un colț, dintre niște grămezi de zăpadă murdară, au apărut doi băieței, copii ai străzii. Unul eram cam de vîrsta lui Toma, celălalt să fi avut vreo 8-9 ani. Murdari, rupți, bucuroși, activi. De unde veneau oare? Deși, aparent, complet diferiți de firava domnișoară, se situau cam de aceeași parte a curcubeului, ca și dânsa. Cînd s-au apropiat de ea, au început să se împingă, să se îndemne unul pe altul, să-și facă curaj pentru abordaj. Am crezut că-i vor cere bani. Ea, i-a privit fără să se uite la ei, le-a zîmbit fără să miște un mușchi al feței. Au trecut de ea. Nici unul dintre cei doi, n-a avut, pe moment, cuvintele la el. Cînd credeam că au renunțat, pirățeii din Porto Billa, au întors corabia, s-au dus direct la eroina din rolul principal și după o scurtă negociere, bucuria victoriei s-a citit pe chipul lor. Au obținut cîte o țigară și au dispărut în noapte, tot scormonind cu niște bețe în maldărele de zăpadă gri. Nu bani voiau, ci țigări. Unde se duceau, oare? Mă gîndesc, involuntar, la Toma al meu, pe care l-am lăsat în casă, la căldură, supărat că are teme de făcut și interdicție la laptop.

      Domnișoara a terminat țigara și a renunțat. A plecat, pe jos, împingînd căruțul. Curios, m-am uitat după ea, să văd: se duce la un taxi? La microbuz? ...nu. Pășea fără grabă, mișcîndu-se ireal, în contratimp, mai exact în extratimp. De parcă tot timpul din lume ar fi fost al ei. Și de ce n-ar fi fost? Pe măsură ce se îndepărta, devenea ea însăși, noaptea aceea de iarnă  rece-indigo, acea noapte care se furișează, vinovată, lăsând în urma ei, abandonate, la marginea trotuarelor, mormane de zăpadă murdară, nedorite de nimeni. Acea noapte pe care o ignorăm, dar o tolerăm, pentru că există dincolo de geamurile noastre. Adevărul e că nu ne interesează. Atâta timp cât noi suntem Înăuntru, nu ne interesează absolut deloc ce se întâmplă Afară.

     A dispărut în întuneric. Sunt unele nopți în care, dacă moare o speranță, întunericul, în loc să coboare, pare că urcă din pământ și cuprinde cerul. Mi-am dezlipit-o de pe retină și mi-am imaginat-o ridicându-se odată cu sufletele speranțelor moarte, în vidul cosmic dintre ferestrele luminate, granița de netrecut către o lume interzisă ei și zăpezilor murdare, din care, copii ca și copiii noștri, nu știu să facă oameni de zăpadă, ci scrumiere.