Serios!
Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.
vineri, 2 mai 2014
După 15 ani
1 Mai 1999 a picat într-o sîmbătă. Oarecum nasol pentru iubitorii de zile libere. Cînd se mai întîmplă asta, ar trebui ca Guvernul să declare ziua de sîmbătă zi de luni și viceversa. Astfel, automat, ziua de marți ar deveni duminică, iar cetățeanul micofil (halitor de mici) ar beneficia de 4 zile libere, consacrînd 1 Mai drept ceea ce ar trebui să fie mereu, și anume, o ”minivacanță”. Trăiască.
Fiind sîmbătă, unu maiul din 99 urma firesc după cheful de vineri. În perioada nouăzecistă vinerea era bairam. Ca să fiu chronicle-correct, de vineri ÎNCEPEA bairamul. Nu știu, dar mă gîndesc că ar fi bine ca, noi, cei care am practicat acea perioadă, să ne mai verificăm din cînd în cînd religia, că nu se știe.
Fiind după bairam, eu aveam cîteva șuvițe de păr roz, normal. La propriu. După cum se poate observa, purtam bocanci, deși afară erau vreo 25 de grade. Asta din două-trei motive:
- în camera de cămin a viitoarei mele soții - de acolo veneam - nu se găseau prea multe sortimente de încălțăminte bărbătească, altfel...;
- primăvara venise pe neașteptate, cînd începusem eu s-o curtez pe doamna, era încă iarnă afară;
- sigur eram după un chef de vineri, dar nu sunt sigur că era vorba despre vinerea de 30 aprilie 1999.
Am trecut pe la Hala Centrală, am băut un iaurt. Ne-am cumpărat ”Cațavencu” și încă o revistă, nu mai țin minte care.Telectuali, cum s-ar zice. Destinația de sărbătoare a fost terasa Vînătorul din Copou. Acolo, masă mare, mulți prieteni. Nu știu ce ne-a venit așa, deodată, nici nu scăzuse spuma în primul rînd de halbe, că ne-am repezit pe Copou la vale, pînă în Piața Unirii, unde ochisem un fotograf. Am comis ”la minut” poza din imaginea de mai sus, evident cea din stînga. Ne-am întors la terasă cît ai spune ”Asta-i viață, ăsta-i trai, să trăiască 1 Mai?”.
O dragă prietenă ne-a povestit ulterior, că ne-a văzut din tramvai alergînd pe bulevard în sensul invers de mers al tramvaiului. În contextul în care noi o invitasem la terasa cu pricina. Fata s-a simțit un pic ciudat văzîndu-și ”gazdele” fugind de acasă în timp ce ea se îndrepta spre întîlnirea stabilită. Atîta lucru nu a împiedicat-o, totuși, să meargă mai departe, după cum stabilisem. Asta era prietenie pe atunci!
Dragii noștri convivi ne-au onorat cu cîte un autograf pe verso-ul pozei și asta a fost. Am băut o bere, am mîncat un mic, am ascultat o muzichie și au trecut 15 ani.
Ce s-a mai întîmplat în acești 15 ani? Tot 1 mai. Dar, ca să folosesc și eu gluma aia răsuflată: Unu mai frumos. Unu mai deștept. Unu mai ceva. Unu care completează și colorează poza noastră veche în felul următor:
joi, 10 aprilie 2014
Mă iubește animalele
Am nişte vecini care au cîini. Cum s-ar zice, iubitori de animale. Vecinii, nu cîinii.
Înafară de cîini, acești vecini mai cresc pe lîngă casă şi nişte copii, am observat. Cum s-ar zice, stăpîni pe nişte fragede destine. Aici mă refer la copii.
În fiecare zi îi văd plimbîndu-şi cîinii. De cîteva ori pe zi. Niciodată nu i-am văzut plimbîndu-şi copii. Poate îi lasă să le păzească apartamentele în timp ce dumnealor îşi plimbă cîinii : ”Atenție, copil rău!”. Poate au lucruri valoroase în respectivele apartamente. Valoroase conform definiției lor. Poate şi cîinii sunt valorosi, de rasă. Copii nu sunt valoroşi. Nu sunt accesorii care să provoace ”decesuri” de oftică la dușmani. Dimpotrivă, costă.
