La Castelul Cantacuzino. Cu Bianca Drăgușanu.

Dragă Bianca, cred că nuanța asta de ruj e de vină...Auuu!!!, Nu-nu, e perfectă, e ok...

Buzele tale, două petale,
Ai grije de ele, 
Să n-o ia la vale...
                             
                             (taraful de acizi grași, Hia lu` Ronică)

Țapul cu 3 iezi

   Pînă nu demult, am crezut că, în special la munte, pachetul compus din ciobani dimpreună cu turmele lor păscător-rumegătoare, plus cîinii din dotare, are un rol eminamente turistic. Idealizînd noţiunea de "cioban", aceştia dau locului culoare și autenticitate. Fac parte din decor. Un decor interactiv uneori. Ciobanul ne dă nouă brînză, lapte, carne și bună ziua cu accent de la munte. Ouă nu. Ciobanul cîntă la fluieraș hand-made din lemnele pădurii. Aproape tot ce face e rudimentar, primitiv, sau altfel spus, folcloric autentic, ”din bătrîni”. Din moși-strămoși. Așa cum a lăsat Dumnezeu. 
   Concepția asta mi se pare un pic ofensatoare pentru ciobani. Eu, dacă aș fi cioban, aș fi un pic indignat. Cum vine asta, adică eu sunt un fel de neandertalian care, ori refuză prezentul, ori e prea prost să-l priceapă. Pe scurt, ciobanul e ori prost, ori e nebun. 

     La prima vedere, aplicînd logica asta pînă la un punct, cam așa reiese. Dar nu e deloc așa. Aș fi supărat degeaba. Ciobanul e, în mintea unui copil de la oraş, personaj de poveste, de legendă. Ca și preotul, soldatul, sau chiar ca și Moș Crăciun, el trăiește și acționează ”de partea bună a vieții”. Toate aceste personaje în care credem în copilărie și pe care le simpatizăm ca adulți (înafară de preot, care, pe vreme ce îmbătrînim, ne tot amintește de ceva anume), au o costumație aparte, specifică fiecăruia dintre ei, dar diferită de cea a omului obișnuit. Ei se ocupă cu lucruri care nouă ne fac bine, ne plac. Nu ne incomodează în viața de zi cu zi,nu ne izbim de ei pe stradă,  apar numai atunci cînd e rostul lor, de regulă în mijlocul unui eveniment. Și tot rostul lor e să nu se schimbe. Să nu le cunoaştem numele. În cazul acestor personaje, schimbarea înseamnă dispariție. Cum ar fi dacă un grup de oameni serioși i-ar pune la dispoziție lui Moș Crăciun un avion particular, considerînd o nebunie periculoasă zborul cu sania...

Dacă s-ar schimba, ciobanul n-ar mai fi cioban, ci un om obișnuit. Ar deveni Gigi Becali. Sau alt om mărunt,  cu ocupaţii mărunte, legate numai de bani. 
Nasol, pentru că atunci l-am urî. Oamenii obișnuiți se urăsc între ei. Se detestă. Despre ciobani ai să auzi adesea chestii de genul ”minunatul său port popular”, sau ”Stătea acolo, sus, pe creastă, sprijinit în bîta sa, neclintit, veșnic, precum muntele”.  Despre un lăcătuș mecanic, în schimb, n-ai să auzi niciodată ”minunatele sale haine de la second-hand Anglia”, sau ”stătea în stația de tramvai, sprijinit de-un stîlp, lejer abțibuit, veșnic ca întîrzierea tramvaiului”. 
  Dacă vreți, dreptate îmi dau și cei de la o companie de telefonie mobilă, care au pus în mîinile murdare de zer ale ciobanului Ghiță, o tabletă. Ciobanul și tableta: baba și mitraliera, cum spuneam demult, cînd voiam să subliniem că, un lucru, nu are nici o legătură cu un alt lucru. Ciobanul și tehnologia, sunt carevasăzică, diametral opuși. Iar noi trebuie să pricepem că tocmai în asta stă măiestria acelei companii de telefonie mobilă, că a reușit să înlocuiască fluierașul de fag cu o chinezărie de plastic. Să se deștepte și Ghiță, să aibe acces la informație! Iar cînd or vrea domnii afoni de la vodafoni să mănînce lactate naturale, vor mînca, la rîndul lor, tot chinezării! Importate de Ghiță cel informat de pe Ali Baba. 

