Terasa cu toate amintirile ocupate

În fiecare seară, locul acesta spune povești. Dacă nu le simți, înseamnă că ai o problemă cu auzul: sufletul tău e surd. 

      Tot din Grecia e poza.
  Mergînd noi trei aiurea, în plimbare, pe conturul insulei Thasos, am intrat într-un orășel-fantomă, care nu figura pe hartă. Era seară, ne grăbeam să ajungem în capitala insulei, Limenas. Dar am văzut faleza, cîteva case interesante, așa că ne-am oprit să fotografiem cîteva fantome. Fiind în Grecia, ne-a ajutat Zeița Fotografiei -nu știu numele ei original, Photogenia, poate...- să le găsim.
  Le-am găsit la o terasă, în inima orașului, aproape de mare. Cîrciumăreasă era însăși Luna, o lună plină, grasă, unsuroasă, care ștergea încontinuu tejgheaua cu razele ei. Scaunele erau toate ocupate de amintiri care beau ca să-i uite pe oamenii care au băut ca să le uite pe ele. Dacă încerci să-ți faci rezervare, din timp, de exemplu, pentru sîmbătă seara, e imposibil. La această terasă, amintirile sunt rezervate pe o perioadă nedeterminată. Există totuși, o mică șansă, dar rar de tot. Din cînd în cînd, bodyguardul terasei, Uitarea, eliberează cîte un scaun. Era și muzică,  aveau o formație live, după cum vedeți în imaginea alăturată: Vița de Vie.

Faleza fără nume

,

Ieri, în tramvai...

...nu am urcat.

Vecina-felina, îmi dă verde cu retina

  Involuntar, hipnotizat, intru și eu în clubul postacilor de poze reprezentînd ochi de pisică fosforizați de blițul aparatului.
  Cînd am auzit, în copilărie, pentru prima dată,  termenul de ”ochi de pisică”, mi-am imaginat efectiv, un glob ocular pisicesc smuls cu cruzime din locașul său. Iar bicicliștii mi s-au părut cei mai sadici oameni de pe pămînt, deoarece contextul în care am auzit termenul respectiv, era legat de faptul că acești monștri fără suflet, foloseau ochii pufoșeniilor pentru a-și împodobi bicicletele. Eram mic, așa că mi-a scăpat, pe moment, motivul practic pentru care întunericul nopții trebuia  musai străpuns de reflecția luminoasă a ochișorilor unor pisici care nu se vor mai întoarce pentru a toarce niciodată. Cred că a existat o clipă în viața mea, cînd aș fi fost în stare să arunc un borcan de vopsea pe bicicletele acestor ucigași de animale, ca un adevărat militant. Cu timpul, cam după o oră, am început să văd lucrurile mai nuanțat: am împărțit bicicliștii în 2 categorii. De zi și de noapte. Cruzi rămîneau doar bicicliștii de noapte, cei de zi neavînd nevoie de ochi de pisică. Am înțeles și necesitatea practică a utilizării acestor elemente de semnalizare. Iar în următoarea clipă am descoperit ca nu sunt altceva decît niște bucăți de plastic care aveau capacitatea de a face ceea ce fac ochii de pisică noaptea, cînd le dai cîte un bliț, așa, de simpatie.
   
 Pisica din imagine trăiește, mănîncă și privește printr-o fereastră de la etajul 5 al unui bloc din Sectorul 4 al capitalei. Cum ne-am cunoscut.

