Final previzibil

Încă un episod Anonimul X
   În deschidere, bat un pic cîmpii. Dacă vă interesează doar povestirea, săriți pasajul ăsta, n-are legătură cu nimeni și cu nimic.
  Povestioara asta merită un final. Mai ales că e unul cu happy și cu end.
Am lăsat multe proiecte neterminate.
E împotriva filozofiei mele de viață să termin ce am început. Da, domnilor, puteți să interpretați golănește chestia asta, pe ideea că nu-mi place cu finalizare!
   Viața e prea scurtă și sunt prea multe de experimentat. Odată ce ai început ceva, nu are rost să-ți pierzi timpul cu acel ceva pînă la încheiere. Ai văzut cam despre ce e vorba, gata, hai, altceva! Nimic nu poate fi suficient de interesant de la început pînă la sfîrșit. Doar începuturile pot surprinde, pot emoționa, pot electrocuta viața. Finalurile, în general, lasă în urmă o părere de rău, un regret, ca orice despărțire. A fost frumos, dar s-a terminat. Finalurile sunt duminici.
 Există și o excepție, ca de la orice regulă, bineînțeles. Sfîrșitul suferinței. Deși, nu e chiar o excepție, sfîrșitul suferinței fiind, de fapt, tot un început. Începutul a ceea ce va urma. Suferința în sine e un final în desfășurare, oricît de mult ar dura. Lung, interminabil, dar e totuși un final. Finalul a ceea ce a fost înainte.
    În fine, fiecare se descurcă cum poate pentru a da sens vieții. Am mai spus-o. Viața, în sine, nu are nici un sens. Cîți oameni sunt pe Pămînt? Vreo 7 miliarde. Ei bine, avem 7 miliarde de adevăruri despre viață și nici unul, de fapt. Șapte miliarde de începuturi. În schimb, avem un singur adevăr despre final. Adevăratul final e întotdeauna previzibil.
  De aceea ne plac poveștile, în special cele cu final fericit. Pentru că ne oferă începuturi, ne dau iluzia nemuririi, chiar dacă au un final. Ba chiar de aceea! ”...și au trăit fericiți pînă la adînci bătrînețe, iar de n-au murit, mai trăiesc și astăzi...”. Problemele s-au terminat, nu povestea. Adevărata poveste e cea nespusă și începe odată cu sfîrșitul celei ce merită povestită. După ce Făt Frumos se bate cu Zmeul și o salvează pe prințesă. Ăsta e doar începutul vieții lor fericite, cu copii mulți, cu case, cu palate, cu mașini 4X4, cu amante, cu lux, cu plasme, cu vacanțe în Dubai, Halkidiki, Poiana Brașov și Mamaia. Povestea care ne încîntă pe noi, nu e povestea personajelor. E doar episodul pilot al vieții lor.

   Dar haideți să ne ocupăm și de finalul poveștii noastre, gata, am bătut destul cîmpii.

  Recapitulare: timp de 3 luni am trăit cu dorința, speranța și teama de a nu reuși să plecăm la mare. În seara dinaintea plecării ni s-a stricat mașina.

  Reluăm: ultimul lucru care ne mai rămăsese de făcut înaintea plecării era să spălăm automobilul proprietate personală. Așa că, materializarea fobiei mele din ultimele 3 luni - aceea de nu reuși să plecăm la mare -, s-a produs la acea spălătorie auto. Seara. Am încercat mai multe variante, am dat telefoane, nimic.
  Lucrurile au început să se miște din momentul în care a intrat în scenă patronul spălătoriei. Cică avea în memoria telefonului numărul unui magician care putea desface orice încuietoare. Chiar așa s-a exprimat dl. patron, ” ăsta parcă are iarba-fiarelor!”. Partea proastă era că Liviu Chei (acesta e numele de scenă al meseriașului) nu răspundea la telefon. Amabil, înțelegător, șefu ne-a oferit găzduire peste noapte pentru mașină. De treabă, omu.
 Apoi s-a întîmplat ceva remarcabil: a pornit mașina! Butucul japonez a cedat la insistențele antreprenorului român. Mînă de patron, domle! Ce atinge ea, pornește, funcționează. Karma ni se schimbase. A răspuns la telefon și Liviu Chei. Nu era în oraș, dar urma să ajungă cîndva, spre miezul nopții. Stabilim să ne întîlnim în parcarea din fața blocului meu.
  Cu lacrimi în ochi, în uralele mulțimii, părăsim spălătoria disperării și plecăm spre casă, unde ne aștepta, vălurind de fericire că merge la mare, Toma.
  Împreună cu Stela, ne făceam calcule. Cam cît ne-ar costa reparația. Estimările noastre cele mai sumbre se opreau undeva, pe la 300 de lei. Au urmat două ore grele. De oboseală, de îndoieli în calitățile ”ierbii fiarelor”...
  Pe la miezul nopții a sunat telefonul multașteptat. M-am întîlnit cu Mr.Keys. A venit împreună cu soția, pe post de asistent. Corect, de ce să împartă banii cu altcineva? Dar ce zic eu, numai banii? Că și soțiile astea, dacă le neglijezi prea mult...se întorc la soții lor. A scos butucul din Mitsubishi, și-a împachetat trusa de scule  și soția, le-a băgat într-un Matiz și a dispărut în noapte. 450 lei. Cu alte cuvinte, 100 de euro. M-a prins de nas! Asta e. Noapte, urgență...
  Au urmat încă 2 ore grele și apoi gata! Mașina era ca nouă. Adică foarte scumpă. I-am dat banii și i-am mulțumit sincer lui Liviu Chei. Pe bune!
  Și-am plecat la mare! Și ne-am oprit la o cafea. Iar am plecat la mare! Apoi, o cafea mică...

