Patrulaterul de gânduri

 Gândul 1

     Am o casă foarte frumoasă, un stil de mai multe stiluri. E și albă, e și colorată. Are terase însorite și colțuri cu beznă răcoroasă. Este, bineînțeles, undeva , într-o pustietate, la malul mării, cu munții în spate. Marea n-are nume, e doar mare și valuri. Nici pescăruși n-are, nu pentru că n-ar vrea, ci pentru că nu ar avea cu ce să-i hrănească. Iar noi nu lăsăm pe plajă decât țigări, sticle goale și culori uscate. Nici munții nu au nume și nici păsări, doar nisipul are un șarpe închis la culoare, gros, de care mi-e frică. Mi-e frică să nu apară pe neașteptate, atunci când nu mai e nimic de făcut. Atât de trufaș sunt.

 Gândul 2

     Munții se înțeleg bine cu marea și cu nisipul, când își vorbesc. Își vorbesc mai ales noaptea, când noi dormim duși. Ziua suntem treji-duși, tot timpul suntem duși, dar asta nu contează, pentru că, deși despre toate astea nu știu mai nimic și nici măcar nu sunt sigur că există, noi, totuși le avem. Măcar din când în când. Nu sunt sigur că există, pentru că încă nu cred în suflete, cu atât mai puțin în suflete pereche, pentru că sufletele nu sunt chiloți sau șosete să vină în perechi și chiar și așa, eu port șosetele desperecheate, ca să dau șanse egale tuturor șosetelor mele. Iar toate astea, repet, sunt un miracol al nostru și stau cuminți înafara timpului și a spațiului, într-o lume perfectă, dementă, nealterată de nici cea mai mică speranță. O lume fără CNP-uri! Atât de norocoși suntem.

 Gândul 3

     Cel mai bine te cunoșteam înainte de a te fi întâlnit. După ce te-am cunoscut am știut tot mai puține despre tine. O vreme mi s-a părut că trăiești în alt timp, în niște zile secrete care se petrec undeva, între zilele săptămânii: Nimar între Luni și Marți, Țimier, între Marți și Miercuri, Rijo între Miercuri și Joi și tot așa, până când timpul, infinit, se va divide exact la doi, lăsându-ne pe fiecare, cu zilele lui.
      Eram obosit, mi-era frică, nu mă puteam odihni nicicând, nicăieri, pentru că există o anumită oboseală care nu e orice fel de oboseală, ci e verișoara morții, odată ce ți-a luat urma, nu te mai lasă, e acea oboseală prăfuită care vine din efortul de a trăi. Este epuizant să trăiești doar prin propriile puteri. E boală. E răutate, egoism, discriminare, inflexibilitate, intoleranță,...într-un cuvânt e sminteala sfințeniei. Căci ce altceva e sfântul decât un om smintit care, nefiind în stare să mai trăiască, face din asta cea mai înaltă virtute, cerând și celorlalți să renunțe la viață încă din timpul vieții, în numele unei speranțe pe care o numește Dumnezeu și care nu i-a vorbit niciodată?
     Poate, dacă îmi dai un suflet mai vechi de al tău, care nu-ți mai trebuie, voi găsi acolo întrebările care mă definesc, întrebări ale căror răspunsuri mi-e tot mai greu să le car în spate, răspunsuri care nu am știut niciodată la ce folosesc. Și nici nu m-a interesat. Atât de conformist sunt.

    

Gândul 4

     Pe plaja din fața casei mele a început să bată un vânt lung. E atât de lung încât nu văd de unde începe și unde se termină.  Am înălțat un zmeu și încerc să te fac să râzi cu gluma aia, cică Zmeul am reușit să-l înalț, dar lui Făt-Frumos i s-a rupt ața...Soarele e neutru, alb-prăfuit și nu știu dacă marea are culoarea vântului sau vântul are culoarea mării și nici nu-mi dau seama dacă nisipul ăla gri care ți se lipește de pielea udă, te acoperă, sau te risipește. Atât de frumoasă ești.