Deșertul de o mie de ani

   

În focurile creației. A nu se stinge cu apă!  

     Inima mea bate o dată la o mie de ani. Când bate  inima mea, o dată la o mie de ani, se ridică un munte. Când inima se contractă, se face prăpastie. Între ele, deșert. O mie de ani de deșert. Cu cine să vorbesc despre asta? Mă urc în vârful muntelui să vorbesc cu cerul, dar cerul e prea sus și e absolut indiferent. Mă cobor în prăpastie, în profunzimile Pământului, dar Pământul e prea prost și nu pricepe nimic. Deșertul e interzis. N-am cu cine vorbi.

     Însă pot să tac despre asta. Pot să urlu în tăcere. Pot să șed și să tac cu dealurile și cu câmpiile. Pot să mă înalț, tot mai subțire și să urlu cu crivățul. Pot să plâng albastru-incolor, cu ploile și cu râurile. Sau pot să scriu.

     Se spune că, - nu știu cine spune, eu spun, na - dacă tăcerile, răcnetele și lacrimile omului sunt adevărate, dacă izvorăsc direct din munții și din prăpăstiile inimii lui, s-ar putea să miște dealurile și câmpiile lumii, să domolească crivățul și să adâncească albia râurilor. Cu ajutorul lor, omul își va putea depăși limitele cunoscute și va trece dincolo de linia orizontului. Ce bine sună prostiile astea! Linia orizontului nu există. E o linie imaginară. Limitele există doar în capul omului. Și la urma-urmei, ce credeți că e dincolo de ea? Nemurirea? Adevărul? Libertatea? Îndeplinirea tuturor dorințelor? Bullshit. Am cunoscut pe cineva care a trecut de linia orizontului, de curcubeu, de toate. Am stat la o bere și mi-a povestit. În primul rând, să cauți nemurirea e o tâmpenie, să fie foarte clar, din start. Ceea ce trebuie să cauți e viața imediată, e trăirea autentică, bucuria și mirarea (în același timp) că ești viu. Degeaba stai tu ca prostu` și nu mori, dacă nu trăiești. Învață întâi să trăiești și mai vorbim despre nemurire, după aceea. 

     Și totuși ce e dincolo de linia orizontului? Nu l-am lăsat să plece pînă nu mi-a răspuns la toate întrebările. Ce să fie, a zis el, depinde de fiecare. De regulă, e o mare dezamăgire. Într-un final. În cazul meu, s-a lăsat chiar cu fisură anală. Dar începutul e mișto, ca toate începuturile. Uite ce... (a mai spus el, văzând că nu scapă de mine): am devenit celebru pentru că am călărit curcubee și orizonturi. Asta e tot ce știu oamenii. Ce n-am povestit niciodată, abia aia e adevărata mea experiență. E cea mai tare. Mai dai o bere?

     Normal că am dat. Muream de curiozitate să aflu care a fost experiența, aventura sau ce mama naibii o fi fost chestia aceea care l-a dat pe spate pe omul nostru. Omul nostru care, vorba aia, are într-un buzunar orizontul și în celălalt buzunar, curcubeul. Eram terminat, maaamă să vezi ce aflu eu acum! 

     Cea mai tare experiență posibilă, a început el - dar s-a oprit imediat pentru a sorbi din bere - a fost când am întâlnit Unicornul Vieții. Nu râde, există. Nici eu nu credeam, dar dihania e, oarecum, reală. E o chintesență a tot ceea ce e pozitiv-magic în cultura noastră. Dacă peștișorul de aur ar face un threesome cu Zâna Măseluță și cu Zâna cea Bună, iar din toată chestia asta ar ieși un baby, cam ăsta ar fi. Numai ce se uită la tine preț de o clipă, de la un km și gata, te-a vindecat de cancer. Powerful stuff. D-apăi să stai de vorbă cu el vreo 15 minute, cum am stat eu! Pentru că vorbește minunea, chiar vorbește.