Da` ce-mi veni să fac teoria ciobanului: am întîlnit unul chiar pe Muntele-deal de lîngă Broșteni. Fericitul posesor al unei mici turme de capre. Omul care mi-a dat prejudecățile peste cap: deși l-am cunoscut, deşi i-am aflat numele, nu şi-a pierdut farmecul, ba dimpotrivă. 
Întîi i-am cunoscut cîinele, pe Bulai. Cu o zi înainte, de fapt. Pe cînd mă hodineam olecuță. Ședeam pe-un picior de plai, cînd deodată m-am pomenit cu Bulai. Mioritic vorbind, a venit direct la mine de parcă chemasem și-un cîine. Cred că semăn un pic cu țapul din gașca păzită de el. Fără nici o introducere, a intrat direct în tăcere cu mine, o tăcere plină de semnificații, dar și confortabilă, de o sinceritate totală. Parcă, sătul de singurătatea sa cu caprele, Bulai abia aștepta să vină cineva de la oraș cu care să mai schimbe o tăcere-două.

Ulterior, am aflat că Bulai era un fel de Dog Jekill și Mrrrr Hyde. În afara curții era simpatic, de treabă.Însă, în timpul serviciului său de pază și protecție a animalelor și a gospodăriei stăpînilor, se transforma într-o bestie care nu mai avea prieteni, absolut incoruptibil. Și nu voiai să-l testezi: deși are mai puțin de 7 luni, cîinele ăsta e un fel de corcitură între rottweiler, saint-bernard și urs brun carpatin. E mare. 

  Ziceam că întîi l-am întîlnit pe Bulai, iar a doua zi pe domnul cioban de capre. La fel de comunicativ ca și cîinele său, însă pe partea cu vorbele, ne-a mărturisit că ieri a lipsit de la job din cauza sfintei sărbători a Paștelui, care i-a ridicat între plăcere și datorie un zid de seducții culinare. El a rămas pe partea cu plăcerea și așa se face că o zi a lipsit de la pășunat, dar caprele s-au descurcat și singure. Apoi am aflat că omul meu fusese la viața sa un mic întreprinzător, comersant, patron de bar și butic, ceva de genul ăsta. Lucrase și prin străinătate, iar acum, la pensie, ca să nu stea degeaba, luase caprele astea. Mai un lapte, mai o brînză, mai o subvenție de la APIA. Unde mai pui liniștea și aerul curat!
  Îl admiram, ba chiar l-am întrebat în glumă dacă n-ar vrea să facem schimb de  ocupații.
  A făcut și puțin marketing, dar nici nu mai era nevoie, brînza și laptele de capră se vînd singure, mai ales dacă se întîlnesc cu niște orășeni în vîrful muntelui. A rămas să cumpărăm la întoarcere. Ceea ce Stela și soacră-mea au și făcut, în timp ce Toma și cu mine ne-am dus direct acasă. Mare greșeală! Omul organizase o mică gustare stropită cu niște țuică proaspăt scursă din cazan.

Dar am recuperat mai pe seară, am fost în vizită ”la stînă”. O curățenie, de mîncai de pe jos. Bulai ne-a lătrat, ieduții ne-au sărit în brațe, iar cazanul de țuică ne-a încălzit noaptea rece, de munte. Gazdele, de mare excepție, ne-au tratat cu brînzeturi, prăjituri de casă și povești. Doamna fusese profesoară, sau vînzătoare, cam așa ceva din ce rețin eu. O seară, de altfel, extrem de reușită. Iscată, practic, din nimic. Am întîlnit un om pe-un deal, în mijlocul naturii, şi m-a aşezat la masă. În oraş, în mijlocul "civilizației", un alt om, îţi crapă capul doar dacă parchezi pe "locul lui" care, legal, nici nu e al lui. Şi atunci, mă întreb: de ce s-ar "civiliza" ciobanul?

    Uite, de asta e fain să călătoreşti! În special în locuri unde natura e civilizată sau unde civilizația e naturală.

Superofertă: Cruce Led full HD diagonala 10m Broșteni

       I-au pus cruce Broșteniului. La propriu. De aia luminoasă, cu leduri, care despică bezna-n patru.   
Păcat că nu am niște imagini de noapte, să vedeți ce frumos se înalță, albă și impunătoare. Laser, frate!

