Ieri, după-amiază, Dumnezeu picta.

Cum am terminat,simultan, 2 femei !

    Billa este, după părerea mea cel mai slab supermarket. După raportul preț/calitate și varietatea redusă a produselor. Dar e lîngă blocul meu, așa că n-am să mă duc pentru o pâine toooocmai la Lidl, cea mai apropiată alternativă. E o diferență de 10 minute de mers pe jos!...
Așa că iată-mă învîrtindu-mă prin Billa ca o asistentă TV prin librărie. Știți cum se duc banii. De fapt, voiam doar un pachet de țigări, dar dacă tot am intrat...În fine. Pun eu în coșuleț ceva marfă și mă îndrept ca Scufițu Roșu spre casa de marcat. La rînd, de plictiseală, mă relaxez vorbind cu Mihaela din desenele animate ale copilăriei mele. O mai țineți minte pe Mihaela? Avea și un cățăl, Azorel. Un maidanez, cred. Pe timpul comunismului nu erau tolerați cîinii de rasă. Nobilimea, în general. Cîinii cu pedigree nu aveau origini sănătoase. Ăia turbați, de maidan, aveau. Orișicît, păcat că s-a pierdut acest nume, Azorel. Ar fi fost perfect pentru vreun manelist. Cum ar fi sunat? Azorel de la Craiova. Sau formația ”Azoreii”. Deosebit. Sau pentru vreo prezicătoare, vreo horoscopistă: Azorica. ” Ce-nvîrtește astrele, cu Azorica”. Sună destul de comercial.
Vă întrebați, cu oarecare îngrijorare, probabil sigur, vizavi de starea mea de sănătate mentală din acel moment, de ce vorbeam tocmai cu Mihaela? Unde o vedeam eu pe Mihaela în acel moment? Cum unde?! În coșul de cumpărături, imprimată pe punga de pufuleți! Cu Azorel cu tot. Cum să nu cumperi pufuleți cu Mihaela?! Bun marketing, de reflectat la emoțiile astea optzeciste.
  Bun, stăteam eu la rînd și-i spuneam Mihaelei bancuri retarde, de autobază. De genul:”Știi, Mihaelo, de ce se cheamă casa de marcat? Pentru că marchează gol în buzunarul tău! Haha!”. Lejer, așa, ca la opt seara. Pentru toate audiențele. La rînd, în fața mea, un tînăr remarcabil. Prin ce se făcea el remarcat? Prin cantitatea impresionantă de pungi cu semințe de mac descărcată pe banda rulantă. Altminteri, un look muncitoresc românesc. Precizez ”românesc”, deoarece există și lookul muncitoresc italian. Diferit, dar cu nimic mai bun.
  Doamna de la casa de marcat începe să marcheze. În spatele meu, o babă, își făcea meseria de babă: număra pungile cu mac. Cred că și uitase să-mi facă inventarul coșului meu, așa era de acaparată de tînărul remarcabil. Toată coada de la casa aia, semăna cu o coloană de mașini la bariera trenului. Și prin fața noastră trecea un marfar de ăla, interminabil, cu vagoanele pline cu semințe de mac. Într-un tîrziu s-a terminat marfarul, s-a rupt bonul de la casa de marcat ca și cum s-ar fi ridicat bariera de la tren, s-a aruncat sictiritul, protocolarul, ”o seară bună”, echivalentul schimbării semaforului feroviar din roșu în verde. Casiera, rupe prima tensiunea din aer, cu o presupunere: ”Cred că lucrează la o brutărie...”. Baba, care abia se mai ținea de bîrfa ce-o trecea cumplit, preluă cu sete legătura. Nu mai țin minte ce rahat a mîncat și ea. Eu, nici nu existam. Pînă în clipa în care, de la înălțimea misterului meu - nu poți descifra un om doar după o pungă de pufuleți și un pachet de țigări - zic: ” Macul se folosește la fabricarea cocainei. Se pisează, rezultă un praf alb ca o făină. Se lasă la uscat, se mai amestecă cu ceva, și apoi se face cocaina. Iar din cocaină, prin niște procese chimice, se poate obține heroină. Sau, macul se poate transforma în opium, un drog care se fumează...”.
  Casiera și baba erau terminate. Se uitau prin mine, undeva în abis. Parcă tocmai avuseseră o revelație despre identitatea lui Keyser Soze, maleficul personaj invizibil din Usual Suspects, cel care putea fi oricare dintre personajele filmului, dar de fapt e chiar în fața ta. Sau și mai rău, suferi de dublă personalitate și ești chiar tu! Ca să nu le las sub hipnoză, adaug: ”...sau poate lucrează la o brutărie”.
  Apoi, întocmai ca personajul lui Kevin Spacey din același film, am aruncat sictiritul, protocolarul ”o seară bună” și am dispărut în noapte, corectîndu-mi din mers, șchiopătatul (n.a.). Atît a mai reușit să îngaime casiera în spatele meu, încă între vis și realitate : ”Cred că lucrează la o brutărie”.

