M-am îndrăgostit un pic, de o nemțoaică

     Am cunoscut-o în concediu.

Chiar acesta a fost scopul concediului, s-o vizităm, așa că întâlnirea n-a fost întâmplătoare, în consecință nici surprinzătoare, dimpotrivă, am anticipat momentul acesta încă din ianuarie, de când am cumpărat biletele de avion. Am anticipat că ne vom întâlni, am schițat și un program de activități, am stabilit câteva obiective, dar n-am avut de unde să știu cum este ea, în realitate. Mă așteptam să fie rece, cu un aer de superioritate, fără multă poezie, practică, ordonată, tehnică, ușor plictisitoare. M-am înșelat. E caldă, primitoare, familiară, deloc plictisitoare și frumoasă ca-n povești, dacă îți faci timp și ai răbdare s-o descoperi. Ne-am despărțit cu greu de ea, pentru că nu sunt singurul din familie care am contractat un dor în plus la inimioară. Toți trei ne-am conectat sufletește la tot ce am trăit pe parcursul celor șapte zile de concediu, astfel încât, la plecare, avionul a decolat un pic mai dificil, din cauza inimilor noastre grele de dorul ei, al Bavariei! Ok, s-ar putea să fi avut și fundurile ceva mai grele decât la sosire, tot din cauza ei, că doar cârnații și covrigii și halbele alea de bere, de-un litru, nu le-am lăsat la vamă...

     Bayern, meine Liebe! Dezvăluită fiind, astfel, identitatea nemțoaicei din titlu, spre dezamăgirea celor care așteptau probabil, să fie vorba - așa cum ar fi fost firesc - despre C.C.Catch, dați-mi voie să fac o referire sau două cu privire la această excursie.

    

     Am zburat cu Aerul Albastru din Iași, direct la Munchen și înapoi. Cu ocazia asta am descoperit, înăuntrul meu, o grupare ultranaționalistă și extremistă: rinichii și vezica. Atât la dus cât și la întors, mi s-a ordonat de către această grupare nemiloasă să merg la toaletă fix deasupra Ungariei. Oare cum se zice in ungurește Rainman? În fine.
     Deși ne-am cumpărat biletele în ianuarie pentru luna iunie, au fost destul de scumpe, cam 800 lei/pers (dus-întors), deoarece discountul de early-booking e valabil doar pentru anumite perioade scurte de timp, de câteva zile, până la o săptămână. E gândit pentru city-break, probabil. Perioada de 7 zile vizată de noi, nu intra în această categorie.

      Despre Blue Air, numai de bine. E destul de ok, cu excepția câtorva mici probleme, specifice companiilor low-cost: întârzieri de mai bine de jumătate de oră atât la venire cât și la plecare; overbooking (bilete vândute fără acoperire, peste numărul de locuri din avion). Repartizarea locurilor, aiurea, ultimele din vârful cozii. ”Așa v-a repartizat calculatorul, eu nu mai pot face nimic, sunt trează de la ora 3 dimineața”, ne-a comunicat, tăios, tânăra de la ghișeul Blue Air. Prima parte a frazei a fost pur și simplu o declarație de rea-voință, sigur că ar fi putut face ceva dacă ar fi vrut, dar a doua parte...chiar, mă întreb la ce ar fi trebuit să ne folosească nouă, clienților Blue Air, altfel spus, fraierilor datorită cărora ea câștigă un salariu, informația referitoare la orele turelor în care se lucrează la această întreprindere? Ce ar fi trebuit să facem cu această informație? Să sunăm înainte de a veni la aeroport, să vedem dacă ne poate primi, dacă nu deranjăm?! Să renunțăm la vacanță și la banii plătiți pe biletele de avion ca să revenim în altă zi, o zi mai bună, în care s-o găsim odihnită, sătulă, spălată pe cap, satisfăcută sentimental, hidratată, în fine, netulburată de nici cel mai mic disconfort posibil ? Atunci poate s-ar fi comportat normal și și-ar fi făcut jobul pentru care e plătită?!
      Deranjant a fost și faptul că check-in-ul pentru zborurile înspre și dinspre Germania, nu se poate face online, ci numai la aeroport, cu 2-3 ore înaintea zborului. În consecință, cozi imense la ghișeu. E și o jmecherie aici: dacă s-ar face online, nu s-ar mai putea vinde mai multe bilete decât locuri. Porcării de-ale lor, așa sunt companiile low-cost, cel puțin pe la noi, companii care, deocamdată, se bucură de monopol și funcționează în regim de cartel, neavând o concurență reală. Deocamdată.

      Avionul pornește spre pista de decolare. Din păcate, traficul e blocat de un taxi pus pe avarie care-și așteaptă clientul, un SUV parcat aproape perpendicular pe pistă și o turmă de mistreți descurcăreți. Glumesc, bineînțeles, chiar, cum ar fi?.. Dar, la traficul din Iași, nu mai e mult, ascultați ce zic. Nu s-ar mira nimeni.
      Brusc, o stewardesă se duce la mijlocul avionului și începe să danseze fără muzică, pe un rap ciudat făcut de o altă stewardesă, ceva despre centuri, ieșiri de urgență și măști de oxigen. Fata e talentată, dar coregrafia e sub orice critică, părerea mea. Ce să zic, low-cost. Căpitanul preia legătura, se prezintă, atât în română, cât și în engleză: mister Lucian. Am vrut să mă prezint și eu, mister Nicu, dar am renunțat. Dacă s-ar fi prezentat toți pasagerii din avion, așa, ca la Alcolicii Anonimi, nu mai ajungeam nicăieri. Mister Lucian mormăie ceva în microfon, acoperit de zgomotul motoarelor. Disting câteva frânturi, se pare că ne  informează că la Munchen vremea e bună, e soare, că vom întârzia juma de oră și că pe parcursul zborului vom experimenta turbulențe. Toate informațiile cu același ton cald, optimist. Altul n-are. Îmi imaginez următorul anunț: ”Stimați pasageri vă vorbește căpitanul aeronavei, mister Lucian. Nu mai avem combustibil, un motor a cedat, așa că suntem în cădere liberă. Vremea la sol este excelentă, soare și o temperatură plăcută de 25 de grade. Ajungem în aproximativ 13 minute...” Ferească Dumnezeu! Încă zburăm. Avionul se înclină când la dreapta, când la stânga, coboară, urcă. Ocolim, frânăm, accelerăm. Concluzia e clară: nici în ceruri nu avem autostrăzi! Ne apropiem de destinație:  din avion se vede nivelul de trai din Germania...ba nu, sunt Alpii. Foarte frumoși, spectaculoși.