  Chiar lîngă Broșteni e un delușor. Cu rol de pășune. Delușorul își ia rolul în serios: zilnic, e păscut agale, de vaci, cai, oi, capre. Precum și de alte animale care beau bere, sucuri și aruncă peturile fix acolo unde se golesc. 
  Pentru că delușorul-pășune avea nevoie de-un nume, noi i-am zis simplu, Munte, și am purces să-l escaladăm ca atare. Mai precis, să ne plimbăm pe-o potecă care duce pînă-n virf, la cruce. Să atingem minunea cu mîinile noastre. 

  Cică în prima seară cînd s-a aprins, cîțiva bețivi cu privirea cvadruplată, care tocmai ce se hotărîseră să plece acasă, văzînd mai multe cruci luminoase pe cer, că noaptea dealul nu se mai vede, și-au făcut, la rîndul lor, cruce: au crezut că văd o escadrilă de avioane ostile, că sunt atacați pe calea aerului. Așa că s-au întors la crîșmă să-și mai facă nițel curaj. Sau să-și ia adio. Sau pur și simplu.
   Înafară de unul, un pic mai beat ca ei, care a crezut că vede wizzairul de Torino și s-a apucat să zbiere după nevastă-sa. După ce și-a amintit-cu greu-că nu e însurat, s-a liniștit.

   Crucea e chiar în vîrful Muntelui. Acolo unde numai vulturii se avîntă. Cu capu-n jos. Cînd leșină și cad din văzduh.
  Apropo de păsări, cît ne-am învîrtit pe acolo, n-am văzut nici o pasăre, de nici un fel să se așeze pe acest simbol al creștinismului. De unde concluzia că păsările sunt evreice. Nu sunt nici musulmane, nici budiste. Dacă erau musulmane, ar fi avut ciocul acoperit de pene-burka și s-ar fi detonat în crecătorii de pui, în cotețe, în piețe cu porumbei etc. Iar dacă erau budiste, s-ar fi aruncat în rîuri, ar fi cotcodăcit și ar fi ciugulit sincron, iar găinile al căror cocoș ar fi ajuns borș, s-ar fi aruncat în cuptor ca să fie arse împreună cu soțul lor. Ba mai mult, n-ar fi mîncat boabe de porumb decît condimentate cu curry.
  Priveliștea e magnifică. Cer, munți, dealuri, Bistrița, iar munți. Locația e perfectă, monumentul fiind vizibil de la orice terasă din localitate. 

   O inițiativă creștinească, lăudabilă, la urma urmei, fiecare are o cruce de dus. Sau de pus. Chiar, oare s-au depus și niște bani publici în niște conturi private, cu ocazia asta? Nu știu, mă întreb.Dacă da, și lor le putem pune cruce.
  Iar dacă oamenii locului vor fi nevoiți, la un moment dat, să plece din cauza lipsurilor, a minusurilor cum s-ar zice, tot va rămîne în urma lor, un mare plus. Luminos, în vîrful dealului. 
Vorba bancului: ultimul care pleacă stinge lumina. La cruce.

2 tickets to midnight

   Așa se vine seara, de la serviciu. Cu ceva de pus pe masă. Cu ceva bun.
  Faza mișto a fost cînd am intrat hotărît în Cărturești, m-am dus direct la front desk și am cerut, abrupt, 2 bilete la Iron Maiden. Cu fața asta de contabil rural, de navetist pe Iași-Hîrlău. Atît fata din spatele tejghelei, cît și colegul ei, au avut nevoie de cîteva secunde bune pentru a procesa ceea ce li se întîmpla. Am savurat din plin acele momente. Dragii de ei, probabil nici nu erau născuți pe cînd noi răgușeam la primul concet Iron Maiden, în 1995.
  După ce a reușit să lipească, mental, toate aceste secvențe din filme total diferite, atît ca genuri cît și ca epoci, d-șoara cărturească a egalat, întrebîndu-mă ceva, ce m-a luat, la rîndul meu, pe nepreparate:
- Doar la un concert doriți bilete?
Or fi mai multe concerte cu Iron Maiden și nu știu eu?! Or fi cîntînd Iron Maiden în deschidere la cineva?
M-am abținut cu greu să o întreb dacă mai are bilete la Fuego...