     Inițial, am crezut că visez. Eram lângă o pădure, în excursie, a venit firesc spre mine, l-am văzut, am intrat în șoc. În fine, după ce a trecut șocul inițial, am fost fericit. Dar, brusc, fericirea mea a început să scadă. M-a cuprins o frică și o tristețe infinite și nu înțelegeam ce mi se întâmplă! La un moment dat, am înțeles: nici orizontul, nici curcubeul și nici unicornul nu durează veșnic. Bun, mi se vor îndeplini câteva dorințe, dar asta nu înseamnă nimic. Nu tot ceea ce-ți dorești îți face bine. Bani? Îi poți pierde într-o secundă. Sănătate? Se poate muri și sănătos, cum se spune când vine vorba despre Titanic. Pacea mondială? Da, până se schimbă actorii. Orice aș fi cerut, orice dorință mi s-ar fi împlinit, n-aș fi rezolvat nimic. La un moment dat și asta va trece. Iar când va trece, voi pierde totul și voi fi de o mie de ori mai nefericit decât înainte. Așa că, atunci, când m-a întrebat ce-mi doresc, am ridicat neputincios din umeri și l-am întrebat, la rândul meu: orice dorință? Da, orice, a dat el, ochii, peste cap. Bun, am zis eu, atunci nu-mi doresc decât un singur lucru. Am lăsat o pauză pentru suspans. Apoi am zis, apăsat pe fiecare silabă: îmi doresc să mă pupi în cur, cal de Cernobâlci ce ești! Urât...Însă, cum ziceam, ai grijă ce-ți dorești, că nu se știe.  Cum să-ți explic...cornul ăla nu-i numai de frumusețe. Așa m-am ales cu o ditamai fisură anală. De atunci, despre minuni și înfăptuitorii lor, despre depășirea imposibilului și alte gargare și gărgărițe motivaționale, literalmente, mă doare în cur. Hai noroc! 

      Drăguță poveste. Cu morală: împlinirea dorințelor e complexă și are multe aspecte. Cea mai cumplită urare e ”împlinirea tuturor dorințelor”. Un om căruia i s-au împlinit toate dorințele, se împușcă-n cap. Sau o ia razna cu totul. 

       O inimă care bate o dată la o mie de ani, ridică un munte din vârful căruia se vede toată lumea. Însă, într-o zi, lumea se va termina de văzut. O contracție a inimii care sapă o prăpastie până în centrul Pământului, va scoate la lumină toate secretele, toate comorile. Într-o zi, însă, secretele vor fi ”common knowledge” iar comorile vor fi ”out of stock”. 

     Însă deșertul de o mie de ani, dintre ele, care nu folosește, practic, la nimic, ăla te motivează. Ăla te ține în viață, deși ucide tot ce intră între granițele sale. Nu poate fi parcurs. Nu poate fi irigat. Nu poate fi ignorat. Pur și simplu, e acolo. Poți doar să-l admiri de la distanță, să-ți imaginezi ce-i în mijlocul lui - poate fi absolut orice - , să te întrebi cum arată, noaptea, cerul văzut din acest deșert, poți să te întrebi de toate, fără să-l înțelegi și fără să-l cunoști vreodată. Fiecare fir de nisip din acest deșert e o clipă în care ți-a fost dor, e o întrebare fără răspuns, e o dorință neîmplinită, o întâmplare neîntâmplată. Miliarde și miliarde de fire de nisip. Plus unu. Acel ”plus unu” e sufletul tău.

     Sufletul tău, un fir de nisip pierdut undeva, în vastitatea inexplorabilă a deșertului absolut, care, cu fiecare bătaie a inimii, se învechește cu încă o mie de ani. 

     

”Societatea Zăpezii” m-a lăsat rece (spoiler alert)

AVERTISMENT!  

ACEST ARTICOL CONȚINE SPOILERE, ADICĂ VĂ STRICĂ SURPRIZA (dacă aveți) FĂCÂND REFERIRI DIRECTE LA CONȚINUTUL FILMULUI ”SOCIETATEA ZĂPEZII”, FILM CARE, EVENTUAL, POATE FI URMĂRIT ÎN ROMÂNIA PE PLATFORMA NETFLIX. 

sursa imagine: Netflix România

    ”Societatea Zăpezii” n-ar trebui să fie un film bun. În primul rând,     n-ar trebui să fie un film. Ar trebui să fie un documentar. O anchetă.   Baza unei noi legislații, a unui nou nivel, net superior, al     responsabilității, în   transportul de pasageri. O zi memorială. Nu știu   ce-ar trebui să fie.

