Munchen, prima impresie

    

      Când ți-e foame, fericirea e o pâine.
Pe vremea lui Ceașcă eram foarte bogați în lipsuri. Ne lipseau de toate. Aceste ”de toate” puteau fi împărțite în două categorii: Fericire și Libertate.
      Fericirea nu era o noțiune abstractă. Fericirea era o sumă de lucruri. Toate aceste lucruri le aflam din revista Neckermann sau Quelle. Culmea eleganței era ”să fii îmbrăcat ca de pe Neckermann”. Nici Libertatea nu era o noțiune filozofică, însă, spre deosebire de Fericire, Libertatea, deși putea fi livrată pe suport material, era o idee, o stare de spirit, o îndrăzneală. În primul rând, însemna cultură. Muzică, cărți, filme. În al doilea rând, însemna lipsa consecințelor negative ca urmare a unor acțiuni și inițiative politice, sociale sau comerciale private, fie individuale, fie colective, cu excepția celor de natură infracțională. Adică să poți zice și să poți face, fără ca, imediat, să dispari la Canal sau la Sighet. Fericirea și Libertatea, așa cum le percepeam noi, atunci, erau graduale. Unele țări aveau mai mult, altele mai puțin, din acest pachet. Se mai întâmpla și pe la noi, din când în când, ceva Fericire, dar foarte rar și într-un grad foarte mic. În cele mai frecvente cazuri, era Fericire refuzată la export. Libertate, nu. Nu cred că se putea întâmpla, nu prea văd cum, era extrem de instabilă în contact cu comunismul. Până și Radio Europa Liberă s-a jucat cu ea și a sărit un pic în aer.
     Gradul de Fericire și Libertate creștea de la Est la Vest: la bulgari era un pic mai bine ca la noi. Aveau program la televizor, aveau țigări BT, mă rog,ce mai aveau ei acolo. La unguri era un grad mai ridicat de bine ca la bulgari, aveau cubul Rubik. Original!
     Însă culmea Fericirii și Libertății în Europa de Est s-a atins, fără îndoială, în Iugoslavia. Ăștia nu glumeau, direct de acolo veneau ceasurile electronice și revistele porno. Aveau și programe pentru adulți la televizor! Se făcea o bișniță puternică cu marfă din Iugoslavia.Cu toate fericirile și libertățile astea, de neconceput pentru o țară comunistă a anilor 80, Iugoslavia nu era, totuși, acel autentic ”afară - afară”.  Era tot un fel de  ”afară-înăuntru”, ca Ungaria. Era reală și tangibilă. Puteai spera, fără a fi considerat nebun, că, măcar odată, pe parcursul vieții, vei ajunge în Iugoslavia.
     Curat, 100% noțiunea de ”afară-afară”, o reprezenta RDG-ul. Oamenii care au fost în RDG erau, pentru noi, la vremea aceea, oameni modificați genetic. Superoameni. Faptul că au fost expuși la radioactivitatea capitalistă (deși țară comunistă în acte, Germania Democrată era 100% capitalistă, mai săracă, ce-i drept, dar, orișicât), le conferea o aură aparte. Dacă stăteai pe lângă ei, puteai spera să iei și tu un pic din vibrația bunăstării. RDG-ul era real, dar intangibil.

     RFG-ul era cu totul altceva. Era mitologic și intangibil, altă planetă. Absolutul. Acolo s-au născut, au crescut și trăiau Fericirea și Libertatea. Ce naiba, acolo erau Modern Talking, CC Catch, Sandra!!! Un tărâm magic populat cu zei și semizei în adidași de piele, originali, unde nu existau noțiuni ca ”risipă” sau ”economie”, un tărâm unde erau atâtea portocale, încât nemții își permiteau să facă suc din ele!...
     În fine, America și restul lumii nu exista. Erau la fel de reale ca tărâmurile din Games of Throne,  niște ficțiuni folosite în industria cinematografică.

     La noi era cel mai nasol. Oriunde, înafara României, Fericirea și Libertatea erau mai consistente.Vorbim de Europa, nu ne comparăm cu Africa. Poate doar în Albania să fi fost mai nasol, dar nu-s foarte sigur. În rest, oriunde, era măcar un pic mai bine, asta era percepția atunci, în anii 80. Până și-n Republica  Moldova era un pic-pic mai bine, erau sub URSS, vorba aia, dacă nu curge, pică. Bine, că până la urmă a picat URSS, asta e altceva. Problema e că așa gândim și azi, cu o singură deosebire: Zidul a căzut, distanța dintre ”noi” și ”ei” s-a micșorat, lumina s-a aprins, magia a dispărut. Între timp, am aflat că Fericirea și Libertatea nu sunt reale, sunt ca Moș Crăciun sau Moș Nicolaie: tot oamenii le dau viață. Am ajuns și noi societate de consum. Cum s-ar zice, am parcurs jumătate din drum: cheltuim la fel de mult ca și ”ei”, pe aceleași prostii ca ale lor, numai că ale noastre-s mai proaste. Rămâne să rezolvăm și partea a doua, aia cu câștigul. Iar vinovații pentru că ”noi” nu am ajuns în 30 de ani, dacă nu egali, măcar comparabili cu ”ei”, au rămas, bineînțeles, aceeași, dintotdeauna,”alții”: Statul, indiferent de poziția sa geometrică (paralel, perpendicular, intersectat etc), Europa, rușii, americanii, agenturili, comunismul, capitalismul, năvălirile popoarelor migratoare, poziția geografică a României etc. Niciodată noi. Noi nu putem greși, pentru că nu facem nimic! Logic, nu? Suntem ireproșabili: stăm în șlapi și-n pantaloni scurți de poliester, cu tricoul ridicat peste burtă, spargem semințe, băgăm aer în peturile de bere de 2,5 litri și așteptăm totul de la Stat și de la Alții. În consecință, dacă ceva merge rău, de vină sunt Statul și Alții. E bine și așa.

     Revista Neckermann nu mai apare de la 1 noiembrie 2009, dar paginile ei colorate încă mă fascinează. Deși Germania nu mai e o altă planetă, fiind dezmembrată și adusă pe Pământ bucată cu bucată, ca o mașină, de furăcioșii din anii 90, în subconștient, asta așteptam de la Munchen. Să-l pot privi cu ochi de copil și să transcend, în sfârșit, în lumea ”de dincolo”,o lume interzisă, fascinantă, orbitoare, pur și simplu să pășesc înăuntrul paginilor revistei Neckermann, să devin parte a acelei lumi perfecte, iar acea lume perfectă să-mi completeze toate lipsurile copilăriei. În seara sosirii noastre, când am coborât din mașina care ne-a adus de la aeroport, ne-am trezit pe un bulevard complet anonim, liniștit, umbrit de tei bătrâni, așa cum erau odată, pe bulevardul Ștefan cel Mare de la noi, din Iași. Parcă eram în Copou, pe undeva. Știam strada aia. Parcă am venit cu ea din România. Nu tu zgârie-nori, nu reclame luminoase, nimic din capitalismul strălucitor, vibrant, opulent și decadent la care visam fără speranță, în bezna înghețată a nesfârșitei nopți comuniste. Cam asta a fost prima impresie din Munchen.