Hai, cît sunt mici, îți mai folosesc la ceva: îi mai pui pe facebook, pînă pe la un an jumate sunt magneți de laicuri. Sau îţi mai faci o cunoştinţă pe la kids-land printre ceilalţi părinţi. Un amantlîc, un afacerlîc, ceva, acolo, de umplut timpul între soamne. Timpul ăla, pe care îl confundăm cu viața.
Cînd mai cresc un pic, dar cît sînt tot fără păr la...tabletă, te mai mîndreşti cu „rezultatele tale” la olimpiadele lor. Dar, după ce îţi fură prima sută din portofel şi se apucă să tragă pe nară copilăria pe care i-ai făcut-o praf, tot un cîine e mai bun, nu-i aşa? Nu, dobitocule, nu-i aşa.
Cînd mai cresc un pic, dar cît sînt tot fără păr la...tabletă, te mai mîndreşti cu „rezultatele tale” la olimpiadele lor. Dar, după ce îţi fură prima sută din portofel şi se apucă să tragă pe nară copilăria pe care i-ai făcut-o praf, tot un cîine e mai bun, nu-i aşa? Nu, dobitocule, nu-i aşa.
Iubitorii de animale nu sunt toți nişte oameni sensibili, capabili de ceva mai multă iubire decît noi, ăştilalţi.
Acești plimbători matinali de cîini sunt nişte iubitori de ei înşişi, nişte oameni singuri, narcisişti, comozi, intoleranți. Ei nu suportă să fie contrazişi, nu sunt în stare să aibă o dezbatere de idei, nu le place să gîndească, nu tolerează să fie criticaţi. Ei nu înțeleg lumea și nu îi interesează să o înțeleagă, dețin un singur adevăr, al lor. Restul e doar un deranj inutil. Au mult din profilul psihologic al dictatorilor şi al proştilor totodată. Faptul că o fiinţă vie îi ascultă orbește, îi satisface pe deplin. Ei nu își iubesc cîinii, ci iubesc modul necondiționat în care aceștia li se supun, ceea ce îi face inferiori propriei potăi. Au găsit o zonă de confort, fără provocări, fără surprize, în care, probabil, se simt mai la adăpost.
Ceea ce le dorim și noi: mulţi ani la adăpost! La adăpostul de animale.
Acești plimbători matinali de cîini sunt nişte iubitori de ei înşişi, nişte oameni singuri, narcisişti, comozi, intoleranți. Ei nu suportă să fie contrazişi, nu sunt în stare să aibă o dezbatere de idei, nu le place să gîndească, nu tolerează să fie criticaţi. Ei nu înțeleg lumea și nu îi interesează să o înțeleagă, dețin un singur adevăr, al lor. Restul e doar un deranj inutil. Au mult din profilul psihologic al dictatorilor şi al proştilor totodată. Faptul că o fiinţă vie îi ascultă orbește, îi satisface pe deplin. Ei nu își iubesc cîinii, ci iubesc modul necondiționat în care aceștia li se supun, ceea ce îi face inferiori propriei potăi. Au găsit o zonă de confort, fără provocări, fără surprize, în care, probabil, se simt mai la adăpost.
Ceea ce le dorim și noi: mulţi ani la adăpost! La adăpostul de animale.
Unde, au toate șansele să-și petreacă bătrînețile, molfăind oase și păpiță de căței. Deoarece nu vor avea pensie. Cîinii nu muncesc să plătească pensii și contribuții la sănătate. Copii fac asta. Cînd cresc mari. Dar acei copii lăsați singuri la televizor sau la calculator, din prea multă iubire de animale, vor pleca în alte țări, unde oamenii își plimbă, cu prioritate, copii.
marți, 1 aprilie 2014
Fabulații
Fabulația 1: Boul și mai boul
Doi boi trăgeau la jug. Zi de zi. Toate zilele decurgeau exact la fel. Jugul, biciul, grajdul, paiele.