     Dar nu un film. Nu orice tragedie poate deveni poveste de seară pentru micuți, depănată în nopțile geroase de iarnă, la gura sobei, în așteptarea sucului cancerigen adus de Moș-Tiristul, cu autotrenul său feeric, împodobit ca un cămin cultural, în an electoral.

     Poate greșesc eu, dar mi se pare de mare porc, să stai într-o rână pe canapea, sub păturică, la căldurică, cu o bere în mână și cu ceva de ronțăit, privind imagini inspirate din fapte reale, cu oameni care mor de frig și se ronțăie unii pe alții. Și să gândești, mândru de televizorul tău, țîșpe-K, a cărui diagonală mai are un pic și devine longitudinală, ”ia uite băi ce mișto se vede, parcă aș fi acolo!”...Nu, nu ești acolo. Dacă vrei să simți 5% din ce a fost acolo, ieși de sub pătură, închide centrala, deschide toate geamurile și nu mânca până a doua zi. Seara. Doar ca să-ți faci o idee.

     Dar, totuși, este ”Societatea Zăpezii” un film bun? Și da și nu.

     Este un film bine făcut, foarte bine făcut, asta nu se discută. Are, la un moment dat, un monolog foarte interesant despre Dumnezeu. Subliniază foarte bine faptul că nu trebuie să aștepți salvare din altă parte. Singurul cate poate salva, ești doar tu. Renunță la convingerile tale, adaptează-te. Acționează!  E lăudabil că a readus în atenție acest episod real, de care multă lume, inclusiv eu, nu ar fi aflat altfel. Cumva, reușește să fie un act cinematografic bun, ceea ce, automat îl transformă într-un film prost. O nenorocire nu poate fi asociată cu nimic bun, nici măcar în termeni!

     Cel puțin, pe mine nu m-a convins. Secvențele alea poetice din interiorul fuselajului, cu râsete și rime, cu vorbe de duh, lacrimi, încurajări și îmbrățișări de OSCAR pentru film străin, nu le cred. Nu poți să spui versuri frumoase după ce ți-ai dat acordul să-ți fie mâncat cadavrul. În cazul ăsta, hai să băgăm și niște scevențe umoristice: ”Băi, ce bun e poetul ăsta!”, ”-Te referi la poezia lui, sau chiar la el?” 

     Acolo a fost iadul pe pământ, ce mama naibii!!! Filmul a greșit grav fiind un film bun, știți de ce? Pentru că, la final, știți care a fost senzația mea, ca martor la cele povestite? Și nu cred că am fost singurul care am rămas cu această falsă impresie: ”hai bă, că n-a fost, totuși, chiar așa rău”. N-ai voie să lași audiența cu impresia asta.

    Cunoșteam, în linii mari subiectul, înainte de a viziona filmul. Nu mă prea atrăgea. Totuși, cedând recomandărilor care veneau din toate părțile, i-am dat o șansă, sperând să mă surprindă cu ceva. Nu m-a surprins cu absolut nimic, dar m-a plictisit, fiind un film prea lung (2h și 25 min) pentru un scenariu prea scurt. La fel ca munții ăia absolut sterpi, nici subiectul nu are prea multe de oferit. Da, este extraordinar că niște oameni au supraviețuit în cele mai vitrege condiții atât de mult timp. Însă, pentru mine personal, fiind un eveniment îndepărtat în timp și spațiu, nu m-a impactat pe cât și-au dorit autorii, probabil. M-am uitat pînă la sfârșit dintr-un singur motiv: eram curios să văd cum au scăpat cei care au scăpat. Restul e istorie. Și dacă ne-am apuca să plângem la toate tragediile cunoscute, despre care avem izvoare istorice și documente, petrecute de-a lungul timpului, n-am mai apuca să facem și alte filme de mare succes la un anumit public, născute din genul ”stand-up comedy” și moarte în genul ”sit-down tragedy”.

Lumea pe dos: Mona, Liviu și cu mine

     

       Tot aud că s-a întors lumea cu josul în sus. Că s-au inversat valorile. Răului îi merge bine, în detrimentul Binelui, care se simte rău. Omenirea a ajuns în punctul în care, mai abitir ca niciodată, caracterul infect, lipsa de conștiință, viciile, pot constitui reale avantaje în lupta pentru bani. Ceea ce le transformă, automat, în calități. Totuși, până la ultimul episod al ultimului sezon al lumii, mai este. Ca să parafrazez un vechi om de scenă, un englez, dacă nu mă înșel, nu mă tem de ticăloșii care au succes, mă tem că, într-o zi, va fi obligatoriu să fii ticălos pentru a avea succes.

