Bunico, citește-mi o poveste!

       

      Primesc un e-mail de la Netflix: a apărut Castelvania, sezonul 3. Un serial de animație stil manga, cred. De alea, japoneze. Dau play la trailer. Și-mi amintesc că odată, cândva, m-au fascinat desenele de genul ăsta. Cu timpul, a rămas nostalgia fascinației de odinioară. Azi, mai am doar amintirea nostalgiei fascinației de odinioară.

      ”Sindbad marinarul” era inclus în emisiunea zilnică pentru copii, ”Mihaela” și reușea, în cele 5 minute, cât dura un episod, să-mi umple viața de atâtea emoții, culori și imaginație, cât nu reușesc să adun azi într-o lună întreagă, de 31 de zile. Dacă pierdeam un episod, era dezastru! Nu puteam înțelege cu mintea mea de copil de 5 ani, de ce Vivi și Mariana, vecinii mei, mai mari cu vreo 10 - 12 ani, nu veneau fuguța în casă când îi anunțam, fericit, că începe Sindobado! Rămâneau, ca fraierii, pe bancă, în parc, ținându-se de mână. Pe undeva, îi bănuiam că o fac pe-a ”drăguții” ca să rămână singuri și să culeagă dude, doar pentru ei. Că era plin de dude mari pe jos, albe, roșii și negre. Bio.

     Și mai era un serial, ”Povestiri din Pădurea Verde”. Foarte fain și ăla. Mă uit la trailerul de la Castelvania și îmi dau seama că îmi lipsesc poveștile. Îmi lipsește o poveste bună. Bine povestită. O poveste în care să alunec ca într-un vis. Un vis din ăla, în care ești convins că nu visezi. Mai real și mai cu sens decât viața de zi cu zi. Mi s-a întâmplat să am vise ”cu continuare”, sau cu continuitate, nu știu cum e mai corect. Vise în care recunoșteam locuri și oameni din vise anterioare. Parcă dintr-o altă viață. La fel și cu poveștile. O poveste bună devine și povestea ta. Vreme de-un vis, acolo e viața ta reală.Când am să cresc mare, vreau să mă fac arheolog de vise și povești. Restaurator de copilării.

      Primele povești de care mi-aduc aminte, din copilărie, sunt două:
”Buratino și Cheița de aur”, de A.N.Tolstoi și ”Aventurile Baronului Münchhausen”, de Gottfried August Bürger. Practic, doi mincinoși. Nu autorii, evident. Eroii, personajele principale. Cei mai cunoscuți mincinoși din lume, cu toate că sunt personaje fictive. Acum e momentul în care prietenii adevărați vor exclama ceva de genul ”aaa...de acolo ți se trage, așa se explică!...”. Mulțumesc. Da, așa e. De acolo mi se trage. Aș minți să spun că nu e așa.

    

      Biata Coto! Coto a fost străbunica mea, mama bunicului dinspre mamă, ca să fiu exact. Numele de străbunică, ”Coto”, i-a rămas de pe vremea când mă lua în brațe și încerca să-mi domolească temperamentul de copchil răcnitor, fără violență,  apelând la un cântecel cu versuri pe cât de profunde, pe atât de simple: ”Cotolo și bobolo”. Observați că și rimează. Prin repetarea obsesivă a acestui descântec vodoolo, obținea, uneori, o pace instabilă, de care se puteau bucura toți ai casei, preț de câteva minute.
      De ce ”biata”? Pentru că, draga de ea, a avut fatala inițiativă de a-mi ceti cele 2 cărți. Ca să adorm. Cică scopul scuză mijloacele. Doar că, în cazul ei, mijloacele au devenit scopul: în fiecare seară, trăgeam de ea să-mi citească una dintre cele două povești. Mi le-a citit de sute de milioane de ori. Uneori încerca să trișeze, să sară câteva paragrafe. Era și ea obosită, adormea cu cartea pe piept. N-aveai cu cine! Eu știam textul pe de rost, așa că o întorceam înainte de scurtătură și o rugam să repete.

      ”Baronul Münchhausen” m-a fascinat pentru că încălca toate legile fizicii și găsea rezolvări neașteptate la orice fel de probleme, oricât de grave ar fi fost acestea. Rezolvări ”trase de păr”, ca să zic așa. Fac aici trimitere la episodul în care, ca să nu cadă într-un râu sau ceva de genul ăsta, baronul s-a tras singur de păr, în sus, cu tot cu calul pe care îl ținea între picioare. Dar în primul rând mi-a plăcut coperta, cum călărea el o jumătate de cal, care nu reușea să bea apă, deoarece toată apa curgea pe la coadă.