Într-o dimineață, boul stîng fornăia un pic mai agitat. Dacă ascultai mai atent, cu oleacă de indulgență, parcă-parque se distingeau acorduri din ”La vie en rose”. La un moment brusc, boul stîng întoarse botul spre boul drept:
- Frate, nu mai sta și tu așa apatic! Tu n-ai auzit? O femeie a devenit primarul Parisului!
Boul drept, cu o privire bovină, își continua impasibil, drumul spre înainte.
Boul stîng adoptă o atitudine de așteptare, sperînd într-o reacție a colegului său de muncă.
Reacție, care veni la un moment dat. Cu întîrziere, ca un personal CFR. Adică după vreo foarte mulți ani. Practic, în ziua în care stăpînul lor se gîndea cum să scape de ei fără să le plătească pensii, după mulți ani de tras la jug, ani, în care toate zilele au fost identice, jug, bici, grajd, paie, boul drept răspunse:
- Colega, scuze dacă îți curbez entuziasmul. Dar noi nu arăm niciodată prin Paris.
Fabulația 2: Porcul și porcul-bou
Doi porci crescuți pentru carne, într-o fermă. Fiecare într-un spațiu de 2 metri pătrați. Grilaj, neon, troacă, furtun, cuțit.
Porcul:
- Colega, jobul ăsta mă omoară!
Porcul-bou:
- În vremurile astea? Zi mersi că ai un job!
Doi boi trăgeau la jug. Zi de zi. Toate zilele decurgeau exact la fel. Jugul, biciul, grajdul, paiele.
Într-o dimineață, boul stîng fornăia un pic mai agitat. Dacă ascultai mai atent, cu oleacă de indulgență, parcă-parque se distingeau acorduri din ”La vie en rose”. La un moment brusc, boul stîng întoarse botul spre boul drept:
- Frate, nu mai sta și tu așa apatic! Tu n-ai auzit? O femeie a devenit primarul Parisului!
Boul drept, cu o privire bovină, își continua impasibil, drumul spre înainte.
Boul stîng adoptă o atitudine de așteptare, sperînd într-o reacție a colegului său de muncă.
Reacție, care veni la un moment dat. Cu întîrziere, ca un personal CFR. Adică după vreo foarte mulți ani. Practic, în ziua în care stăpînul lor se gîndea cum să scape de ei fără să le plătească pensii, după mulți ani de tras la jug, ani, în care toate zilele au fost identice, jug, bici, grajd, paie, boul drept răspunse:
- Colega, scuze dacă îți curbez entuziasmul. Dar noi nu arăm niciodată prin Paris.
Fabulația 2: Porcul și porcul-bou
Doi porci crescuți pentru carne, într-o fermă. Fiecare într-un spațiu de 2 metri pătrați. Grilaj, neon, troacă, furtun, cuțit.
Porcul:
- Colega, jobul ăsta mă omoară!
Porcul-bou:
- În vremurile astea? Zi mersi că ai un job!
miercuri, 26 martie 2014
Puțin noroi pe pantofi
Aparențele înșeală. Pentru majoritate, asta e tot ceea ce contează.
Nu contează ce fel de om ești, important e ce fel de om pari a fi. E celebru acel gag filmat cu camera ascunsă, în care, un cerșetor ”la patru ace” face incomparabil mai mulți bani decît un jegos clasic. E un fapt demonstrat aproape ștințiific, ceva de domeniul cercetătorilor britanici.
În aceeași idee, este inadmisibil să ai pantofii murdari. Nu există nici o scuză. Pur și simplu nu ai voie. Dacă Pămîntul suferă o catastrofă nucleară sau de altă natură, iei de la gura copilului tău ultima picătură de apă și-ți cureți bombeul. Dacă locuiești înafara orașului și ești nevoit să calci în noroi, în bălegar, în pișatul bețivilor din stațiile de maxi-taxi, nu-i nimic. Te oprești la barieră înainte de a intra în oraș, scoți ceva hîrtie igienică, de aia glasscour-papier, un pic mai fină decît șmirghelul pentru fier, o înmoi într-o baltă mai curată și-ți ștergi pantofii. Alt look!