         Acestea fiind zise și scrise, vă propun un experiment. O glumă, poate nu cea mai bună. Un exercițiu de imaginație, mai bine spus: o societate distopică, în care viciul băuturii a ajuns virtute, iar cei care nu consumă alcool, paradoxal, drojdia societății. Sau maiaua societății, cum doriți. Așa că relaxați-vă, turnați-vă o bere, un vin, un gin, fiecare cu otrava lui și hai noroc!

       Cum ajungi non-alcoolic? Îți propui asta? Studiezi, te antrenezi? Nici vorbă. 

    Azi un pic, mâine deloc, poimâine hai la un badminton, apoi hai cu biclele pe dealuri și uite așa, influențat de anturaj, am dat în patima abstinenței. Darul treziei îmi făcea probleme peste tot. Am ajuns până acolo, încât mi s-a interzis accesul în Vaslui. Am fost declarat persona non-beata.  

    În final, am conștientizat problema și m-am înscris la un program ajutător, la AA (Antialcolicii Anonimi). Acolo, rar dai peste cineva în situația ta, un începător. Toți îs beți ciocan de ceva vreme, sau încearcă să se apuce de băut pentru a se putea reintegra socio-profesional. 
    Prima ședință a mers binișor. S-a ridicat unul mai vechi și a zis ce poreclă are, pentru că nu-și mai aducea aminte cum îl cheamă, atât de topor era. ”-Mi se jice Koaye și e a 287-a zi de când sunt p*#ă. De bat”. Toată lumea a aplaudat. Care, cum a putut. Unii au bătut cu palma direct în podea. Altul, un lungan, s-a deșirat de pe scaun și a mărturisit că n-a pierdut o clipă din evoluția copiilor săi. A fost treaz încontinuu, 18 ani. Avea un băiat și o fată, gemeni. Glumea cu chestia asta, zicea că, oricât de treaz ar fi, când se uită la copii, vede dublu.  Cu restul poveștii sale, însă, nu e de glumit. Episoade dure, în care își cheltuia salariul pe mâncare, lapte, haine și rechizite școlare pentru copii, în loc de băutură. Cei dragi, familia nu aveau ce bea cu zilele, iar el lua bilete la teatru! Plângea și povestea cum venea zi de zi de la serviciu, direct acasă și nu pierdea niciodată nopțile, nici măcar Revelionul. Violențele din familie. Cum îl băteau soția și copii, când se îmbătau. Cum îi era frică să se mai ducă pe acasă...Dur, dur de tot.

    Mi-a fost rușine, dar a trebuit să vorbesc și eu. La plecare, am cunoscut, totuși, pe cineva în situația mea, o fată. Începătoare, și ea. Eram la bufetul ăla de-l fac ei, pe hol, cu fursecuri home-made și bombonele cu coniac sau rom. Știți gustările alea, o mână de fursecuri, maxim 10 bombonele și 15-20 litri de coniac și rom. Necunoscuta respectivă mă fascina...în 2 minute a dat peste cap vreo 750 ml de coniac, fără să răsufle. Mi se părea că o mai văzusem undeva, cândva, probabil în altă viață, eu cred destul de tare în destin. La un moment dat, tipa dat a vomat și mi-am adus aminte de unde o știam: de la un cerc de lectură care se ținea în sala de bairame a căminului 4. Fără să știu, fusesem colegi de facultate, la aceeași universitate, ”Fănuș Neagu”.

     Sincer, cu tot ajutorul primit la AA, nu credeam că am să pot să mă las de luciditate vreodată. Dar într-o zi, am atins vârful de sus. Mai sus de atât nu mă puteam înălța. S-a întâmplat într-o miercuri. Mă adunasem eu, cu mine, cu o ocazie specială: era finala Campionatului Internațional de Balet. Mi-am turnat un pahar de Borsec carbogazos și l-am dat peste cap. Apoi încă unul. Nici nu trecuse primul calup publicitar, iar eu băgasem deja aer în două peturi. În ultimul hal de treaz, m-am ridicat și am aruncat tot ce aveam non-alcoolic prin casă, inclusiv apa de la flori și de la câine (asta a fost ciudat, pentru că nu am câine). M-am uitat prin casa în care nu mai făcusem curat de la prânz, totul strălucea, ordine, curățenie până în tavan, ce mai, de neprivit! Așa nu mai puteam continua.

