LASER, FRATE!

De ce românii consideră patriotismul o mare flatulare

        Cred că e o chestiune ce ține de liberul arbitru. Deși marea majoritate o neagă și o reneagă din cauza situației economice, ea există. România. Așa s-a scris istoria. Acest spațiu geografic poartă această denumire. Sunt țări -mult mai puține decît ne-am fi dorit, dar mai multe decît ne-ar da dreptul să ne considerăm în mod excepțional nenorociți ai sorții - dar sunt țări ai căror cetățeni o duc mai rău decît noi. Mult mai rău. Și sunt și negri. Bine, pe ei uneori îi viziteaza Angelina Jolie, nu mumia lui Brijit Bardot.        
       Desigur, nu există nici un studiu științific serios care să ateste că oamenii născuți într-o anumită țară, au undeva, la baza ADN-ului, culorile drapelului național. Nu suntem români, nemți sau americani din naștere. ”M-am născut în România. Ce țară de căcat! Lasă că plec eu de la țăranii ăștia cu care nu am nimic în comun, la civilizații ăia, care mă înțeleg și mă apreciază la justa mea valoare„... În două săptămîni uit și limba. Asta auzi foarte des. E și asta o opțiune individuală, e o chestiune ce ține de liberul arbitru. Ba, de foarte multe ori, românul, chiar nu are de ales.
     Însă, cei plecați, recunosc la un moment dat că nici asta nu e soluția. Da, ziua de mâine e mai sigură. Coșul de cumpărături e mai plin. Dar în ochi...în ochi e un gol, un vid ce se vede pînă în suflet. Am reîntîlnit de curînd 2 prieteni dragi stabiliți de mulți ani în State. Bine și f. bine situați material, absolut de neconceput de bine pt noi. Elementul comun care m-a izbit a fost cel de...nu știu cum să-i spun, de animal de zoo. Sătul, dar fără viață. Privirea aceea goală, moartă, o nesiguranță, o grabă în gesturi, un ”ceva” lipsă în permanență, o stare de veșnică așteptare a ceva pierdut pentru totdeauna. Ei nu aparțin acelui loc și nu vor aparține niciodată cu adevărat. Poate copii lor, dacă nu chiar nepoții. Dar nici nu mai au o legătură suficient de bine vascularizată cu țara în care s-au născut.
    Am fost plecat 2 săptămîni în străinătate acum cîțiva ani. Mi-a rămas, ca experiență de viață, undeva în top 5, ca să zic așa. Printre experiențele plăcute, bineînțeles. Totuși, în acele zile, într-una dintre nopți, am visat că eram la o nuntă românească, cu muzică populară și cu toți prietenii. Ca să fiu sincer, deși urăsc nunțile și muzica populară, m-am simțit extraordinar. Veți spune că, oricum te simți bine, doar cînd vezi că se mai nenorocește și altul, așa, ca tine! Nu nu e asta, mi-era dor de locurile în care m-am format și pe care le înțeleg cel mai bine.
     Cred că limba învățată de la țîța mamii te leagă de poporul tău cel mai mult. Dincolo de cuvinte, vorba cîntecului, dincolo de gramatică, limba unui popor are o parte nerostită, are un suflet al ei pe care doar vorbitorul nativ o înțelege. Culmea! Nu cuvintele ne transmit adevăratul mesaj, ci tocmai tăcerile dintre ele, lungimea pauzelor și sentimentele ce rămîn în aer în mod magic după ce matrițele grele, de fontă, ale cuvintelor ce le-au dat forme, au căzut și s-au sfărîmat în colbul timpului.
     Cum trebuie să sărbătorim ziua României? Nu trebuie. Dacă nu simți acum asta, e ok. Cred,totuși, că la fel de corect ar fi ca, dacă nu o sărbătorești, nici să nu o înjuri. Nu ai dreptul. Înjură guvernul, politicienii, hoții, corupții, cocalarii, nesimțiții, maneliștii, turnătorii, aroganții, profitorii, becalii, drăgușancile. Dar aceștia nu sunt România. Capra vecinului, Miorița, ”merge și așa”, Dorel, mititeii, statul la terasă, personajele lui Caragiale, nu sunt România. România poate fi o zi de iarnă în care te-ai îndrăgostit. Poate fi cartierul în care ai copilărit. Poate fi strada pe care ai locuit cînd ți s-a născut primul copil. Cimitirul unde aprinzi o lumînare bunicilor, părinților, prietenilor. E o chestiune ce ține de liberul arbitru, o opțiune individuală.
   Dar s-ar putea să avem o surpriză extrem de plăcută, la nivel colectiv, dacă, odată, de un orecare 1 Decembrie, am încerca să punem lumînările aprinse în tort și să petrecem din tot sufletul, decît să continuăm să le înfingem, individual, în păhărelul cu colivă, să stăm singurei fiecare în pătrățica lui pentru care plătim rate și să ne înjurăm între noi întru prosperitatea și satisfacția celorlalți baci ungureni, americani, ruși și de ce naționalități doriți, care ne mănîncă de zeci de ani miorițele, lăsîndu-ne nouă fasolea, ca delicatesă aniversară. De asta avem impresia că patriotismul e un sentiment bășit.