Pantofii curați sunt expresia respectului de sine și față de ceilalți. Așa te învață societatea. Să furi din banul public nu-i nici o problemă. Să fii o curvă media nu e nici o problemă. Să subminezi economia națională iarăși nu e un capăt de țară. Să-ți torni rudele și colegii la Securitate nu știrbește respectul de sine și față de ceilalți, atît timp cît pantofii tăi de firmă lucesc de te orbesc la televizor.
Îmi curăț pantofii pentru că mă respect. Mint, fur, înșel, nu sunt bun decît la dat din gură și la băgat în gușă. Dar am pantofii curați. Sunt respectabil, respectat și la rîndul meu, dragi proști cărora vă dau muie zi de zi, vă respect. Cu crema de ghete cea mai bună, respectul merge ca uns!
Mă duc la biserică să mă întîlnesc cu vecina și să bîrfesc, apoi aprind o lumînare pentru decedatul și multîncornoratul meu ex-soț, după care ajung la bloc și iau notițe de la avizier despre cei care au restanțe la întreținere (deși îi știu pe de rost, știu toate cifrele din ultimii zece ani, poți să mă întrebi pe sărite), apoi mă instalez comod la vizor să mai văd ce și cum, cine cu cine și cu ce. Bineînțeles, întîi descalț pantofii mei curați.
Mă duc la serviciu, sunt blablabla-manager, la jobul meu corporatist obținut prin șpagă, menținut prin pupincurism, distrug psihicul subalternilor, le cer lucruri pe care eu n-aș putea niciodată să le fac, dar îmi admir zîmbetul managerial, de succes, în luciul impecabil al pantofilor mei.
Ce dacă am băut toată viața și nu mi-a plăcut școala? Am o slujbă respectabilă, așa cum îmi place mie, sunt agent de pază și singura mea preocupare e să găsesc modalități cît mai diverse care să facă trecerea celor opt ore de stat degeaba cît mai suportabilă. Dar lumea mă respectă, pentru că îmi șterg întotdeauna pantofii cu apa și șervețelele instituției pe care o păzesc să nu fie furată. Asta deoarece sunt prea sărac să consum aceste resurse acasă, din bugetul propriu, adică din salariul cîștigat la acest job onorabil. Unde eu muncesc. Pe bune, asta-i altă discuție, înnebunesc. Ați observat? Cînd sună mobilul unui căscat de ăsta, agent de pază care cască încontinuu, întotdeauna răspunde așa: ”-...ce să fac? La muncă.” Care muncă, frate?!
În armată, e ok să ai tone de sînge nevinovat pe bocanci, primești și medalii pentru asta, dar e extrem de grav să ai puțin noroi.
În învățămîntul de fițe, balcanic, transformat într-o mocirlă de șpăgi, iar e o crimă să nu ai pantofi de firmă. Ferească Dumnezeu să mai ai și un pic de noroi, asta te reprezintă!
În fine, exemplele ar putea continua dar nu mai am eu cremă de ghete, cu tot respectul.
În concluzie, cum se pune un fir de praf, o gîză, o scamă, pe pantofi, te apleci și o ștergi. Adică o cureți, o clinărești, nu ”o ștergi” în sensul că fugi, dispari. Practic, îți petreci cea mai mare parte din viață aplecat, cu curul la cer, curățindu-ți pantofii. Atît de mulți oameni stau atît de mult timp cu curul la cer, preocupați de aparențe, de aspectul exterior al propriei persoane, încît Dumnezeu s-a hotarît să coboare pe pămînt și să se aștearnă covor peste toate mizeriile, astfel încît pantofii să rămînă curați, iar oamenii să se poată bucura de cer, de viață. Iar oamenii L-au călcat în picioare, neobservîndu-L, fiind preocupați tot de aparențe.
Eu prefer să am puțin noroi pe pantofi. N-am nevoie de respectul oamenilor cu pantofii curați. Am nevoie de cer și nu vreau, nu pot să pierd nici o secundă din viața asta scurtă cu curul la el.