     Au trecut doi ani de atunci. Sunt mai mult de 18 luni de când n-am pus decât alcool în gură. Sunt pe cele șapte cărări bune. Renunțarea la viciu nu înseamnă doar un capăt de drum, ci un sens giratoriu, din care pleacă o mulțime de alte drumuri, o multitudine de posibilități. Așa am cunoscut-o pe actuala mea soție. Mă rog, suntem căsătoriți neoficial, datorită băuturii n-am avut nici banii și nici puterea pentru a merge la starea civilă, dar ce mai contează o hârtie, când sentimentele sunt reale, atotputernice și reciproce? O iubesc atât de mult! 

    Am cunoscut-o la scurt timp după ce m-am despărțit de prima soție, tot datorită alcoolului. Fosta, o trează de ultimă speță, genul care o arde doar cu apă plată cu lămâie și ceiuț. Dimineața, la prima oră, alerga în parc. O distrusă, nu mai era nimic de făcut. Mi-era o rușine cumplită de prietenii mei, boschetari, când ne trezeam pe băncile din parc și o vedeam alergând. Noi ne duceam ca oamenii serioși, la pilit, ea se ducea la Pilates. S-a terminat. Alcoolul e bun, dar dă rezultate în timp. Trebuie să te ții de el. Nu așa cum fac unii, care în loc să se antreneze, chiulesc și se duc la bere. Începutul sfârșitului: azi o bere, mâine o bere fără alcool, după aia, un suc și uite-așa ajungi la apă plată, de te întrebi ce-ai făcut cu viața ta.

      Plângeam însingurat pe marginea râului. Beam și plângeam, plângeam și beam. La un moment dat am văzut ceva plutind pe apă. Când m-am uitat mai bine, era tocmai fata de la AA! Am sărit, cu riscul de a înghiți apă, am salvat-o, i-am făcut respirație gură la sticlă, până când am adormit amândoi, uzi, în noroi. Când m-am trezit, noroiul se uscase, acum era un praf alb, eram  amândoi albi, căsătoriți, cred că avusesem și prima ceartă de îndrăgostiți, pentru că ea dormea cu spatele la mine. Nu știu cum o cheamă, dar eu îi zic Mona, pentru că aduce un pic cu fata de pe sticla de spirt. 

      Mona nu e trează niciodată, n-am văzut-o nici o clipă vorbind sau mergând. Nu mănâncă niciodată. Nici nu respiră. Dar ce frumos pute! Ca un cadavru în descompunere. Tot ce mă rog e să mor înaintea ei, pentru că n-o să pot trăi fără ea.

     După o vreme, familia noastră s-a mărit. A apărut al treilea membru, care, normal, a trecut pe primul loc, deși noi ne iubim la fel ca la început. Îl cheamă Liviu, de la melodia aia a lui Led Zeppelin, ”Baby, I`m gonna Liviu”. Nu e de rasă, dar e maidanez pur sânge corcit. E tare simpatic! Și credincios. Merge la biserică când e sărbătoare, nuntă sau înmormântare. Aude clopotele și o taie cu viteză maximă. Îi plac oasele... De mine nu ascultă întotdeauna, dar pe Mona o divinizează! Practic, o devorează cu dragostea lui. De fapt, așa a și intrat Liviu în familia noastră. E o poveste tare nostimă. 

     M-am trezit într-o noapte, după ce băusem un pic mai mult, că sărbătorisem o săptămână, două zile și patru ore de când ne cunoscusem și imediat am simțit că ceva nu-i în regulă. Era o noapte senină, luminoasă, cu lună plină, se vedea ca ziua, când e întuneric. Nu știu dacă v-am spus, noi avem domiciliul sub un pod, într-o zonă bunicică, la 5 minute de o canalizare mare. E o casă revoluționară, făcută doar din materiale reciclabile. Și aici v-am spart: e ca vila de un milion de dolari a lui Gică Popescu: se rotește după soare! Când e soare. Dacă ați ști ce ușor se rotește! O ridici așa, un pic, că e foarte ușoară, și o rotești. Ca pe o umbrelă. În funcție de soare. Cum vrei să ai soarele, în spate, în față, în stânga, în dreapta...e supermodernă. Și foarte ieftină.

