Un mic paradox al socializării virtuale

          Așa cum au deschis chinezii, porțile Orașului Interzis, astăzi am să ridic și eu cortina grupului meu privat, de facebook și vă voi spune povestea reală, chiar din interior.

     M-am hotărât, într-o zi, să-mi fac și eu, pe facebook, un grup. Nu că aș fi murit de invidia celor care făceau parte din astfel de cluburi mici, dar de esență tare. Îmi plăcea, însă, când ridicau un colț al cortinei și ne lăsau să aruncăm o privire foarte rapidă în culisele micii lor lumi virtuale. Din nou, precizez, nu ceea ce scoteau dânșii de sub faldurile cortinei, pentru a ne povesti/arăta, m-a determinat să iau o astfel de hotărâre. Nici ceea ce reușeam să întrevăd, cu colțul ochiului, în interiorul grupului. M-am hotărât să-mi fac un grup privat, retrâns și select, deoarece îmi place să am la dispoziție o cortină. După o cortină, poate fi orice, poate fi oricât, poate fi oricine. Dar nu oricine poate avea la dispoziție, o cortină. Un univers paralel, o lume privată, în care regulile să fie făcute doar de cei ce compun acea distribuție restânsă.
     Așadar, mi-am dorit un grup în care să nu fiu criticat niciodată. Ba dimpotrivă, să fiu apreciat, orice aș posta. Și să primesc cel puțin câte un LIKE de la fiecare membru al grupului. Să pot povesti la diverse ocazii - nunți, cumătrii, înmormântări, team-buildinguri - ce lucruri extraordinare am văzut eu în cadrul grupului meu extrem de privat, extrem de select și extrem de exclusivist. Lucruri, la care oamenii obișnuiți, restul carevasăzică, nu au acces și nici nu pot visa să aibă acces. Deși și-ar dori foarte mult... Iar dacă nu își doresc, ar trebui să-și dorească!
     A venit, la un moment dat și ziua în care am pus această dorință în practică. După o analiză extrem de dură a potențialilor membri ai grupului, procedând prin eliminare, am ajuns la rezultatul dorit. Un grup extrem de restrâns, extrem de select și 100% potrivit cu personalitatea, gusturile, preocupările și tot ceea ce compune, în rest, încântătoarea mea persoană. Un grup format din doi useri: eu și cu mine.
     Am creat două conturi virtuale, profitând de faptul că am două prenume. În primul cont, am preluat cele două prenume, așa cum apar ele în buletin, în al doilea cont, le-am inversat ordinea. Și cu asta am rezolvat toată problema. Eu postez, eu îmi dau LIKE, eu mă comentez superfavorabil. Un grup destul de activ, dacă e să mă întrebați pe mine. Sau pe mine.
     De nedescris satisfacția, emoția clipei când, echipa de la rețeaua de socializare, m-a anunțat, că am împlinit un an de prietenie cu mine însumi! M-am simți mai împăcat cu sinele meu, decât un călugăr tibetan cu al său. Dar cel mai interesant a fost atunci când am văzut lista prietenilor comuni. Am constatat, nici mai mult, nici mai puțin, că am o infinitate de prieteni comuni ! Explicația e simplă, iată cum funcționează: tu, te ai pe tine în listă iar celălalt tu te are pe tine în listă. Dar tu-cel din lista ta de prieteni comuni , ai, la rândul tău, în listă, pe tine, cu tine și cu celălalt tu, iar tu din lista celuilalt tu, ai în lista ta de prieteni pe tine cu doi de tu în listă, plus un celălalt tu cu doi de tine în listă. Simplu! Și tot așa, ca în două oglinzi paralele, puse față în față, lista prietenilor comuni, se automultiplică, tinzând la infinit. Paradoxal, cel mai mic grup, este de fapt, cel mai numeros! Dar, atât paradisul, cât și infinitul, au, pentru înțelegerea noatră, limitele lor.
     După o vreme, am constatat că sinceritatea și LIKE-urile sunt lucruri foarte diferite. Uneori, chiar diametral opuse. Nu chiar toate postările mele erau geniale. Unele erau de-a dreptul tâmpite. Dar cum nici nu voiam și nici nu puteam, vorba aia, să mă pup în cur singur, încetul cu încetul, am devenit propriul meu hater. Iar într-o cu totul altă zi, m-am supărat atât de tare, încât m-am exclus din grup și mi-am dat singur ”ban”. Adică mi-am blocat accesul la celălalt cont al meu, ca să nu mă mai găsesc pe mine însumi, pe internet. Știam totul despre mine, nu mai reușeam să mă surprind cu nimic și nici să mă mint. Eram sufocant de plictisitor.
      De regulă, oamenii postează doar pentru ei înșiși. E ceva absolut normal. În general, tot ceea ce fac oamenii, fac doar în propriul interes. Se uită cu real interes doar la propriile poze. Au răbdare de a citi doar ceea ce scriu sau redistribuie ei înșiși. Și dau LIKE cu un singur scop: la schimb. Facebookul funcționează după legea Talionului: LIKE pentru LIKE și SHARE pentru SHARE.
      Așa că mi-am șters și contul principal. Rămăsesem absolut singur. Dacă nu mă citesc eu, cine naiba să mă citească? Și chiar dacă m-ar mai fi citit unu-doi, din greșeală, o întrebare va rămâne, oricum, fără nici un răspuns: cine naiba mă va mai scrie?!