-------------------------------------------------------------------
n.a. : în filmul USUAL SUSPECTS , personajul lui Kevin Spacey șchioapătă și se bîlbîie, cu alte cuvinte, aparențele îl disociază de Răul absolut, diabolicul Keyser Soze despre care se vorbește pe tot parcursul lung-metrajului, dar care nu apare deloc în film. Pînă în final, cînd...dar mai bine vedeți filmul! Serios.

Mulțumesc anticipat celor care au înțeles cum funcționează internetul și îmi vor da un LIKE și un SHARE.

Eu nu șer nimic dijaba, asa se face. Dacă v-a plăcut, e common curtoazi să distribuți acest produs. Sincer, pînă nu demult, n-am știut nici eu că îndemnul la distribuire nu e cerșală, ci marketing.

Creieru` mic! că noi suntem la putere...

    Astăzi de dimineață am văzut, în sfîrșit, la Antena 1 o emisiune care mi-a plăcut. Altceva. În primul rînd, remarcabil pentru prima televiziune a lui Voiculescu, nimeni nu îl înjura pe Traian Băsescu! Nici măcar o aluzie. Sau poate n-am remarcat-o eu. În al doilea rînd, nimic vulgar. Nici un strop de Capatos, nici un neg de-al Simonei Gherghe. O emisiune corectă, perfect imparțială, cred că singurul produs de presă adevărată din România. Informația, curățată de orice interpretări, sintetizată, concentrată pînă la esență, ajungea la consumator acoperind 100% subiectul. Și cu buget minim! Un decor simplu, frumos, roșu. Iar în centrul ecranului scris foarte citeț, lizibil, cu niște litere nici mari nici mici, nici frumoase nici urîte: ”Revizie tehnică”.

*

La Prima TV există emisiunea CLICK. Conceptul e simplu: cîțiva tineri fac CLICK! atunci cînd își închid creierele. Și astfel începe emisiunea. Domle, eu nu înțeleg de ce se moare de foame în România, cînd se poate trăi atît de bine măncînd rahat. Și este din belșug! Politicienii, oamenii de presă, ”vedetele”produse de presă, prestatorii de servicii, investitorii străini, popii, patronii de cluburi fotbalistice (înafară de vreo 8), `telectualii, horoscopistele, în fine, oamenii de succes sunt toți full of shit.

  Dar, dincolo de acest aspect financiar - veți spune, deloc de neglijat și pe undeva, veți avea dreptate- e totuși cumva, tragic să vezi niște oameni adulți, cu pretenții de cetățeni sănătoși la cap cîștigîndu-și existența  din informații despre nimeni și despre nimic. Ba, chiar mai puțin, despre niște pițipoance. Niște boarfe oarecare. E groaznic să ajungi la un punct al vieții în care să fii expert în probleme de genul : cîte perechi de chiloți pe oră schimbă Biank Dragooshanoo și cîte cristale Swarovski are fiecare, cîte poace a primit Beyonce de la Jay Z sau cîte bășini a tras Madonna în timpul ultimului turneu etc. 

  Grozăvia nu ar fi chiar așa de mare dacă emisioniștii respectivi ar invita  fanii cîte unei vedete, hai două, trei. Și să facă o emisiune pe tema respectivă. Se întîmplă. Că de asta s-a inventat fanatismul și fanii. Să știe cît mai multe despre un multmediatizat hominid. Fiel el fotbalist, actor sau cîntăreț, castravete sau femeie cu barbă. Dar cînd îi vezi pe clickăiții ăștia că știu toate informațiile inutile despre toate numele care apar pe foi lucioase, foi numai bune de atîrnat în veceurile de la țară, alea de lemn, din fundul curții, sau în cabinele de TIR, îți spui că mayașii, au avut, totuși, dreptate. E acolo, mai ales unul slăbănog, care, atunci cînd vorbește despre silicoane mondene, seamănă cu Gollum vorbind despre Inelul The Precious. Are aceeași privire! 