     Și cum mă foiam eu așa din cauza lunii pline, că am ceva probleme cu tiroida, am observat că Monei îi lipsea un picior de la genunchi în jos. Nu se mai întâmplase până atunci. Am zis să mă uit oleacă prin apropiere să văd dacă-l găsesc. Oricum nu știam ce cadou să-i fac de ziua ei, dar preferam să-l găsesc pe ăla original. Nici nu știu când e ziua ei. Atunci l-am văzut pe Liviu trecând rîul înot, cu piciorul Monei în gură. L-am strigat, a venit și a pus jos trofeul în fața mea, ca și cum ar fi spus ”uite ce știu să fac”. Ne-am jucat așa un pic, eu aruncam piciorul în apă, el sărea, înota, îl pescuia și-l aducea în fața mea. Pe la răsărit, am obosit și eu și Liviu. S-a scuturat  de apă cum se scutură câinii, s-a gudurat pe lângă Mona, s-a cuibărit la pieptul ei și am adormit așa, toți trei, îmbrățișați și fericiți. Piciorul l-am pus la locul lui, am prins genunchiul cu niște scoci, nu se mai cunoște absolut nimic. 

     Soarele răsărea și se încălzea de la aburii dragostei noastre. La așa ceva, nu dai cu piciorul.

Killers of the afternoon

 

     Am văzut filmul domnului Martin Scorsese, Killers of the Flower Moon. Atât vreau să zic:

       De mic mi-am dorit să fiu indian Osage. Nu căpetenie. Nici măcar războinic. Important era să fiu Osage. Să fac parte din trib. Contabil Osage. Lăcătuș Osage. Ceva Osage, nici nu țineam neapărat să fiu indian. Aș fi acceptat să fiu și maghiar Osage, dacă s-ar fi putut. Dar nu s-a putut.

     Așa că am crescut cu frustrarea asta. Că nu sunt Osage. Din această cauză, din această imensă frustrare, când ne jucam de-a cowboy-ii și indienii, mie îmi plăcea mereu să fiu petrolul, aurul și ardelenii. Adică ciobanu. Ilarion Ciobanu. (un fel de Bond...).

     Toată viața am trăit cu teama și nelămurirea în suflet: oare ce s-o fi întâmplat cu bietul popor Osage? Ce mai face el? Cum se mai simte, pe unde mai e, cu ce se mai ocupă...Nu mai știam nimic de acești oameni, de foarte mult timp. Altă grijă n-am avut. Păi cum, dacă am crescut pe aceeași planetă cu ei?! Continent lângă continent, vorba aia! Nu mai puteam trăi în beznă și ignoranță! Pentru că n-am mai auzit despre ei de foarte multă vreme, practic de niciodată, îmi făceam în capul meu cele mai rele scenarii.

     După cum s-a văzut de curând, n-am fost singurul care-și făcea scenarii în legătură cu osagii. Au fost mai mulți, dovadă că unul dintre cele mai nașpa scenarii din câte s-au făcut vreodată pe acest subiect, a aterizat pe masa de lucru a domnului Scorsese. Fleoșc-pleosc! Hai să fie cu noroc! N-a fost.

     Bieții oameni, au fost killăriți de toți lacomii, de toate lichelele, iar cei care, printr-o minune, au trăit până în zilele noastre, au fost terminați de filmul ăsta. Au murit de plictiseală. Cu familii și pretini, cu tot. Ca mulți oameni nevinovați, printre care mă număr. 

   Trei ore jumate! Da` n-am mai stat trei ore jumate în fața unui ecran de pe vremea lui Medal of Honor: Allied Assault, dacă își mai amintește cineva...În vremurile Tik-Tokului, a clipurilor de 5 secunde, tu vii cu un film de 3 ore și 30 de minute!!!

      Bun, hai să zic că subiectul e supermegablănos, că bubuie extrem de grav și așa justifici cumva alea aproape 4 ore, deși nu există subiect pe lumea asta care să țină interesul sau pe cel care poartă fesul, treaz, atât de lung timp. De dragul trecutului domnului Scorsese, să zicem că s-ar întâmpla acest caz. OK, dar tot nu-ți bați joc de oameni. Faci o miniserie. Îl faci din 2 părți, dacă vrei neapărat cinematograf. Dar nu faci spectacol pișotehnic, aruncând în aer vezici urinare! 