     Am aterizat. N-a aplaudat nimeni, toți își culegeau dinții de pe jos. Noi, cei din ultima linie, ne așteptam să coborâm printre primii, deoarece eram chiar la ușa din spatele avionului. Din păcate, ni s-a comunicat că Boeinguțul nostru s-a constipat și nu mai poate scoate nimic pe sub coadă, așa că i s-a fixat burduful (culoarul ăla ca un acordeon) la ușa din față ca să nu cădem pe asfalt, ca în filmele cu proști. A început forfoteala. Bagaje-n cap și coate-n burtă. Fiind primii de la coadă, ne zbăteam ca strămoșii noștri, înotătorii ăia mici și albi, care dau din codițe cu milioanele, să ajungem în față. Nu știu care-i sistemul de debarcare la spermatozoizi, dar sigur nu-i ca la low-cost!  Pentru că, dacă ar fi așa, nu s-ar naște decât piloți și stewardese...

     Ieșim, în sfârșit. Vine un autobuz și ne preia. Aeroportul din Munchen e cât județul Iași când e caniculă și se dilată. Noi am aterizat cam pe la Pașcani, iar terminalul la care trebuia să ne prezentăm, era cam pe la Lețcani. Am mers oleacă, multe curbe, cred că am ocolit pe la Strunga. În autobuz, o atmosferă tristă, apăsătoare: nu cerșește nimeni, nu se fură din buzunare, de manele, nici vorbă. Nu sunt biserici pe aeroport, așa că două babe își fac cruce când trecem pe lângă un hidrant. Ajungem la terminalul desemnat. Încep pupăturile: pupăm ușa. Totul închis, pustiu, obloanele trase. Un angajat al aeroportului care trecea întâmplător pe acolo, sesizează situația și-și folosește cardul pentru a deschide ușile. Năvălim pe scări. Acum suntem primii. Ajungem la poarta Germaniei, dar ca români ce ne aflăm, nu înscriem. Ne așezăm la o coadă pe trei rânduri, la corner.

     Sunt două tipuri de controale: biometrice, cu ajutorul scannerelor și clasice, efectuate de oameni. Mai exact, de 2 oameni. Care, cu timpul, se scanează și ei. Nu se grăbeau deloc, îi dürea-n pfeife. Și-a mai venit un elefant: British Airways. Echitabil: eram două avioane la doi oameni.
     Pentru cele biometrice trebuie musai să ai pașaport biometric sau carte de identitate nemțească. Scanezi documentul, apoi intri într-o cabină, ți se scanează fața și dacă ai față de Germania, intri, dacă nu, danke, ianke și-un catâr! Câțiva dintre noi încearcă să scaneze cărțile de identitate românești. Scanerul se înroșește de furie. Le zic să nu intre în cabine, că mi se pare că a început să miroasă a gaz. La cei cu documente corespunzătoare, însă, treaba mergea strună. Ce-i drept, coada noastră de dimensiuni comuniste (ca la portocale, de Crăciun), cam bloca accesul la cabinele biometrice, mai ceva ca zidul Berlinului! Apropo de Crăciun, am asistat și la o scenă biblică: un britanic, la costum, a ridicat vocea și pașaportul, până când, precum Moise, a despicat mulțimea în două și a trecut cu semenii săi -tot la costum- până pe malul celălalt, la porțile cu control pe bază de scanner. Mândri de fapta lor, și-au scanat pașapoartele. Țeapă! Scannerele s-au înroșit, refuzându-le accesul. Lumea a început să râdă și să zică ceva de Brexit.
     La un moment dat am crezut că cineva, în spatele meu, urmărește pe telefon sau pe laptop, un tutorial despre vreun soft, pe Youtube. M-am întors și am constatat surprins că, de fapt, era un indian adevărat, viu, în carne și oase și gel de păr, împreună cu nevastă-sa, care ne rugau, ținând pașapoartele ca pe niște cărticele de rugăciune, fix pe același ton cu conaționalii lor de pe net, să-i lăsăm să treacă spre punctul de control cu scanner. Am bălăngănit din cap și noi, politicoși și i-am ajutat să treacă de codălăul nostru mitologic. ”Tenkiu Săr, tenkiu vieri maci...”. Pentru o clipă m-am temut că vor începe să cânte, iar noi, toți cei din sala aia, vrăjiți, practic făra a ne mai putea controla, vom începe să dansăm sincron ca în filmele indiene. M-am temut de o rajkapoorizare.

Într-un final, bineînțeles că am trecut și noi. În urma noastră, un ”polizei” tuciuriu închidea ghișeele, lumina...Fuseserăm de câteva ori, primii. Dar, la finiș, am ajuns de fiecare dată, ultimii. Istoria noastră. Important e că am ajuns sănătoși, fără probleme, unde ne-am propus. La urma urmei, istoria nu e o competiție.Sau e?