La România-n praznic (I)

Politicienii românești sunt acuzați că nu au făcut nimic pentru țară. Nu-i adevărat!

Ei au pus ”STAS” în ”PARASTAS”! 

Parastas, ținut cu religiozitate, în fiecare an, de 1 decembrie.
   Fiind țara paradoxurilor, România are o dată a nașterii bine stabilită, dar o dată imprecisă a morții. Oricum, atunci cînd s-a pronunțat data nașterii, pacienta era moartă demult și mormîntul jefuit.
    În consecință, Ziua Națională a României s-a transformat în veșnica ei pomenire.
Ia să vedem cum o pomenesc chiar cei aflați la profanare, pardon, la guvernare sau în opoziție, totuna.

Normal că versurile preferate ale președintelui sunt ”Pe mese sau sub mese...”

Doamnelor și domnilor, de Ziua României, dedicație pentru poporul român,

  Traian Băsescu și trupaVOMA!

Nu mai urlați, 
Vă aude și Boc
Am inteles ideea, 
Ați risipit voturile pe un dobitoc

Să ies naibii din țară
Cică-s javră ordinară, poporule,
Te crezi tu liber dar ești fraierul…

Perfeeect,(drag popor, drag popor)
Fara tine (drag popor, drag popor)
Să vină oricine (drag popor, drag popor)
Am timp să trăiesc bine! (drag popor, drag popor)

Perfeeect (drag popor, drag popor)
Nu mă doare (nici în cur, nici în cur)
Țara asta (drag popor, drag popor)
O vînd in drum spre mare (drag popor, drag popor)
 
Te-am înșelat.., 

Dar Ponta te minte
Am circumstanțe
Însă, am vrut și eu să văd cum e să fii președinte
V-ați transformat

În instanță morală, dar ați uitat 
Treceați prin vamă furăciuni de-afară și era...

Perfeeect,(drag popor, drag popor)
Fara tine (drag popor, drag popor)
Să vină oricine (drag popor, drag popor)
Am timp să trăiesc bine! (drag popor, drag popor)

Perfeeect (drag popor, drag popor)
Nu mă doare (nici în cur, nici în cur)
Țara asta (drag popor, drag popor)
O vînd in drum spre mare (drag popor, drag popor)

Ti-aduci aminte cînd ne-am combinat? 
Voi m-ați votat, era perfect, părea adevarat
Pe mese sau sub mese, da' numai impreună
Politica și furtul se cam tineau de mînă, 
Apoi m-am transformat ușor, ușor în dictator
Și am început să iau șpagă în fiecare seară
Ziceam ceva de genul “Corupția e luptă grea”
Dar o cam luasem razna, nu îmi mai ajungea!
Acum sunt singur la putere, dar nu e supărare
Decat ca Jiji sau Adiță in inchisoare, 
Mai bine... cu Nuți in drum spre mare!...

REFREN...ACELAȘI REFREN..

.

Capu` la cutie!

   În filmul SE7EN, din 1995, Brad Pitt și Morgan Freeman anchetează o serie de crime, fiecare crimă avînd la bază unul dintre cele șapte păcate capitale: lăcomia, zgârcenia, lenea, mânia, mândria, pofta și invidia. În scena finală, criminalul, interpretat impecabil de Kevin Spacey, îl provoacă pe detectivul Mills (Brad Pitt), pînă cînd acesta apasă pe trăgaci. Astfel, planul diabolic al criminalului în serie se finalizează cu succes: el, nebunul, moare de păcatul invidiei, iar detectivul e ultima victimă, a mîniei. Ceea ce era de demonstrat: nu există om fără un păcat de moarte.
  Dar cum reușește asta răutăciosul, invidiosul mic? Simplu, călcîiul lui Ahile al lui Mills ( ce mișto sună!): tînăra soție a detectivului. Îi taie capul, îl pune într-o cutie și-l face pe Morgan Freeman să deschidă cutia. Doamnelor și domnilor, scena finală, SE7EN: 

Cam ceva asemănător mi s-a întîmplat și mie, ieri. Am apăsat pe trăgaci. O dată, nehotărît. Apoi am descărcat tot încărcătorul, cu sete!
Urîtă zi! Dar utilă, oarecum. Și de neevitat.