EL DOREL-DO !

Tare ne mai place munca! Ne-am uita la ea ore în șir!...

Europa, România.

Strada Armeană, Iași, noiembrie 2013.

  Dorel și fanii săi: mare reprezentație. Dorel interpretează la rangă și capac de canal o rapsodie de toamnă.
Ca și grad de dificultate suplimentar, canalul e un pic sub asfalt. Asta, deoarece strada pe care se desfășoară reprezentația a fost de curînd asfaltată. Acum va fi spartă din nou deoarece nu știu ce companie (parcă Romtelecomul, dar nu e sigur) s-a gîndit să-și vîre cablurile prin underground, la iernat.
   În acest context, spectacolul la care asistăm se ridică brusc, la alt nivel: operă! Da, urmărim o versiune a ”Troienelor” într-o punere în scenă ce l-ar face pe Andrei Șerban să-și dea cu ranga-n...premii, de invidie.    Priviți aceste gingașe troiene, ce la muncă nu renunță, șase la număr, în cor, ne anunță:” - This is sparta!”, referindu-se la strada proaspăt asfaltată, bineînțeles.
  Cum să nu fie România EL Dorel-Do -ul Europei? Aici totul se poate. Asfaltezi o stradă, asfaltezi și canalele, apoi, după cinci minute o spargi la loc, că uite-așa, am uitat ceva sau n-am fost în stare să comunicăm la timp. E suficient să zici : Dorel, do! și Dorel face. De unde și denumirea: El Dorel-Do!
  Dragă Dorel, nu uita: cu cît mai multe capace, cu atît mai multe șanse de cîștig!

Secretul succesului Dorelian se află în principiul: ”Cel mai deștept cedează primul”.Capacul canalului a cedat și s-a deschis.

Dedicație muzicală cu un domn, o cîntăreață și oleacă de prefață.

Prefața.
Se întîmpla prin 2004. Amy Belle se lăsa descoperită (nu dezvelită!) pe străzile din Glasgow, de un prieten al lui Rod Stewart. Făcea "busking", un termen ce s-ar traduce "spectacol live" în locuri publice. Pentru turiști, mă gîndesc, dacă ținem cont că acțiunea se petrece în Scoția! Spre deosebire de "mahala", concept care, la prima vedere, ar fi traducerea exactă a buskingului, ceva îmi spune că termenul scoțian implică și oleacă de talent, plus ceva calitate artistică. Cam ca băutura contrafăcută de pe la noi, versus whiskey-ul scoțian de pe la ei, no offence, Dorele! Ideea e, că, fără altă introducere, Amy s-a trezit din stradă, fix la London’s Royal Albert Hall, alături de un domn ciufulit, îmbrăcat în galben. Finalul neașteptat al poveștii cu moderna Cenușăreasă constă în faptul ca my Belle s-a reîntors la busking. Cică au si stelele căzătoare facturi de plătit. Noaptea cu Mr.Stewart nu a dat Rod imediat.

Revin la dedicația muzicală.
Supraviețuind cu greu acestei piese de mare excepție, trecînd cu bine peste momentul înfiorător de mișto în care publicul fredonează, nu reușim, totuși, să ieșim 100% învingători din această confruntare cu arta. Așa cum marii magicieni nu-si dezvăluie niciodată trucurile, deși "toți știe că e un falș ordinar", tot astfel, Rod Stewart, acest magician al muzicii, îl ia pe

 ”I don`t want to talk about it" în brațe, atunci cînd îl întrebăm, exasperați:
”Da` cu saxofonista ce-ai avut?!”

Miracolul prefacerii apei în vin

La Iași e toamnă-n Cer și pe pămînt / Iar frunzele, murind, parcă ne dau lumină / Și parcă lumina e sfințită cu rugină, / La Iași e toamnă și parcă muritul mi-e mai blînd.

