O poveste despre mâini

       Mâinile care te scot din pântecele mamei. Mâinile care te spală, te hrănesc, te leagănă, te mângâie. Care, uneori, te ”corectează” la poponeț. Mâna care îți îndrumă mâna când înveți să scrii. Mâna care îți dă premiul sau mențiunea și diploma de bacalaureat. Mâinile care flutură în urma trenului, când pleci pentru prima dată de acasă. Mâna care, atunci când te ia de mână, levitezi la 1 cm deasupra pământului. Și pe care, apoi, o ceri sau îți este cerută de la un tată care-și frânge mâinile, îngrijorat. Mâinile care îți strâng mâna cu prietenie,  respect, admirație, recunoștință sau interes. Care te salută, care te alungă, care-ți arată pumnul strâns, care te aplaudă, mâini care cerșesc, mâini care dăruiesc. ”Mâna care mi-a împrăștiat părul și gândurile”...Mâinile reci, pe care le strângi între mâinile tale pentru ultima oară. În sfârșit, lumea nouă, în care intri, tras de mână, de o mânuță mică-mică, cu degete ca ale tale.
     E o poveste despre mâini.

      Ieri, în fața magazinului cu aur și smaralde, cel vizavi de Piața Nicolina, un cetățean zăcea, căzut pe trotuar, cu fața în jos. Un adult. Nu cred că a leșinat când a văzut prețurile din peștera lui Ali-Baba, varianta contemporană, tip casă de amanet. Mai periculoase pentru inimă, mi se par prețurile din piața sus-menționată. Cine știe? Poate că, pur și simplu, îngerul său păzitor și-a luat mâinile de pe el.
      Omul era îmbrăcat suficient de bine încât să nu se asorteze cu asfaltul pe care stătea întins. În mod clar, nu era un boschetar. Doamna de la care am aflat această mică, dar reprezentativă întâmplare (un fel de Leșinul domnului Lăzărescu), susține că au impresionat-o mâinile individului. Erau curate și cu unghiile ”făcute”.
      Doamna, având aproximativ 70 de ani și 40 kg, nu s-a încumetat să-l ridice, nefericitul fiind și destul de corpolent, din spusele dânsei. Dar s-a oprit, omenește, cerând ajutor de la trecătorii indiferenți. În situațiile de genul acesta, după cum bine știm, nu se bagă nimeni. Aici, mă autoinclud. Recunosc, nu mă opresc să ajut oameni căzuți pe stradă. Din mai multe motive. Vorba aia, ”nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”, nu e doar o vorbă. E a 11-a poruncă. În general, opinia publică votează în proporție de 95% că individul e un bețiv care-și merită soarta, nu pentru că ar ști sigur acest lucru, ci pentru că e mai comod așa. Ok, s-ar putea ca de multe ori, să fie așa. Dar dacă e vorba de un infarct, am o veste proastă și o veste bună. Vestea proastă e că omul nu are nici o șansă. Moare cu zile.  Vestea bună e că un popă, își va putea cumpăra covorașe noi, sfințite, la al său 4X4.
     Cu toate astea, doamna noastră nu a renunțat. Primul care i s-a alăturat a fost un adolescent speriat, uscat ca un țînțar blocat în plasa de la geam. Nu știa ce să facă, săracul. Ar fi încercat să-l întoarcă cu fața-n sus, dar dacă, procedând astfel, ar fi făcut mai rău? Apoi, s-au oprit o altă doamnă, cu fiica ei. Femeia, mai de la țară, așa, a pus-o pe fiică-sa să sune la 112, că ea nu prea le avea cu tehnologia. Apoi, a preluat personal legătura, fiică-sa, mai de la oraș, oricum nu știa ce să zică și după o pledoarie foarte convingătoare, a obținut o ambulanță la fața locului.
      Ambulanța a sosit relativ repede, nimic de comentat. Șoferul, fuma. Asistenta, asista. Singur, brancardierul, s-a dat jos și cu o smucitură demnă de un sac de cartofi roz - că tot erau la piață- l-a aruncat pe contribuabilul nostru (sănătate 10%), pe targă. Nu s-a uitat ce are, ce se poate întâmpla: poate rămâne paralizat de la gât în jos, poate se declanșează o hemoragie internă...sau poate nu. Cum i-o fi norocul. Odată încărcată marfa, ambulanța a dat să plece. Cineva dintre cei ce se opriseră să-l ajute, a trezit asistenta, atrăgându-i atenția că n-a luat geanta pacientului, obiectul rămăsese pe jos. Asistenta a zis că nu poate lua și geanta. După o secundă de nedumerire, a urmat întrebarea firească, ”-De ce nu?”. Și mai firesc, a venit răspunsul asistentei de pe ambulanță, ceva de genul:
”- Pentru că nu vreau să mă murdăresc pe mâini”.

      Am mărturisit mai devreme, că nici eu nu-i prea ajut pe cei căzuți. Unul dintre motive, da, e chiar acesta: să nu mă murdăresc. Dar ghici ce: eu nu lucrez pe ambulanță!
     Sincer, dacă aș fi fost în locul leșinatului, m-aș fi trezit o secundă și i-aș fi spus:
         ”- Atunci, pune-ți mănuși chirurgicale și bagă-ți-le în...!”