Viața și tata m-au învățat că tot ce mi se întâmplă rău, e din vina mea. Nu există scuze. Iar dacă mi se întâmplă ceva bun, nu-l merit și nu-i cazul să mă bucur, pentru că mi se vor întâmpla rele în plus față de obicei, pentru a compensa binele de care am beneficiat nemeritat. Nu zic că fericirea e imposibilă. Zic doar că e insuportabilă.
Teoretic, Fericirea e accesibilă. Practic, însă, până sus, la cuibul ei, din vârful cel mai înalt al destinului, bietul om trebuie să îndure atâtea mizerii, să înghită atâta găinaț de Fericire, să facă atâtea sacrifcii, să se schilodească în așa hal, încât la final, să nu-i mai rămână nimic altceva înafară de o ură hămesită. Și tare mă tem că singura fericire pe care o va mai putea simți atunci, va fi fericirea de a strânge de gât toți puii de Fericire din cuib. Și de a-i prăji la rotisor pentru a-și hrăni ura. În cazul în care puii nu-s ieșiți din ouă, merge și-o omletă. Nu contează, importantă e concluzia: Fericirea e oxigenul nefericirii. E Fata Morgana din deșertul vieților noastre deșarte. Fiindcă Fericirea asta mereu teoretică, veșnic viitoare, ne obligă la un prezent continuu de nefericire reală, concretă.
Tata nu mai e. Preotul l-a repartizat, ca pe toată lumea care a ”absolvit” viața, ”în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea”. Acolo e tata. Eu, personal, din toată inima, sper să nu.
Dacă există ceva după moarte, nu poate fi decât iadul. Să trăiești veșnic, chiar și într-un rai tradițional, devine, după un timp, un iad. Iadul se construiește în timpul vieții. După, ai la dispoziție o eternitate ca să regreți. Să regreți tot ceea ce ai fi putut face și n-ai făcut. Plus tot ceea ce ai făcut și n-ar fi trebuit să faci. Toate alegerile greșite. Toate clipele fericite care nu se vor repeta. Toate clipele de lașitate din cauza cărora ai ratat oportunități extraordinare. Toate zilele alea gri și anonime, în care nu s-a întâmplat nimic deosebit, înafară de faptul că ai fost oarecum viu și că ai fi putut face în așa fel încât fiecare zi să conteze, să conțină o amintire extraordinară. Sau măcar bună. Și să te împaci cu toate astea. Și te împaci, că ai timp. Așa, și după aia?...O veșnicie. Cu ce dracu să umpli o veșnicie?!
Îmi place titlul unei cărți pe care n-am citit-o: ”Viața e în altă parte” (Milan Kundera, scriitor ceh). Parafrazând, în cazul meu, aș zice altfel: ”viața e în alt timp”. La suprafață e OK, însă în adâncime e un dezastru, ca fiecare viață normală. Cine mă contrazice, are dreptate. Are dreptate, dar n-are adâncime. Viața e o nenorocire cu rădăcinile în prezent și cu florile carnivore în viitor. În termeni de specialitate, asta se numește ”anticipație negativă”. Vă las să ghiciți despre ce specialitate e vorba. Anticipație negativă: să vorbim puțin despre viitor.
Vorbind despre viitor, nu cred că mașinile vor extermina oamenii. Cred că oamenii vor extermina oamenii. Oamenii care vor deveni mașini. Oameni, care se vor dezobișnui să gândească cu propria minte. Care vor lua, repede, de-a gata, ce le va servi AI-ul. Cum zice un mare înțelept: AI, nu AI, tragi la poartă. Oameni ”eficienți”, care vor înlătura umanitatea din calea dezvoltării tot mai accelerate a societății. O societate redusă la o singură valoare: banii. N-o zic eu, o spune domnul Peter Thiel (nu-l știți, e mahăr mare, dar nici el nu vă știe, așa că sunteți chit), ceva de genul ”banii sunt fie importanti, fie sunt totul". Problema e că, din momentul în care totul, dar absolut totul va avea un preț, nimic nu va mai avea, cu adevărat, valoare. Dacă pui un preț – oricât de mare - pe libertate, pe dragoste, pe adevăr, pe dreptate, cineva, la un moment dat, va avea acești bani. Și le va cumpăra. Le va cumpăra și cel mai probabil, le va capitaliza. La va topi, le va mărunți, le va împacheta și le va vinde la bucată. Toate valorile umanității vor fi accesibile prostimii, doar pe bază de abonament lunar sau anual. Basic, Extra sau Premium. La fel, aerul, lumina soarelui și pastilele pentru odorizat flatulența. Asta m-a distrat, am citit-o undeva și am păstrat-o ca premisă pentru niște glume. Haide, ia-o de 3 ori (pe zi), să-ți miroasă curu-a flori! Vă dați seama că statutul social va fi stabilit (și) în funcție de mirosul pe care-l răspândești?!