Bravo lor! La urma urmei, de asta s-au inventat personajele publice, de asta există ființele-produse de presă, pentru a fi dezbrăcate și îmbrăcate în emisiuni de gen, radiografiate și studiate secundă de secundă, pe toată suprafață lor netezită prin lifting. Bravo lor pentru pasiune, pentru dăruire, pentru că muncesc și nu dau la oameni în cap, pe stradă ! Și mai ales bravo lor, pentru că țin vie speranța, chiar certitudinea faptului că specia umană, dacă va fi nevoie, va putea oricînd să reînceapă de la zero! Cu un simplu CLICK.

Obstacole sau oportunități?

   Ca să-mi fie mai ușor și vouă mai clar, haideți să convenim, pentru cele cîteva rînduri deșirate mai devale, că ”obstacol” înseamnă aici, într-un sens mai larg, un moment greu din viață, o răscruce definitorie, unul din acele momente care îți schimbă destinul. Neologismul ar fi, aproximativ, ”un moment supernașpa”. Iar ”oportunitate”, după cum intuiți, exact opusul. Un moment fericit, o întîmplare care, exprimată în românește, pentru români, nu s-ar putea traduce mai bine decît prin celebrul ”cîștig la LOTO”. Potul cel mare, bineînțeles.

Obstacolele şi oportunităţile vieţii sunt, de cele mai multe ori, greu de deosebit. Adeseori le confundăm între ele. Am și cîteva exemple proprii și personale care să-mi susțină afirmațiile de mai sus. 

   Primul meu examen de admitere la facultate a decurs bine pînă în momentul anunțării rezultatelor. Am considerat atunci chestia asta un obstacol foarte nasol. Și m-am uzat, mi-am mîncat ficații regretînd asta. Ca să nu stau acasă în ploaie (ploua cu reproșuri părintești), am intrat la o postliceală cu profilul ”Șef de sală”. Nu cred că se scria ”Chef de sală”, asta ar fi însemnat pe atunci culturism. Am intrat al doilea, la o concurență de 11 pe loc, atît de tare sufeream după Facultatea de Științe Economice, pe care tocmai o lăsasem, tristă, undeva, pe dealul Copoului. Următorul an, însă, i-am readus zîmbetul pe buze, intrînd în dumneaei cu toată media mea de intrare, atît cît am fost în stare.

Acum regret sincer școala aia de bucătari ! În fine, de șefuți de sală, de ce-o fi fost ea. Atunci, am considerat că e așa, o manta de vreme rea. O nălucă, agățată într-o bombă de discotecă, pe ”Still loving you”, în brațele căreia te refugiezi cu o sticlă de băutură la piept, atunci cînd marea ta iubire te respinge. Și pe care o abandonezi pe loc, fără să-ți iei nici măcar ”la revedere” atunci cînd marea ta iubire își pocnește dulcele ei oscior de la deștu`arătător, arătîndu-ți pe vino-ncoace. Căci așa am procedat. Postliceala dura 2 ani. În loc să stau și să-mi iau atestatul, patalamaua, diploma, avînd cook-uri în cap, mi-am dat examenul de sfîrșit de an, cremă de zahăr ars, pregătire teoretică și practică cu mama în bucătărie, și am abandonat după acel prim an, deoarece tocmai intrasem în linie dreaptă pentru a deveni, după cum zicea cineva, ”un prost cu diplomă”. De facultate!

  Astăzi, poate aș fi fost și eu un masterșef pe vreun vas de croazieră, poate aș fi avut un restaurant. Sau poate aș fi devenit măcar șef de sală ! Tot aș fi produs incomparabil mai mulți bănuți decît cei făcuți cu frigida Facultate de Științe Economice. Secolul ăsta ori e gastronomic, ori nu e deloc. Ca să nu mai spun ce an a fost ăla la școala de bucătari! Ce personaje am cunoscut! Ce ore mici am petrecut!...oare ce mai face Lili Papuc?...Hollywoodiana Lili Papuc dintr-a doișpea...

   Obstacolul picajului la facultate a însemnat de fapt oportunitatea de a avea o meserie bănoasă și de ce nu, chiar plăcută și creativă. Mai mult, tot datorită rezultatului negativ la prima admitere din viața mea, coroborat cu rezultatul pozitiv la extragerea a doua, am cunoscut la facultate niște oameni care mi-au devenit prieteni pe viață. Și pe care nu-i văd atît de des pe cît mi-aș dori, un mare MEA CULPA. Dar asta e altă poveste.