Și nici nu vreau să-L calc pe Dumnezeu în picioare, oricare ar fi sau orice ar fi Acesta, doar pentru a păstra niște aparențe înșelătoare. Pentru mine, altceva contează.
Nu contează ce fel de om ești, important e ce fel de om pari a fi. E celebru acel gag filmat cu camera ascunsă, în care, un cerșetor ”la patru ace” face incomparabil mai mulți bani decît un jegos clasic. E un fapt demonstrat aproape ștințiific, ceva de domeniul cercetătorilor britanici.
În aceeași idee, este inadmisibil să ai pantofii murdari. Nu există nici o scuză. Pur și simplu nu ai voie. Dacă Pămîntul suferă o catastrofă nucleară sau de altă natură, iei de la gura copilului tău ultima picătură de apă și-ți cureți bombeul. Dacă locuiești înafara orașului și ești nevoit să calci în noroi, în bălegar, în pișatul bețivilor din stațiile de maxi-taxi, nu-i nimic. Te oprești la barieră înainte de a intra în oraș, scoți ceva hîrtie igienică, de aia glasscour-papier, un pic mai fină decît șmirghelul pentru fier, o înmoi într-o baltă mai curată și-ți ștergi pantofii. Alt look!
Pantofii curați sunt expresia respectului de sine și față de ceilalți. Așa te învață societatea. Să furi din banul public nu-i nici o problemă. Să fii o curvă media nu e nici o problemă. Să subminezi economia națională iarăși nu e un capăt de țară. Să-ți torni rudele și colegii la Securitate nu știrbește respectul de sine și față de ceilalți, atît timp cît pantofii tăi de firmă lucesc de te orbesc la televizor.
Îmi curăț pantofii pentru că mă respect. Mint, fur, înșel, nu sunt bun decît la dat din gură și la băgat în gușă. Dar am pantofii curați. Sunt respectabil, respectat și la rîndul meu, dragi proști cărora vă dau muie zi de zi, vă respect. Cu crema de ghete cea mai bună, respectul merge ca uns!
Mă duc la biserică să mă întîlnesc cu vecina și să bîrfesc, apoi aprind o lumînare pentru decedatul și multîncornoratul meu ex-soț, după care ajung la bloc și iau notițe de la avizier despre cei care au restanțe la întreținere (deși îi știu pe de rost, știu toate cifrele din ultimii zece ani, poți să mă întrebi pe sărite), apoi mă instalez comod la vizor să mai văd ce și cum, cine cu cine și cu ce. Bineînțeles, întîi descalț pantofii mei curați.
Mă duc la serviciu, sunt blablabla-manager, la jobul meu corporatist obținut prin șpagă, menținut prin pupincurism, distrug psihicul subalternilor, le cer lucruri pe care eu n-aș putea niciodată să le fac, dar îmi admir zîmbetul managerial, de succes, în luciul impecabil al pantofilor mei.
Ce dacă am băut toată viața și nu mi-a plăcut școala? Am o slujbă respectabilă, așa cum îmi place mie, sunt agent de pază și singura mea preocupare e să găsesc modalități cît mai diverse care să facă trecerea celor opt ore de stat degeaba cît mai suportabilă. Dar lumea mă respectă, pentru că îmi șterg întotdeauna pantofii cu apa și șervețelele instituției pe care o păzesc să nu fie furată. Asta deoarece sunt prea sărac să consum aceste resurse acasă, din bugetul propriu, adică din salariul cîștigat la acest job onorabil. Unde eu muncesc. Pe bune, asta-i altă discuție, înnebunesc. Ați observat? Cînd sună mobilul unui căscat de ăsta, agent de pază care cască încontinuu, întotdeauna răspunde așa: ”-...ce să fac? La muncă.” Care muncă, frate?!
În armată, e ok să ai tone de sînge nevinovat pe bocanci, primești și medalii pentru asta, dar e extrem de grav să ai puțin noroi.