”Dușmanii mi i-am pus pe gânduri/ Mi se spune Mister Răscruce de Vânturi/
Sunt pe opulență / Am sexy-flatulență.../My odor, mi amor!/ Vine un parfum de Gucci/ De la Mister dintre bucci”
Bogații vor emana norișori roz cu note de bemweu, cadaoale tunate, vopsea de tatuaje și aur, în timp ce săracii vor fi mai pe nostalgie, provocând lacrimi, cu arome de Rexona, Fa sau Farmec. Bineînțeles, în scurt timp vor prolifera fake-urile made in China, comercializate în Grand Bazar Istanbul sau online, pe vreo platformă cu ieftineli inutile, al cărei patron nu s-a certat - încă – cu Partidul.
Redevenind cât de cât serioși, pentru că tot l-am pomenit pe nea Petrică Thiel-deal, trebuie să luăm în considerare și tîmpeniile astea cu acceleraționismul și cu predictibilitatea viitorului. Pentru că mai nou, tehnologia ne-a avertizat că nu există liber arbitru și nici noroc. Sunt studii și cercetări care înclină spre concluzia că, fiecare dintre noi, avem un destin scris în gene, în ADN, ca un cod-sursă. "Modelul Centaur este capabil să anticipeze comportamentul uman în aproape orice tip de experiment psihologic. Acesta a depăşit cu mult modelele specializate pe care cercetătorii le folosesc de zeci de ani":
https://stirileprotv.ro/stiri/stiinta/precizie-inspaimantatoare-inteligenta-artificiala-poate-prezice-ce-face-un-om-inainte-chiar-ca-acesta-sa-stie-ce-decizie-ia.html
Se presupune că alegerile, deciziile și în general, acțiunile noastre, pot fi anticipate de un computer cuantic. Pentru o sută de ani de azi înainte. Nu știu dacă 100, dar pentru mulți ani, nu o lună-două. O perioadă istorică, cum ar veni. Ce înseamnă asta? Asta ne plasează pe toți într-o piesă de teatru cu 8 miliarde de actori care au, fiecare, rolul – literalmente - în sânge, actori care joacă după indicațiile unui Regizor controversat și complet expirat, pentru nici un spectator. Pe o scenă, evident, plată, că cine a mai văzut o scenă sferică? Logic.
Nu mai contează că Regizorul a bătut gongul de început (Big-Gong), important că toată producția a fost cumpărată de câțiva mașiniști cu foarte mulți bani, care se înghesuie acum să tragă cortina și să stingă lumina. Au făcut ei niște actori artificiali, au rescris piesa, vor s-o omoare pe asta de-o jucăm noi zilnic, ca s-o pună în scenă pe a lor. Fără Regizori de nici un fel. Nici cerești, nici telurici. N-au nevoie de nici un fel de regizor. Scopul piesei nu e să placă, ci să facă bani ca să controleze Lumea și să controleze Lumea ca să facă bani. Ce n-am înțeles eu: atunci când vor stăpâni și vor conduce lumea ca pe o companie, ei având puterea absolută și toți oamenii de pe Pământ fiind sclavii lor, pentru ce naiba le vor mai trebui bani?!
Așa arătând viitorul, acum, după 50 și ceva de ani de viață, mă gândesc la un lucru: dacă ar fi să aleg, oare m-aș mai naște o dată? Cu riscul de a nu mai fi eu, cel din viața asta. Să mă nasc cine știe unde pe Pământ, în cine știe ce fel de familie, din cine știe ce clasă socială. Mă pot naște campion olimpic sau paralimpic. Pot fi geniu sau cu retard mintal. Între noi fie vorba, cred că aș înclina spre a doua variantă. Așa cum e lumea azi, retardul e net superior genialității, din toate punctele de vedere. Mai ales dacă vrei să fii, pur și simplu, fericit. Un lucru, aș vrea, totuși, să nu se schimbe: să fiu tot om. Tu ai risca?
Cu toată sinceritatea, dar și cu multă aroganță, sunt extrem de tentat să zic pas. De cele mai multe ori simt că, o singură tură prin lumea asta profund greșită, mi-ajunge. Am cam văzut tot ce-am văzut și n-a fost neapărat plăcut. Însă, ca o femeie abuzată de consort, care speră că a suta externare din spital (consecință directă a violenței domestice), va fi cu noroc, cred că aș accepta.
Poate, dacă îmi joc cărțile cum trebuie de data asta păcălesc computeru cuantic și fac doar ce vreau eu. Iar dacă nu-mi iese cu liberul arbitru, poate voi avea, pur și simplu, noroc, cum ziceam. Hai noroc! La mulți ani mie!