 Un alt moment a fost cel în care traversam regulamentar prin viață o perioadă mai proastă și a dat norocul peste mine. Accident mortal. Asta ca să dăm și un exemplu la felul doi. Am vorbit despre nenorocirea care de fapt a fost o norocire, hai să zicem și de fericirea care a fost verde și s-a uscat, iar în prezent m-a terminat. O altă răscruce care mi-a definit viața pînă în zilele noastre. Răscrucea mă-sii!...

  Eram la radio, coleg de vreun an de zile cu Daniel Buzdugan. Colaboram pe la diverse gazete locale. Mai urcam și pe scena umorului de amatori, ocazional cu Seringa, apoi cu Marius Bob. Nu se cîștiga pe atunci -nici astăzi nu se cîștigă- în presa locală suficient cît să-ți întreții o familie. Așa că mi-am vîndut sufletul pe un pumn de chiștari. M-am angajat la bancă. Nu zic, o vreme a fost ok. Chiar foarte ok. Dar, cu timpul, am aflat că dacă suflet nu e în ceea ce faci, nimic nu e. Și e din ce în ce mai nimic!

 Cam astea au fost două dintre cele mai elocvente exemple practice. Urmează teoria.

 Întîlnim în drumul nostru un munte de aur. Sau o prăpastie ameţitoare. La primul, ni se umezesc ochii de bucurie. În al doilea caz, ni se umezesc pantalonii, de frică. Dar, s-ar putea ca acel munte să se dovedească un obstacol de netrecut. Un capăt de drum. O moarte în singurătate.  La fel de bine, s-ar putea ca pe fundul prăpastiei de care ne-am temut, dar în care am sărit, să găsim, după o cădere dureroasă, o comoară  mai mică, dar ultrasuficientă și mult mai uşor de dus decît un munte de aur. Mulţi cîştigători la LOTO au sfîrşit repede şi prost, fără să se bucure decît de o mică parte a cîştigului. Şi tot mulţi dintre cei care şi-au pierdut joburile de-a lungul şi de-a latul actualei crize financiare au descoperit că puteau face şi altceva, ba chiar ceva din pasiune şi că acest altceva făcut din pasiune, automat aduce şi mai mulţi bani decît un serviciu sclavagit în silă.

   Drumul vieţii ne este întrerupt uneori, de cîte un obstacol de neocolit. Dar nu ne putem opri. Timpul nu stă în loc. Trebuie să mergem înainte! Cînd putem, construim sau improvizăm o punte. Însă cînd prăpastia e prea mare, trebuie să sărim. Şi atunci aflăm cine suntem sau ce am devenit: suntem făcuţi să cădem sau ştim să zburăm? Chiar şi din căderi sau din ascensiuni, aparent imposibile, avem ce învăţa: dacă nu ne omoară şi dacă reuşim să ajungem în partea cealaltă, frica rămîne undeva pe fundul prăpastiei sau pe vîrful muntelui. Ori tu ori frica. Cel mai stupid lucru e să mori de frică înainte de a încerca să treci obstacolul.

Munţi şi prăpăstii vor fi mereu în drumul nostru. Obstacole sau oportunităţi ? Frica și prejudecățile vor decide mereu că sunt obstacole. Dacă eliminăm frica și prejudecățile-adevăratele obstacole-, putem să transformăm aceste încercări în oportunităţi.

  

 Iar atunci cînd ajungi la un obstacol cu adevărat de netrecut, asta e. Drumul are un capăt.  În clipa aia nu mai poți face nimic. Nu știu cum să descriu clipa asta fără un kil de patetisme. Hai să încerc, totuși.
 Trebuie să lași de pe umeri toată greutatea pe care o cărai, să te relaxezi o clipă, și să privești înapoi. Poate vei fi surprins că nu îți vei vedea vilele. Mașinile. Banii bucșiți prin conturi. Nu vei vedea nimic din ceea ce credeai că e important. Pentru că nu vei mai privi cu ochii, ci cu sufletul. Iar sufletul vede doar drumul parcurs cu dragoste, cu pasiune. În final, doar asta contează.
  Iar dacă în prezent, constatați că elementele enumerate mai sus cam lipsesc din viețile voastre, înseamnă că nu prea sunteți pe drumul cel bun. Veți spune că e imposibil să vă schimbați viața. Măcar un pic, prin părțile esențiale.
Pe bune, ați încercat? Ce obstacol vă împiedică?

GHICI CINE VINE LA CINĂ