       Pe scurt, subiectul: acum 100 de ani, 60 de oameni au fost omorâți pentru bani, în condițiile în care, azi, avem în desfășurare două ditamai războaie, care ucid sute de oameni, zilnic. Să nu mă înțelegeți greșit: crimele din Osage County sunt la fel de abominabile și de condamnabile ca orice altă crimă. Doar că prezentul mi-e mai aproape și mă preocupă un pic mai mult, asta-i tot.

       Un scenariu un pic mai interesant decât prospectul la găleata de gunoi. Replici la nivel de abecedar, ”Ana are mere”. Ar fi fost mult mai interesant filmul,vorbit cap-coadă în osăgeasca veche, ar fi stârnit, un pic, imaginația. Cred că scenaristul e un om atât de leneș, încât a plătit un indian freelancer să-i scrie scenariul. Iar când l-a primit, a întrebat cu jumătate de gură: "Da' muieți îs osagii?"...

       Toate astea întinse fără nici o justificare, până la Lună și înapoi. 

       Aș fi vrut să zic și ceva pozitiv. De exemplu, jocul lui Leo. Foarte bun. Însă mi-e teamă că suferința de pe chipul marelui actor nu e joc actoricesc. E suferința reală a celui care așteaptă de trei ore jumate să intre la toaleta vedetelor, după DeNiro și Scorsese, care oricât de goodfellas ar fi, au și ei o vârstă, posibil și ceva probleme cu the stupidfather (prostata).

     Atât am avut de spus. Acum, vreau să fie foarte clar, e doar opinia mea. Dumneavoastră faceți cum vrei tu, mergeți la film sau nu. La urma urmei și după-amiezile astea trebuie omorâte cumva, cu ceva.

     

Check-in pe viață

     

     O mamă privește în jos, spre cer. Privește în jos pentru că are cerul instalat pe smartphone. Caută ceva sau pe cineva care e în ceruri...  însă nu-L caută pe Dumnezeu, ci un avion low-cost. Pentru omul de rând, ”avion low-cost” e pleonasm. Și chiar dacă l-ar fi căutat pe Dumnezeu printr-o aplicație asemănătoare (să-i zicem, la întâmplare, Godradar), care să permită urmărirea în timp real a rugăciunilor care se înalță către Cel de Sus, pentru noi, oamenii din statistici, Dumnezeu, tot un low-cost ar fi.  

      Prin părțile astea ale lumii, un Dumnezeu Premium, full-option, își permit doar ticăloșii fără Dumnezeu. 

     O mamă privește în jos, spre cer, are o lacrimă în ochi, un gol în suflet și o umbră pe frunte. Umbra avionului. Avionul trece, dar umbra, cumva, rămâne în ochii ei. Va dispare peste două luni, când soarele va răsări din nou de la apus, la terminalul 3, pletos, obosit și înfometat, eventual nebărbierit. Cel mai frumos copil din lume. Soarele ei.

     

      Acum urmărește, tristă și concentrată, micul avion roșu care se strecoară prin noianul de avioane galbene, de parcă ea însăși l-ar conduce pe linia punctată spre aeroportul de destinație, ca pe un elev de clasa 1 pe care-l duci de mânuță la școală. Îți dă senzația că, dacă și-ar lua o clipă ochii de la el, micul avion s-ar prăbuși. Într-un fel, chiar așa e. Am să vă zic un secret: datorită mamelor zboară avioanele.

     Nu credeți? Întrebați toți inventatorii, toți oamenii de știință, toți inginerii, constructorii de avioane și toți piloții. N-are cum altfel. Așa funcționează lumea: unde e de învățat mult, de studiu, de renunțat la bătut maidanul sau mingea, de multă răbdare și efort, e o mamă. 

      

      Astea sunt vremurile, vine toamna, ne zboară cocorii, berzele și copii. 

     O fi bine, o fi rău, noi am vrea să fie cât se poate de bine. Cel mai rău e să-ți reproșezi o viață întreagă că n-ai încercat. Mai ales în ziua de azi, când zidurile au căzut și există sute de drumuri care duc dincolo de orizont. Am topit cortina de fier, care ne-a ținut închiși și ne-am făcut păsări de fier, ca să fim liberi. Și am descoperit că nici libertatea nu-i un lucru simplu. Chiar deloc. După mai bine de 30 de ani, ne-am obișnuit un pic cu ea, dar nu e ca și cum ne-am fi născut liberi. Copiii noștri, însă, da. 

