Snobii Patriei cinstesc țara, în zbor cutezător, ei umplu Zara!

PARTIDUL CONSUMERIST ROMÂN

       Am cravata mea,
       Sunt pionier,
       Și mă mândresc cu ea
       Că-i Paul Gaultier!

Rubrica ”Filozofii întreabă, consumerismul răspunde”, o dedicăm azi, Luceafărului poeziei românești, Mihai Eminescu.

        Mihai Eminescu: ”Ce e rău și ce e bine, tu te-ntreabă și socoate”;
        Consumerismul:  ”Simplu, ce nu e de firmă și nu e scump, e rău. Ce e de firmă și e scump, e bine”.

        Consumerismul, ca și comunismul, nu dorește cetățeni liberi, care să judece cu capul lor. Nu-i folosesc la nimic oamenii educați și informați. Ba dimpotrivă, ăștia cauzează. Nu te-ntreba și nu socoate ce e rău și ce e bine. N-are rost, pentru că, oricum, noi stabilim ce e rău și ce e bine. Lasă că-ți spunem noi, pe Facebook. Îți spunem și cum să te îmbraci. Ce să mănânci. Unde să mergi în vacanță. Iar dacă nu te potolești și vrei neapărat să gândești, să ai propriile opinii, să fii original, zi așa. E mai scump, dar banii tot la noi ajung. Cu cât mai multe Grete Thunberg, cu atât mai bine. Ce nu reușim să promovăm și să vindem prin The Kardashian`s, vindem prin Greta. Fiecare cu al lui public-țintă.

Nimic nu dispare, nimic nu se pierde, totul se transformă. În BANI.

       Zilele trecute, o cunoștință, mi-a povestit cum a primit fiică-sa, de la o colegă de clasă, o ”prietenă” cum ar veni, într-un acces de sinceritate, următoarea frază: ”- Da` mai lasă-mă și cu tine, că vii cu șosete Adidas la ghete NIKE...”. Într-un asemenea mediu, nu e de mirare că fata cunoștinței mele nici nu se mai uită la vreun articol de îmbrăcăminte dacă nu costă cel puțin 100 euro și nu e de la un brand acreditat de elevii de gimnaziu. Nu că i-ar place. Nu că i-ar trebui. Nu că i-ar fi comod. Nu, singurele condiții sunt prețul și eticheta. Nu se mai cumpără lucruri. Se cumpără Acceptare. Se cumpără Statut. E valabil la toate nivelurile societății, nu numai la elevi. 
       De fiecare dată - și mi se întâmplă mult mai des decât mi-aș dori - când dau peste țânci de ăștia, care, până acum o oră, erau ok să le pută chiloțeii a căcuță, însă, deodată, le pute insuportabil dacă-s de la H&M, mă și amuză, mă și enervează, mă și revoltă. Habar n-au despre nimic. Dar te contrazic la orice. Din principiu. N-ai nimic de firmă pe tine. Nu exiști.


       Prima dată când m-am lovit de snobismul infantil, a fost acum vreo 10-11 ani, cred, era Toma prin clasa a-ntâia sau la grădiniță, nu mai știu. Tocmai ce-i cumpărasem un BMX.
       Pentru cine n-a crescut copii în anii 2000, BMX-ul e o bicicletă joasă, rezistentă la bușeală, folosită mai ales pentru cascadorii, sau, în traducere, conform dicționarului PĂRINTEX, pentru luxații și capete sparte.

         Aici fac o mică, dar solidă paranteză: niciodată să nu-i cumpărați copilului jucării la modă. Să nu cedați atunci când trece printr-o fază. Aruncați banii aiurea. Când răcnește bătând din picior de rămâne gaură-n asfalt, pentru că vrea o anumită jucărie/joc/chestie, cumpărați un șampon. Când vrea un Bakugan, cumpărați un șampon. Când face criză că vrea kendama, cumpărați un balsam de păr. Și tot așa. Pentru că moda, la jucării, trece repede. Fazele, la copii, tot așa, sunt ploi de vară. Iar după ce toate astea trec, tot ce ați cumpărat în acest timp, vă rămâne vouă, să vă spălați pe cap cu ele!
         