   Am scris un text urît : http://cinicu-72.blogspot.com/2013/11/doctorita-fara-felatie-gura-sloboda-la.html
Destul de bunișor, dar urît ca o tumoare malignă, dezvoltată în 16 ani de lucru cu publicul.
 Ieri n-am mai rezistat și m-am operat, am extirpat-o pe blog. Cu o hemoragie de expresii triviale, de nestăvilit!
  Nu mă simt bine cu toate porcăriile alea pe tapetul meu, dar mă simt mai mult exorcizat decît îndemonizat.
Expresiile alea abjecte și cuvintele alea fotbalistice parcă au prins viață de la sine, nu am ce le face!
  Nu vreau ca răul să învingă, dar uneori, arbitrii trișează și atunci te trezești că răul a învins deja, ba chiar a părăsit ringul, și-a încasat banii, a ajuns acasă, a făcut un duș, a desfăcut o bere rece și acum se uită amuzat la televizor, la tine, cum te bați singur în ring. Atunci, nu mai poți respecta nici tu regulile. Și cedezi.
  Care a fost cutia mea? Și al cui cap era înăuntru? Care e păcatul meu de moarte? Sau păcatele...vorba bătrînilor, „vai, maică, pacatele mele”...și mai bea o țuică.
  Frica de moarte. Frica de viață. Ura față de moarte. Capul din The Boxul meu? O înmormîntare, tocmai venisem de la o înmormîntare, de unde aduceam în suflet lacrimile unei mame care își îngroapă copilul.
 În fața unei astfel de suferințe pînă și o rugăciune e profanatoare, d-apăi niște istericale de pseudo-Dna-Dr!
 Prea bicisnic, prea josnic, prea ca la oraș! Atunci au explodat toate din mine.
  Frustrări, insatisfacții, stress...sigur că le am pe toate. Cine nu le are? Chiar, vă rog, cine nu le are să se oprească aici, să mă șteargă de pe facebook, de pe email, din telefon și să-și vadă de manelele lui! Pentru că cine nu are îndoieli asupra propriei persoane, e un prost autentic. Iar proștii ascultă manele, asta e lemă, nici nu necesită demonstrație.
  Ce zi urîtă! Din momentul în care am postat veninul de ieri, nu m-am mai simțit bine. La un moment dat, negăsind loc de parcare în fața băncii, m-am dus cu mașina vizavi, în parcare la Golia. N-am găsit nici acolo, nici măcar s-o parchez pe o parte. Pînă să mă uit după vreun loc, sau după vreo altă mașină care să plece providențial, cedîndu-mi un locșor curat de oprit și de parcat, mă trezesc că un cetățean de pe trotuarul de vizavi, vigilent ca orice om fără treabă, intrasigent ca orice pierde-vară-toamnă-iarnă-primăvară, se ia curajos și injurios de mine că de ce am parcat acolo. Hotărît să nu mă cobor la nivelul lui, traversez cu gîndul să-l fac să realizeze că nu așa se esprimă tovarășii pă tlotuarl. Trlotlouar. Nu, troulttoar. Mă rog, pe stradă! Văzînd că vin spre el, i-a mai pierit oleacă civismul și s-a resemnat oarecum s-o ia în bască. S-a întors pe o parte, pregătit să-mi aplice tehnica ”Ya Shi Fuji!” . Chiar avea bască, de aia, cu țumburuc. L-am întrebat cum de își permite să-mi vorbească așa fără să mă cunoască. El, mai diareic, mai moale un pic, m-a întrebat ce vîrstă am. Voia s-o bage pe aia, să nu dau într-un om în vîrstă. Băi, la un moment dat nu știam ce să fac!
Să-l pocnesc, nu. Să-l scuip, nu. Să-l înjur, m-aș fi coborît la nivelul lui. Ce naiba să fac, să-l pup?!
  M-am învîrtit oleacă în jurul lui, înfoiat ca un cocoș mexican de lupte ilegale, pînă am plecat. Asta e, n-ai ce face. Fă-i plîngere pentru bunele moravuri și demonstrează că te-a înjurat. Fă reconstituirea cu un polițist. Nu vei rezolva nimic, dar vei avea șansa să înjuri după pofta inimii, dar legal, un caschetar. Chiar, merită o Camera Ascunsă chestia asta!
   Mîine e o nouă zi. Să învingă binele!
Cu toate că răul ăsta e ca un drog. Prima dată ți-e rău, dar apoi mai vrei. Ptiu, drace! Doar n-o să ajung ca știrile de la ora 5! Sau ca Edward Norton în Fight Club, tot cu Brad Pitt, alt film maxim!