 Arhitectura blocului din București în care locuiește vărul meu, bineînțeles, împreună cu familia lui, permite socializarea între vecini, deoarece ferestrele bucătăriilor sunt suficient de apropiate. Corecție: nu ferestrele bucătăriilor, ci ferestrele balconașelor aferente bucătăriilor. Un fel de balcoane-cămară, niște ieșinduri, în prelungirea bucătăriilor. Le-am putea numi balcomări. Sau debaralcoane...Cine știe ce-o fi fost în capul arhitectului de la acea vreme, asta ca să dăm vina, cu nostalgie, tot pe perioada comunistă. Le-a făcut apropiate ca să te asculte mai bine. Cine? Cum cine. Omul de tip nou, 4 în unu: securistul de alaltăieri, omul de afaceri de ieri, senatorul de azi, pușcăriașul de mîine. Ca să vadă ce ai în debaralcon. Sau poate că tovarășul arhitect a fost bine intenționat, a vrut să faciliteze micile împrumuturi de zahăr, ulei, borș, sare, atît de populare, definitorii chiar pentru traiul la bloc. Așa erau înainte rețelele de socializare. Nu se dădea LIKE, se dădea o lingură. De ceva. ”-Vecină, n-ai o lingură de orez?”. Sau de zahăr. Sau de făină. Împrumut. Cînd ți-o cerea înapoi îi dădeai UNLIKE. Dacă mai voia și banii pe care ți i-a împrumutat, îi dădeai, fără să mai stai pe gînduri, Unfriend.
  Problema era că trebuia să ieși pe casa scării, eventual te mai vedeau ceva vecini. Ca să nu mai spun că se pierdea căldura din apartamente, greu adunată de pe la reșouri, aragaze, lumînări. Da, balconașele astea puteau fi o soluție practică: întindeai o sfoară între ele și vecinul te trăgea pe sfoară. Sau tu pe el. Sau unul pe celălalt, că așa era treaba pe atunci.
  În fine, ideea e că eu trebuia să accesez uneori acest spațiu retras și aerisit în scopuri dezgustător-afumătoare. Asta e, Și cum admiram eu Casa Poporului, fumegînd așa, în noapte, m-am trezit studiat de doi ochi mari, aproape indignați aș spune. La naiba, mă gîndeam, să vezi acum că începe să miaune de-mi strică toată tihna. Probabil va veni cineva să vadă de ce miaună, mă va observa, va trebui să socializez un pic...nici vorbă de așa ceva. Fraților, în orașele astea mari, oamenii sunt atît de reci, de preocupați de probleme personale, încît nici pisicile lor nu te mai miaună. Ești ignorat în ultimul hal. Am profitat de acest lucru ca să mă strecor și să aduc aparatul foto. Am găsit-o tot acolo, meditînd la cine știe ce probleme pisicești, la viața ei, poate la ziua de mîine...vorba aia, gîndu mîții. I-am făcut o poză-două și nemaiavînd nimic de discutat, m-am retras.
  Îmi imaginez cum, a doua zi, le-a povestit prietenelor de la bloc, întîmplarea de cu o seară înainte:
- Fată, știi fată, aseară, cum stăteam și eu pe Windows așa, un pic, mi s-a deschis deodată o fereastră nouă, un pop-up dă ăla, de la vecinu. Și mi-a intrat un spam așa, ca un fum că încă îl mai simt în inboxu meu cu nisip.
- Fată, așa pățesc și eu de la vecini, îmi vine uneori cîte o conexiune de pește prăjit prin Uai-Fain...
- Cum adică prin Uai-fain?! Poate prin Wi-Fi...
- Păi așa îl aud pe vecinu că-i spune vecinei, ” Uaaai, Fain mai miroase peștele ăsta!...” Să nu fi fost fată vreun virus turbat ceva, vreun soft-căpușă...
-Nuuu, fată, cred că era o reclamă la Adobe, că mi-a dat un Flash între ochi.
- Apropo, nu-mi dai și mie mouse-ul ăla înapoi, că am căutat în Recycle Bin și nu mai e nici unul...
- Ce mouse îți trebuie?! Touch, soro, touch...

Trialog olandez

   Undeva, pe una dintre cele șapte coline ale Iașului, sătenii plantează de sute de ani diverse chestii în pămînt. În general, legume. Ocazional, de sărbători, mai bagă în pămînt și cîte un cumnat, un frate, cîte un baci mai ortoman. Așa se face rodajul la toporul cel nou. Nu de alta, dar să nu uităm ”Miorița”.
Niște olandezi au cumpărat o bucată de teren pe dealul cu pricina. Cică un vechi proverb olandez spune că nu tot ce răsare din pămînt se mănîncă,...așa cred. Sau nu orice fel de pămînt intră în Schengen.Traducerea s-ar putea să nu fie foarte exactă, n-am înțeles prea bine dacă un anumit cuvînt din acest proverb se scrie cu 5 de ”R” sau cu șase.Oricum, pentru ei, majoritatea chestiilor verzi care cresc din sol, sunt demult fumate! Așa că au plantat un set de reguli.
 Ce ziceți, mă încadrez? Sigur că da! Ce zic eu, setul ăsta de reguli pare făcut special pentru mine. Ia să vedem:

1. doar un copil:  Exactamente. Cel puțin din cîte știu eu...;
2.fără tumbe: numai fac de mult așa ceva. Orice ar însemna asta;
3.și fără papuci! : aici m-au nimerit în plin. Dar am rămas și cu niște întrebări, niște suspiciuni...de unde naiba știu ăștia povestea mea cu papucii și Bahluiul?!