  

O bucată urîtă din Iași văzută de la Cetățuia

   Aveam în mașină un bidon pensionat. Un pet de apă minerală retras din activitate și trecut pe post de apă de rezervă pentru probleme auto. Pur și simplu n-a mai băut nimeni din el, a rămas neobservat prin portbagaj și a trecut vremea lui. Bulele s-au cam dus. Apa, la căldură, s-a cam amestecat cu plasticul petului. Asta e. Zăcea acolo, așteptîndu-și obștescul sfărșit. O ultimă utilizare și apoi...marea reciclare.
  Acum mă uit la el mut de uimire: pur și simplu a revenit în actualitate. Dar ce revenire: e plin cu vin! Și nu cu orice fel de vin. De vin divin!

  Am fost la mănăstirea Cetățuia, așa, să mai omorîm timpul pînă cînd va termina Toma meditația la matematică.Aveam la mine și aparatul foto, iar Cetățuia avea o frumoasă zi de toamnă. M-am gîndit să le fac cunoștință, anticipînd că se vor înțelege perfect.
  Pe cînd ne îndreptam spre poarta de intrare, am observat un cetățean cu un bidon de 5 litri plin cu o licoare pe care lumina aurie a apusului autumnal o punea în valoare excelent. Nu părea a fi ceai. Ne-am informat la intrare și am aflat că se vinde vin, există o cramă, un vînzător, iar în lipsa vînzătorului, un nr. de telefon lipit pe cramă. Și am purces în cercetare viticolă. Printre mirese chinuite de fotografi prin toți boscheții și toate tufele din curtea mănăstirii (tufe de fufe și fufe de tufe...), am ținut calea dreaptă, am crezut și miracolul s-a produs.

 (

Am ajuns la porțile raiului bahic al mănăstirii. Pe sfîntul Petru de la Porțile Cramei Cetățuia îl cheamă Ovidiu. Simplu. Ca în filmul ăla, ”Eu, tu și Ovidiu”.  Sfînta treime e o caracteristică a religiei noastre: eu, tu (vinul) și Ovidiu.
  Ovidiu n-avea decît bidoane de 5 litri. Dar nu avea nimic împotriva peturilor de alte religii.
 Așa că am dat fuguța la mașină și am adus petul muribund, l-am umplut cu un cupaj de fetească cu merlot, ceva demisec și bonus, am reciclat si două petuțe de 0,5 litri cu ceva cabernet.
  Mergînd înspre mașină, am meditat la miracolul credinței, la ceva de genul să nu-ți pierzi speranța niciodată.
  Căci oricît de stătută și expirată ar fi apa din izvorul vieții tale, prin credință și răbdare, după mult zbucium și chin, o poți transforma în vin! Aleluia !

Roșia Montană nu-i Moșia Pontană !

   Mi-aș dori ca cei de la putere să încerce să fure mai mult și mai des.
Mi-aș dori ca străinii să încerce ne exploateze mai mult. Să ne ia munții cu totul. Să ne ia Marea. Delta. Transilvania. Roșia Montană e zero...virgulă ceva. Nesemnificativ.
   Vin și eu la spartul tîrgului să-mi dau cu părerea pe subiectul ăsta ultramegasuprasaturat. Nici măcar nu-i părerea mea, gîndită de mine, eu doar am preluat-o de la un domn. Umblu cu păreri second-hand, ce să fac, ăsta-i comerțul. Oricum nu mai există păreri originale, asta măcar nu-i made in China. E made în Iași.  Îmi pare rău că nu am reținut numele părerologului, lucrează la Radio Hit Iași, cred că acum se numește Hit 94, ia stați un pic să caut pe goagăl. Foarte tare ! Am căutat după cuvintele-cheie ”hit94” și am găsit:

Hit 94 Aruba Dutch Caribean. Prea departe.

Prea afară din țară.

Dar!..dar mai jos, pe pagină la vale, google îmi scoate-n cale, un link moldovean, un vechi radio ieșean: 

Radio HIT 94,9 FM Iași. 

El e. Pe dumnealui îl ascultam în mașină într-o oarecare dimineață. 

  Se comenta subiectul nr.2. Vreo lună de zile n-au fost decît 2 subiecte în România: Roșia Montană și cîinii vagabonzi. După 23 de ani de la Revoluție, atît ne-a mai rămas. Așa că atît dezbatem. O săptămînă e Roșia subiectul nr.1, săptămîna urmăreață maidanezi cu blana creață pe locul 1 și cianurili pe 2, c-așai presa pe la noi.