       Viața merge într-un singur sens, înainte și n-o poți opri. Așa că, ce era să facă ghietu` copil, și-a ales și el un drum, noi nu i-am stat în cale (ați remarcat jocul de cuvinte) și iată-ne la aeroport, doi părinți supărați că le pleacă boțul de aur și boțul de aur, supărat că s-a trezit cu noaptea-n cap, la ora 10,00 am. Avionul se înalță, iar sufletul mi se deșiră în urma lui ca un plovăr care s-a agățat cu un fir de-o aripă:

        ”Tu, Pasăre de fier, ce zbori departe, departe, de tot, ai grijă de fiul meu! Adu-mi-l înapoi sănătos, să-i gătesc ceva gustos, să-l culc în patul pufos! Nu-mi zi de vârstă, înălțime, greutate, hai sictir, copilul e tot copil!”          

     Știu că nu prea am dreptate să fiu supărat, nu am deloc, dar totuși...@#&*##%%!!! Pasăre de fier, de ce ne iei copiii? Hai, ciocu` mic! Noi nu folosim kerosen ca să-i iubim, tu de ce te alimentezi din dragostea părinților, ca să zbori? De fiecare dată când pleci, lași în urmă camere goale, paturi nedesfăcute, șosete aruncate, jucării nemaijucate, tricouri, blugi și haine nemaipurtate și irosite bătăi de inimă. Toamna, când se umple văzduhul de zboruri, rămân pe pământ doar umbre de doruri.

     E mai simplu să dau vina pe Pasărea de fier decât să mă întreb, retoric și ipocrit, ”ce-am făcut, cu ce-am greșit, de ne zboară luceferii acolo unde apune soarele?” Pentru că știu exact ce n-am făcut și unde am greșit: n-am fost uniți și fermi. Câțiva au încercat, dar au fost prea puțini. N-am spus toți, când a fost momentul, ”STOP! Până aici!”. Momentul a trecut. Am lăsat istoria s-o ia prin bălării, până am dat-o de gardul șenghenului, n-am fost în stare să nimerim ditamai poarta. C-așa-i în fotbal. 

     Acum, pentru mulți dintre noi, e deja prea târziu. Regrete, lacrimi în noapte, fotoliul din odaie și-o carte ce-ai lăsat-o pe noptieră...hai, pas săltat și joc de gleznă! Noua generație, are, însă, de ales:

                 check-in pentru o viață,

                  sau,

                 ce chin pentru o viață!

     Chiar dacă, într-un efort disperat, am încerca să facem azi, ceea ce ar fi trebuit să facem ieri, tot nu vom reuși să mai salvăm ceva. Viitorul la care nu ne-am gândit suficient, a devenit astăzi, prezent. Și pentru că nu le-am dat șansa unei vieți normale, civilizate, aproape de mama și tata, e firesc s-o caute în altă parte. Iar noi suntem datori să le sprijinim deciziile, oricare ar fi acestea, fără să comentăm.  

      Altfel, vor fi condamnați să lupte zilnic pentru supraviețuire cu un sistem care-și va bate joc de ei în moduri inimaginabile. Și care va câștiga întotdeauna. Asta, dacă nu cumva, îi va ucide în chinuri, CNP-ul: corupția, nepăsarea, prostia. Sau o combinație a celor trei. 
     Unii zic că, totuși, situația nu e chiar așa de gravă cum o prezintă trădătorii de neam și de țară și dacă nu ți se întâmplă nimic rău, poate să-ți fie bine, iar dacă nu mori cu zile, poți trăi și aici. Sigur că da. Hai, puțin optimism. Puțină încredere. Deja se văd progrese. Va fi bine.

      Sunt convins că și-n Coreea de Nord există cetățeni, care-ți vor spune, cu toată sinceritatea, că micul lor cazan cu smoală e cel mai minunat loc de pe Pământ. Doar că, în fiecare zi, sunt tot mai puțini. Cam ca la noi.

       Pasăre de fier fără suflet, câte suflete ai luat, câte suflete-ai lăsat și pe câte le-ai salvat?...