Diminețile de vară

    E noiembrie tîrziu, e o dimineață rea, ploioasă și rece, inumană ca o manageriță corporatistă. Bașca, mai e și luni ! Săptămîna de lucru, acest monstru zămislit în cine știe ce abisuri infernale, își deschide gura imensă, trăgîndu-ne în pîntecele ei, în care va trebui să supraviețuim pînă vineri, cînd ne eliberează. După ce ne-a mai digerat un pic, prin părțile esențiale. Vreau să îmi închipui că eliberarea se produce prin gaura aia de pe spate, stilul balenă, nu prin alt orificiu! În concluzie, e un moment bun să vorbim despre diminețile de vară și despre vacanțe.
   Îmi place să mă trezesc devreme. Să confisc zilei 2-3 ore de liniște, ore ale dimineții, doar pentru mine. În general cam asta e tot ce ne rămîne din 24 de ore. Cam atît trăim cît-de-cît.

   Dar diminețile de vară au în plus aerul și încă ceva. E atîta viață, energie, prospețime, în atmosfera unei dimineți de vară! Se simte verdele, se simte albastrul, galbenul...pînă și apusul acelei zile îl poți simți într-o dimineață de vară, atît e de limpede! Magia durează pînă la răsăritul soarelui, cît încă decorul e ireal în lumina lunii. Includem aici, ca bonus, clipele incendierii cerului și norilor. Dacă aș putea sublima o dimineață de vară, transformînd-o într-o licoare cu parfum de tei, liliac și salcîm, cu fum de frunze arse, cu gust de cireșe și căpșuni, caldă ca o ploaie de vară și de culoarea mării, aș avea elixirul tinereții veșnice. Pentru că în diminețile de vară, ochii și sufletul îmi sunt de copil, orice vîrstă aș avea.  Poate e și un reflex Pavlovian pe aici, asocierea cu vacanțele de vară.
   Apropo de vacanțe de vară, îmi aduc aminte ce mult însemna pentru mine vacanța la mare. Marea, litoralul. Părinții m-au dus la mare de pe la doi ani. În fiecare an. Nu îmi mai amintesc, poate să fi sărit un an sau doi. Ăla era miezul vacanței, centrul existenței! Nu existau întrebări, îndoieli, totul era cît se poate de clar: asta e Fericirea. Punct. Treptat, a ajuns să-mi placă, nu doar destinația, ci pur și simplu să călătoresc, cu toate pregătirile și așteptările premergătoare. Într-o vară ne-au anunțat că vom merge la munte, la Bușteni, cred. Eram prin clasa a 6-a, soră-mea printr-a 2-a. Cu aproximație de un an. Timp de două săptămîni, înainte de plecare, ne trezeam devreme, scoteam fotoliile pe balcon, unde improvizam un pat, ne băgam sub pătură înghesuiți unul în altul- erau reci acele dimineți de vară, cred că din cauza comunismului sau a lipsei încălzirii globale, nu mi-e clar - și scrutam depărtările. În aerul ăla curat, albastru și limpede, al dimineților de vară, ne încordam foarte tare imaginația, pardon, privirea, și vedeam munții ! Ba chiar și zăpada de pe creste, uneori. Bine că nu vedeam și capre negre, că ar fi fost grav cazul. Dar asta e o altă poveste.

   Într-o astfel de dimineață de vară am pornit în vacanță spre Sfîntul Gheorghe, Delta Dunării. Butucul mașinii proaspăt reparat, funcționa ireproșabil. Poate mai bine că s-a stricat înainte de plecare. Ce ne făceam dacă rămîneam printr-un cîmp pe undeva, prin Dobrogea?
  Traseul: Iași-Vaslui-Bîrlad-Cuca-Galați, trecem cu bacul-Tulcea, vapor-Sf.Gheorghe, o bere rece. Sincer să fiu, nici pe vapor n-am băut apă, că nu-s melc codobelc să mă duc la Dunăre să beau apă tulbure! Nu.
  Lipovenii au alt cîntecel în Deltă, ceva de genul: și te du la Dunăre, și bea pînă vezi tulbure! Harașo!

VERY LOW COST

Fiecare să-și spele avionul în care a zburat, că nu-s pilotu vostru automat!