    Mi-a plăcut comentariul animatorului - se ptrecea pe la 8 AM- vizavi de Roșia Montană. Lăsînd la o parte fondul problemei, în opinia sa, forma pe care a luat-o protestul e un lucru bun: oameni de bun-simț, uniți și animați de o idee. Că e bună , că e proastă, că au dreptate, că nu au, că sunt naivi...nu asta admirăm la ei, ci faptul că o idee i-a unit și i-a mișcat. Oamenii de bun simț ar trebui să fie un barometru pentru politicieni. Dacă oamenii de bun simț au ieșit în stradă, înseamnă că e grav. Apoi am văzut un documentar pe Digi, la emisiunea Bonton, despre protestele de stradă -cred că doar cele din București- și iarăși am fost foarte plăcut surprins. Lume faină. Muzică simfonică pe stradă. Cîteva zvîcuri artistice pe parte de grafică. Foarte multă creativitate. Și curățenie.

     Bineînțeles că reportajele astea sunt părtinitoare. Dar în acest reportaj, ca să nu avem discuții, era intervievat chiar purtătorul de cuvînt al Jandarmeriei. Treaba cu disciplina și curățenia a fost confirmată răspicat, oficial protestul merge bine. Frumos. Naiv poate, inutil poate, dar sigur uman.

     Nu știu ce-i cu Roșia Montană. N-am fost acolo, nu am vorbit cu oamenii din zonă. Nu am văzut contractul cu statul, nu am cunoscut-o pe Sanda Lungu și nici nu vreau să fiu în șosetele ei zilele astea. Nu mă pricep la exploatări miniere de nici un fel, singurul lucru pe care îl mai scot de sub pămînt rareori, e un bidon de vin din beci, cînd mergem la țară. Poate, pentru oamenii de acolo ar fi o soluție. La minerit mă refeream, nu la vin. Poate ar fi și alte soluții.  Palinca, de exemplu. Nu știu, repet, subiectul mă depășește.

     Ceea ce am văzut și mi-a plăcut a fost că Roșia Montană a marcat o limită. Dincolo de care au apărut Oamenii. Oamenii pe care îi credeam dispăruți, oamenii de care mi-era dor, oamenii buni, frumoși. Și sunt atît de mulți! Credeam că eu plutesc singur, în derivă, pe un ocean de egoism, orgoliu și prostie, pe talazuri de manele, amenințat de rechini-cocalari. Acum am văzut că, uniți, ne putem colmata în insule de bun-simț și omenie, pentru ca, apoi, să le unim și să punem de-un continentuț, așa, mai mic, dar mai șic.
 Așa cum ăia din Dubai au reușit cu bani să facă insule-n ocean, noi, cu bogăția noastră, putem face mult mai mult, da, suntem bogați. Mai bogați decît multe alte popoare, avem imaginație, talent, inteligență, dar ne lăsăm exploatați de alții, mai puțin scrofuloși.

     Exploatatori de profesie. Au venit și ne-au făcut să ne mîncăm între noi. Ne-au făcut să credem că doar binele individual există și că, pentru a-l obține, trebuie să treci peste cadavre, banul scuză mijloacele. Ne-au luat gata îndoctrinați din comunism, avînd inoculat cultul Statului, al Tătucului și ne-au mințit paternal cu ajutorul politicienilor corupți, al presei și al miilor de ceaușești pe care i-au pus pe posturi de conducere în corporațiile lor. De ce credeți că majoritatea șefilor din corporațiile străine și de la stat sunt pur și simplu proști? Exploatatorii nu au nevoie de oameni competenți, regulile afacerii sunt stabilite de alți specialiști, înafara țării. Au nevoie de oameni obedienți și slabi, de paznici, de biciuitori obișnuiți cu biciul (ați observat, mulți manageri sunt de la coada vacii) , cu ajutorul cărora să poate conduce inuman, tratînd angajații nu ca pe oameni, ci ca pe simpli indicatori statistici. Ne-au manipulat și ne-au convins că singura noastră șansă de supraviețuire e să sclavagim pentru ei, să le dăm tot ce avem plus dobîndă și să fim și recunoscători pentru asta!
 
     Ei bine, în cazul Roșia Montană,  procedeul cu cianuri al politicienilor noștri și al manipulanților de afară, cianuri compuse din furt, minciuni și sfidare, a funcționat ! A scos la suprafață aurul din noi.

  Mi-aș dori ca cei de la putere să încerce să fure mai mult și mai des. Mi-aș dori ca străinii să încerce ne exploateze mai mult. Mi-aș dori ca proștii ăștia lacomi să rîvnească nu la o Tomată Montană, ci să încerce să facă Ketchup Montana din țara asta, ca să ne trezească pe toți și să le arătăm că nu-s pe moșia lu` tac`su!
    Roșia Montană nu-i Moșia Pontană!

Atît am avut de spus: asta mi-a plăcut la Roșia Montană, Omenia Spontană!