 
    ”Buratino și Cheița de aur” mi-a plăcut cel mai mult. Nu-mi mai aduc aminte de ce. Vag, am păstrat senzația unor clădiri albe, arse de soare și a Mării Mediterane, de un albastru ultramarin. Pescăruși. Un nas ascuțit, ochi mici și negri, păr cârlionțat și pistrui. Amintirea asta m-a urmărit mulți ani și mi-a influențat și criteriile de selecție a prietenilor, până pe la 10 ani. Dacă semănai cu Buratino, de-al meu erai! Fapt confirmat și de fotografiile alb-negru de la serbarea de sfârșit de an de la grădiniță, în care apare și cel mai bun prieten al meu de atunci, Lulu. Cu care dansam. Și purtam niște uniforme ca niște rochițe. Și hamleți albi, cu săndăluțe de lac, negre. În contextul în care Lulu avea părul lung și blond. Și-l mai chema și Lulu. WTF?!

    Și mai am o amintire, la fel de gay, legată tot de Buratino. Și atât. Mă opresc aici cu domeniul gay. N-am nimic cu nimeni, chiar n-am, mă refer strict la persoana mea: sunt atât de not-gay, încât dacă m-aș naște femeie, aș fi lesbi!

     Revenind la amintirea evocată mai sus, s-a întâmplat că prin 1981, ne-am mutat toată familia, la 4 camere. Eram în clasa a 4-a. Dacă s-ar fi întâmplat asta în aprilie `84, deja era un caz tipic de numerologie, sau ceva mistic legat de cifra 4. Sau o mare coincidență. De fapt, dacă stau să mă gândesc, n-aș exclude ca, pe 4 aprilie 1984, să fi luat o notă de 4. Mai, mult, să fi luat și bătaie din cauza asta, fix la ora 4! Asta-i curat numerologie!
     Ne-am mutat, am schimbat și școala. Totul era nou. Școala, blocul, cartierul. Până la acea dată crescusem în izolare, în curtea Băncii Naționale, care avea niște ziduri de beton de doi metri. Planeta mea avusese vreo 3000 de metri pătrați iar populația ei se ridica la vreo șase copii. La ”casa nouă”, lumea era infinită și o droaie de copii. Numai la blocurile din imediata apropiere erau vreo 30 de copii. Stăteam afară, la joacă, până foarte târziu. Până se făcea întuneric. Vara.

       Într-o seară, s-a întâmplat că aproape toți copii au fost recuperați de mame și tați cu plămâni de tenor, de la atâta strigat după ei. A mai rămas un singur băiețel. Stăteam amândoi pe o movilă de pământ, un mini-deal de excavație. La poalele lui se întindea un mini-lac artficial, de fapt o fundație inundată, în care se oglindea, proletaro-eminescian, luna plină. Vânam broaște, trăgând în ele cu cornete de hârtie, suflate prin tuburi de plastic. Noul meu prieten semăna perfect cu Buratino, așa cum mi-l aminteam din ilustrațiile cărții cu același nume. Fără să exagerez, dacă ar fi participat la un casting pentru ecranizarea cărții, 110% ar fi fost selectat. Dată fiind asemănarea, mi s-a părut firesc să-i cer acordul verbal, ca din acel moment, să-i spun ”Buratino”. Ca în bancul cu naufragiatul și Claudia Schiffer. N-a schițat nici o expresie. Evident, n-a priceput nimic. Bine că n-a crezut că-l înjur.
       Am privit în ochii lui mici, negri și goi și am înțeles atunci, în acea seară, că lumea poveștilor are o limită, o frontieră. O lume populată cu povești e o lume frumoasă, în care monștrii sunt, de regulă, învinși. Însă, dincolo de frontieră, se întinde neagră și pustie, realitatea, o lume în care adevărații monștrii, sunt, de regulă, învingători.

      Peste ani, l-am revăzut pe acel Buratino de-o seară. Crescuse, era slab, jigărit. Am impresia că era angajat muncitor, pe undeva. Cred că a făcut și oleacă de pușcărie, dar îmi doresc să mă înșel.