        Copilul meu n-a fost vreun mare cascador, sau vreun legendar practicant al sporturilor extreme. S-a dat un pic cu skateboardul, a sărit vreo două borduri cu acel BMX, până a depășit și faza asta, după care ni le-a pasat nouă, după cum avertizam, să ne spălăm pe cap cu ele. Ați încercat să vă spălați pe cap cu un BMX? Desigur! Atunci știți că nu prea face spumă. Spuma trebuie s-o iei de altundeva. De preferință de la bere. Altfel, riști să faci spume la gură de nervi. Și nu-i sănătos. Singura performanță extremă pe care a înregistrat-o bietul nostru BMX, a fost aceea că a stat extrem de mult pe holul de la intrare, încurcând circulația.

       Voiam să să vă povestesc cum, într-o după amiază, am fost cu Toma într-un parc din apropierea blocului nostru, pentru a se ”trage” copilul cu bicicleta. Parcul animat, erau și câțiva BMX-iști, cu vârste apropiate de a lui. Printre ei, un grăsan pistruiat și roșcovan, tupeist și prost-crescut de mai mare dragul! Gluma perfectă! Copchil de bani gata făcuți ușor, mă abțineam greu să nu izbucnesc în râs când vorbeam cu el.
       Grasul avea decât o problemă în viață: să stabilească, cu ezactitate, ce e dă firmă și ce nu e dă firmă, pă lumea asta. A început să-și laude bicicloanța, că de unde i-au luat-o părinții, căcât a dat pe ea, că ce originală e, că chestii de astea. Văzând că nici Toma, nici eu nu spunem nimic, a întrebat afirmativ (nu știu cum a reușit asta) că BMX-ul nostru e un jaf. Așa și era. Dădusem pe el vreo 400 lei, pe când al pistruiatului trecea de vreo 2000 lei, cred. Dar, ca să-l zgândăr un pic, am inventat o povestioară, cum că BMX-ul nostru fusese câștigat de Toma, printre alte lucruri, la un consurs radiofonic, direct din Statele Unite. Original 100%. O fi fost, grăsuțul, cum o fi fost, dar numai prost nu era. Până la urmă ne-a dibuit, s-a prins că marfa nu era exact din Statele Unite, și că, de fapt, trecuse un pic și pe la magazinul moto-velo de pe Strada Gării. Am recunoscut, fair-play.
       Minisnobul, la fair-play a răspuns tot cu fair-play: a recunoscut și el, că, la un moment dat era gata să creadă povestea cu premiul din America. Apoi s-a uitat cumva, așa, la telefonul meu mobil (vorbeam la el), nu mai știu ce telefon aveam pe atunci, unul cu butoane, cred și a scos din buzunar un iPhone 3, model abia lansat, costa o mare grămadă de bani. Nu m-a impresionat atât aparatul ci faptul că niște părinți, oricât de mulți bani ar avea, l-au lăsat pe fiul lor, care avea maxim 10 ani, să-l ia cu el, afară, la joacă, într-un parc, în care majoritari erau minoritarii de pe Păcurari. Îl purta în buzunarul lălâu, al unor pantaloni scurți, de supraelastic.
         L-am întrebat dacă telefonul era al unuia dintre părinții lui. Bucuros, mi-l arată și-mi spune că părinții l-au cumpărat pentru el, personal, la sfârșitul anului școlar. Era, așadar, gadgetul lui. Apropo de telefoane, că tot veni vorba, așa, mai pe final, enervantul copil simpatic mi-a mărturisit cum și-a dat el seama că BMX-ul Tomei nu e original. Declicul s-a produs în momentul în care mi-a văzut telefonul:
       ”- Păi n-ai cum să ai BMX original, dacă n-ai întâi, un iPhone ca lumea”.
         O zdrobitoare logică consumeristă!