  ”Arca lui Noe” se numește locul unde puteți găsi acest decalog simplificat, trialog, cum l-am numit eu. S-ar putea să vă surprindă, dar mîzgăliturile de pe tabla aia ruginită nu mi se adresează în exclusivitate. Ele reprezintă, în viziunea autorilor, un set de reguli pentru copiii ce adoră să se lovească cap în cap, să ia genunchi în gură sau să-și spargă dințișorii de pămînt, într-un cuvînt, pentru cei ce vor să țopăie pe trambulina elastică.
  Am ajuns acolo într-o duminică, la propunerea unor foarte buni prieteni, despre universul cărora voi vorbi într-un mod cu totul special, atunci cînd o voi face.
Pentru a evita potopul de maneliști grătaragii, Arca asta nu și-a făcut deloc publicitate, drumul nu e marcat, însă noi am avut noroc să primim direcții de la cei doi localnici ai satului care, de regulă, sunt treji pînă duminică după-amiază, tîrziu: șeful de post și ajutorul său. Recunoscători, i-am recompensat pe loc cu o dedicație muzicală, la CD-ul din mașină: Bob Marley, ”I shot the sheriff/But i didn`t shoot no deputy”. În traducere liberă: ”I-am dat un shot șefului de post, dar nu și deputatului”. Din lipsă de fonduri, nimic personal. Ulterior, pentru a primi și ei de băut, deputații au dublat alocațiile.
  Odată ajunși, am constatat că trebuie să ajungem de două ori. Porțile principale sunt ferecate, dar un semn îți poruncește să mai mergi vreo 50m, și să folosești parcarea. Chiar dacă ai venit cu bicicleta sau pe jos.
 Am crezut că vom găsi ceva de genul ”aventura parc”,  HAMAK, cu paintballs (ouă vopsite), arcuri cu săgeți, sforăraie și căblăraie pe sus, prin copaci, sforăială și berăraie pe jos, prin iarbă. Nu-i chiar așa. E un loc de joacă pentru copii care încă n-au mușcat din mărul otrăvit numit și Apple Store. Din cuprins, enumerăm scrînciobe, tobogane, leagăne, trambuline și alte utilaje ludice, reale, în aer liber. Dar și o minifermă cu purcei, ponei, ovine și caprine, păsărici mai mari, mai mici și alte animăluțe pufoase și țestoase, de unde și denumirea cu arca și cu tata Noe. Ahoe!

Dreptate pînă la capăt!

      Dacă lui Traian Băsescu i s-a clasat dosarul ”Flota”, în mod firesc, lui Hitler i s-a clasat dosarul ”Holocaustul”, iar lui Stalin dosarul ”Stalin și soldatul bețîvan rus, violuri, jafuri și comunismul ne-au adus”. L-ați văzut pe Hitler făcînd focul în sobă cu vreun evreu? Pe Stalin furînd ceasuri sau plantînd panseluțe cu cadavre la rădăcină? Aceste fapte nu există.
   Dosarul ”Flota” a fost clasat tot pe motiv că ”faptele nu există”! 16 nave de mare tonaj vîndute pe-un dolar!? Ni s-a părut. Nu există așa ceva.
Navele nu au fost vîndute de Ministerul Transporturilor, ci de FPS, în cadrul unui proces de privatizare inițiat de guvern. Scuze, ministrul transporturilor nu făcea parte din guvern? Adică nu le-am dat cu dreapta, le-am dat cu stînga. Iar banii nu i-am băgat în buzunarul de la piept, ci în căptușeala cașchetei de mariner.
Cu alte cuvinte, din cercetările întreprinse de DNA-ul ăsta creat de Băselu`, nu reiese de nicăieri clar, full HD, 4K, că Traian Băsescu a luat personal, direct, indubitabil, bani, șpagă, ceva din vînzarea flotei. Nu l-a văzut nimeni în bazar, la o tonetă, cu vapoarele pe tejghea.
Logic, e nevinovat, sincer și curat ca lacrima de ”adio, dragă Stolo!”
Vorba lui Toma Caragiu: ”Și-i merge. Îi merge”.