În învățămîntul de fițe, balcanic, transformat într-o mocirlă de șpăgi, iar e o crimă să nu ai pantofi de firmă. Ferească Dumnezeu să mai ai și un pic de noroi, asta te reprezintă!
În fine, exemplele ar putea continua dar nu mai am eu cremă de ghete, cu tot respectul.
În concluzie, cum se pune un fir de praf, o gîză, o scamă, pe pantofi, te apleci și o ștergi. Adică o cureți, o clinărești, nu ”o ștergi” în sensul că fugi, dispari. Practic, îți petreci cea mai mare parte din viață aplecat, cu curul la cer, curățindu-ți pantofii. Atît de mulți oameni stau atît de mult timp cu curul la cer, preocupați de aparențe, de aspectul exterior al propriei persoane, încît Dumnezeu s-a hotarît să coboare pe pămînt și să se aștearnă covor peste toate mizeriile, astfel încît pantofii să rămînă curați, iar oamenii să se poată bucura de cer, de viață. Iar oamenii L-au călcat în picioare, neobservîndu-L, fiind preocupați tot de aparențe.
Eu prefer să am puțin noroi pe pantofi. N-am nevoie de respectul oamenilor cu pantofii curați. Am nevoie de cer și nu vreau, nu pot să pierd nici o secundă din viața asta scurtă cu curul la el.
Și nici nu vreau să-L calc pe Dumnezeu în picioare, oricare ar fi sau orice ar fi Acesta, doar pentru a păstra niște aparențe înșelătoare. Pentru mine, altceva contează.
marți, 25 martie 2014
Cocktail sau carcalete?
Cînd mă așez la scris, de fapt nu mă așez chiar la scris, ci pe canapea, la somn, departe de scris. Dar, sincer, mă gîndesc la nescrisele mele texte. În fine, cînd mă așez unde mă așez, constat că nu am nimic de spus. Autocenzura intră automat în funcțiune și în acord cu bunul meu simț. Constat că în jurul meu sunt doar subiecte ce nu merită tratate, sau drame ce nu pot fi oblojite prin cuvinte. Nu mă pot coborî pînă la primele, nu mă pot înălța pînă la cele din a doua categorie.
La ce bun?
Dar am nevoie de scris. Si de citittori. De ecoul acestor scrieri printre cititori.
Lumea nu mai are răbdare să citească. Nu mai are timp. S-a dezobișnuit. Atît de multe informații audio-video ne bombardează zilnic, atîtea produse de fast-food-media , a se citi junk-food-media, ne sunt servite zilnic, gata preparate, dezambalate, încălzite, ba chiar și mestecate, încît creierul nu mai funcționează deloc. Posmagii îs gata muieți, nu mai e nimic de făcut, de contribuit. Zaci pe canapea și consumi.
Nici la poze nu mai are timp lumea să se uite. De asta au apărut selfi-urile. A devenit inuman de solicitant să te uiți la un peisaj, sau la o fotografie cu mai multe personaje! Pe la al doilea personaj ”tras în poză”, deja creierul simte nevoia să se relaxeze cu un shopping ceva.
”-Ce faci, mi-ai văzut poza cu colegii, postată acum o săptămînă?” ;”-Da!...îm place foarte mult. Abia aștept să văd cum se termină! Am ajuns la colegul nr.2 de la stînga la dreapta...” ; ” -Aaa...ok, nu mai ai mult, mai e doar un coleg și sigla liceului, spor la vizionat!”.
Trăim în viteză, fără reguli, amestecat, haotic, colorat, tehnologizat și foarte comercial. NU mai distingem nuanțele din cauza atîtor mesaje contradictorii violent colorate, acestui mix de ingrediente mai vechi sau mai noi pe care le dăm pe gît zilnic, ignorînd efectele secundare.
Barmanii care ne servesc aceste amestecuri (politicieni, masmedia, corporații etc) încearcă să ne convingă că e vorba de un scump cocktail ”cu de toate”, pe sistemul shaormei de imens succes, cu același nume..
Cînd e de fapt un oribil carcalete de doi bani,
Iar atunci cînd ne vom trezi, pre mulți ne va durea, rău de tot, capul.
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)


