Nu scriu întotdeauna ceea ce vreţi să citiţi.Nu mă aştept să fiţi de acord cu mine decît arareori (de multe ori şi eu mă dezaprob, uneori chiar mă contrazic, e normal), în special atunci cînd, din întîmplare, sau forţat de împrejurări, mă apropii foarte mult, pînă la suprapunere, de părerile voastre neclintite. De convingerile voastre, bine fixate în terasamentul vieţii, ca două şine de tren din imaginea alăturată. Le vezi nemişcate, marcaje de neclintit, cînd deodată, se produce minunea. Copilul cască ochii mari şi vede cum ditamai şarpele de oţel prinde viaţă şi se mişcă! Macazul văzut cu ochi de copil, ăsta e destinul.Credem că lucrurile vor continua aşa, ca două şine paralele pînă la inevitabilul depou, cînd deodată, un acar necunoscut schimbă macazul fără să te întrebe. Planurile tale în legătură cu ce vei face, ce apă vei lua, ce ziare, ce covrigi vei cumpăra în următoarele staţii la care credeai că vei ajunge, rămîn undeva în urmă, pe nişte cîmpuri goale, arse de soare. Nu ne aşteptam la asta! Cum e posibil aşa ceva? E posibil, dragilor. Doar trenul destinului ne aparţine. Pentru unii Săgeata Albastră, TGV, pentru alţii GFR, accelerat, pentru mine un personal, acolo, de ăla cu etaj, că nu merg departe, bine că nu e mocăniţă. Mai sunt unii cu trenuri suspendate, deraiate, nasol. Tot al nostru e şi biletul -doar dus, fără a se preciza destinaţia finală şi nici timpul sosirii- cu loc sau în picioare, la clasa I, II sau opţiunea clandestinităţii.Şinele, nu. Se vede că locuiesc lîngă calea ferată! Uitaţi-vă la poza aia.Ce păienjeniş! Astea sînt părerile noastre despre orice. Convingerile noastre ferme.Credem că dreptatea e în tolba noastră, credem că numai perechea noastră de şine din toată spaghetăraia aia are vreun rost. Uite cîte sunt! Toate au rost. La un moment dat avem nevoie de cîte o pereche din fiecare pentru a ajunge la o anumită destinaţie. Trenurile destinelor noastre au nevoie de această diversitate de şine, de căi, pentru a ne purta acolo unde mai cu voia noastră, mai cu voia acarului, vom ajunge.
Aşa şi textele mele. Sunt şine care duc spre o anumită destinaţie. Dacă nu tu, dacă nu azi, poate cineva, într-o zi, va avea nevoie de această variantă a adevărului, de aceste şine. În cazul în care se schimbă macazul. Na că am făcut şi rime.
Nu cred în Adevărul Unic, Absolut. Ca şi cum în lume ar fi o singură cale ferată şi toate localităţile care vor gară ar trebui să se construiască obligatoriu de-a lungul ei. Ori mergi unde te duce ea, ori ghinion.
În textele cu caracter personal, nu dau verdicte, nu spun că aşa e şi nicicum altcumva. Tot ceea ce încerc, e să surprind un moment din viaţă, o trăire, o întîmplare, o senzaţie, o revelaţie. Nu mai ştiu unde am citit ceva de genul "scriu, pentru că scrisul mă ajută să nu iau o mitralieră şi să vă omor pe toţi ". E şi un fel de exorcizare. E sănătate curată!
Şi nici nu e posibil, chiar dacă ai vrea, să scoţi din contextul vieţii o bucată şi să spui "asta e". Ca şi cum ai scoate din Dunăre o cană cu apă şi ai spune "asta e Dunărea!".
E destul de greu să surpinzi viaţa în instantanee atunci cînd vrei s-o faci în scris. Fotografului îi vine mai uşor. Dar, aşa cum poţi bea apă din acelaşi rîu, din acelaşi loc, dar nu va fi niciodată aceeaşi apă, tot aşa şi atunci cînd vrei să scrii despre un anumit moment petrecut într-un anumit loc, degeaba te întorci acolo să reconstitui momentul. Şi cu oamenii se întîmplă acelaşi lucru. "Omul care pleacă nu e niciodată acelaşi cu omul care se întoarce", mulţumim domnu Mungiu! Rîul e acelaşi, dar apa s-a schimbat.
Ca să ai senzaţia că bei aceeaşi apă, trebuie să ai aceeaşi sete.
Nu ştiu de ce, dar parcă aud rîsete în culise. Cum? Mai tare! Şi la bere e la fel?...Nu e la fel. Aha, am înţeles, acolo aveţi mereu aceeaşi sete!...
