Gânduri de miercuri dimineața

      Ziua începe cu un paradox: deși e dimineața devreme, deja e târziu. Panică light. Începe Simultanul. Ca un Kasparov al micului dejun, mă angajez simultan, în mai multe meciuri: cafea cu zahăr brun, omletă cu salam și parmezan, sandvișuri cu cașcaval, o țigare. Contra cronometru, c-așa-i în șah. Toate, în timp ce, încă, dorm.
     Micul dejun e gata. Mă autoservesc cu pohta ce-am pohtit: cafea cu parmezan, omletă cu salam și scrum de țigare, sandvișuri arse, cu un pic de cafea și ceva negru, crocant (zahăr brun, sper!), o țigare muiată în gălbenuș, cafea, lapte și apă, în funcție de cum am poziționat scrumiera pe masă. Am uitat cașcavalul. Din nou! Oare să-l arunc? Îl tot uit, cam de multișor. Alaltăieri, Tomiță se ajuta de el la încălțat, îl folosea pe post de ”limbă de pantofi”. M-am făcut că nu văd. Mai bine scriu pe el ”Say Cheese! Happy 2019!”, îi pun un magnet pe spate și-l dăruiesc doamnei de la întreținere, pe post de magnet de frigider. Am să-i spun că e un magnet special, care-și schimbă culoarea în funcție de anotimp. De exemplu, la primăvară va fi verde. Așa cum și costurile mele la întreținere se schimbă, miraculos, inexplicabil...

     Am mâncat micul dejun, am băut cafeaua, m-am trezit. M-am trezit! M-am trezit că e foarte târziu și că ambele băi sunt ocupate. Dar nu de mine. În clipa asta, ar trebui să fac duș. Eu sunt în sufragerie. Din păcate, de regulă, în sufragerie, nu poți face duș. Cel mult, te poți uita la știri. Știrile încearcă să mă înveselească, să mă destindă, astfel încât să pot începe o nouă zi cu speranță, încredere și optimism: atentat la Strasbourg, 3 morți și 12 răniți, un sortiment variat de accidente, pentru toate gusturile (cu 1 mort, 2 morți, 5 morți), în curând o nouă criză financiară, un spânzurat în cartierul Mircea cel Bătrân și o știre proastă, negativă, de-a dreptul terifiantă, Pepe și Dorian Popa au căzut de pe scenă iar Lidia Buble a leșinat în timpul concertului. Cine-or mai fi și ăștia. Nu, pe Pepe îl știu, recunosc. 

     S-a eliberat o baie! Înșfac un sul nou de hârtie igienică și mă duc să compun o urătură plină de ”sentimente” proaspete, aducătoare de noroc, pentru toți cei urcați, căzuți sau leșinați pe scenele României centenare.
     Urmează înviorarea de dimineață. Racletonul. Hai, băieț, că puteț, puneți mâna pe racleț, dacă altceva n-aveț!...(folclor urban). După ce am răzuit albul feeric al iernii, de pe mașină și după ce-am încălzit-o ca pe un fotbalist profesionist, intrăm pe terenul carosabil, unde ne așteaptă un meci dur. Însă, după câțiva metri, într-un trafic imposibil, se dovedește că meciul nu e de fotbal, ci, mai curând, de șah. Autoturismele înaintează numai câte o pătrățică, mai mult stau decât merg. Doar cîte un nebun se mai trezește să se deplaseze ceva mai mult, pe diagonală. Pieton la intersecția C6. Mașină la pieton. Tramvai la mașină. Damă la Q7. Șah. Rege la X5, negru și...mat!
     Las copilul la școală, mă grăbesc la serviciu. Bineînțeles că prind toate semafoarele pe culoarea  roșie, toate mașinile de ”Școală” din oraș îmi blochează drumul, toate babele-kamikaze mi se aruncă în fața mașinii în locuri nemarcate, toate virajele verde-liber-dreapta sunt înfundate cu idioți nesimțiți care nu merg la dreapta, ci înainte și au roșu spre înainte, pe scurt, universul întreg e împotriva mea!

     Ajung într-un final, la serviciu, pe ultimul minut, caut un loc de parcare. Cu o ultimă sforțare, Universul îmi blochează calea cu o ditamai mașinoaie de gunoi. O evit și pe asta, spre disperarea Universului, care, roșu la față, obosit -nu mai e nici el, la prima expansiune- îmi dă de înțeles, în sictir, că ne vedem și mâine. Găsesc loc de parcare, ca prin minune, pleacă o mașină. Parchez și în timp ce mă îndrept spre clădire, mă gândesc, intrigat...dar nu intrigat-revoltat sau nervos, nu, mai degrabă intrigat-interesat și un pic fudul: ”Plm, dar Universul ăsta chiar nu mai are și altă treabă?!”.