Cînd luminile s-au stins

Dezastrele naturale au și părți bune. Dacă supraviețuiești, bineînțeles. Ne amintesc că suntem vii. Ne unesc și ne mai taie din orgoliu, amintindu-ne că suntem oameni. Ne arată lucrurile cu adevărat importante în viață: ce iei cu tine și ce lași în urmă cînd fugi din fața unui dezastru...Exemplu:
  Ea: - Și mama? Unde e mama?/ El, pornind mașina: -Nu mai este loc! Trebuie să plecăm acum!/ Ea, cu o lacrimă pe obraz: - Nu putem să renunțăm măcar la o ladă de bere?.../El:-Nu!/Ea:- Nici măcar la una cu sticle goale?...haide, că îți dă mama banii pentru garanție...
Și nu în ultimul rînd, ne lasă un bun subiect de povestit.  

Final de concediu, pe insula Thassos, în Grecia. Ca orice final de eveniment, trebuie marcat cu un spectacol de lumini. Fie lasere, frate, fie focuri de artificii. Așa ne-am obișnuit. Vine revelionul, scenă gratis și lumini, răgete, falseuri și bășini, iar la sfîrșit, poc-bum-poc, foc de artificii. La Cluj, caz particular, artificiile fac Boc-pum-Boc. Vine Paștele, vine moaștele, difuzoare, DJ Mystic, apoi la 12 hitul cu învierea, că le e foame la credincioșii care au postit pe facebook...pardon, care au postat pe...în fine, care au postit și au postat cum au postit, că altfel ce rost mai are să postești ! Lăsați-mă și cu postitul ăsta, că au apărut atîtea bunătățuri de post, că mănînci mai mult ca-n restul anului. C-așa-i postul: pînă nu ești sătul, parcă n-a fost post destul! Apoi, tropa-tropa-penelopa, în jurul bisericuței, și ca să nu pleci ca nesimțitul, ia de aici și un foc sacru de artificii. Mai avem! Festivalul berii: artificii. Alegeri: artificii. Sfănta Parascheva: hai, toată lumea în genunchi și pe coate, să vedem artificiile.
  Și exemplele pot continua. Ideea e că, orice eveniment public, spectacol grețuit, Zilele Metempsihozei, Festivalul Cocalaru de Aur, Ziua României(o zi pe an cînd o pupăm acolo unde, de regulă, o scuipăm), Ziua Muncipiului, a străzii, a blocului, Ziua Nopții,etc, toate astea trebuie încheiate cu un foc de artificii. Dacă nu s-ar da artificii, oamenii n-ar mai pleca pe la casele lor. Ar rămîne așa, privind în gol, spre cer. Așteptînd. Ar muri de foame, așteptînd artificiile. Doar e gratis, nu? Așa cred ei, majoritatea. Votanții PSD, cu alte cuvinte. Ei nu concep că nimic nu e gratis.că  totul se face cu banii boborului, măi. N-ai ce să le faci, dumnealor atît pot, atît prestează. Oamenii ăștia, sunt, de fapt, adevăratul dezastru, un dezastru artificial, provocat și întreținut de 26 ani încoace, care, spre deosebire de cel natural, ne dezbină și ne dezumanizează. Și nu cred că va trece prea curînd, de aceea, singura cale de a-l evita, e tot fuga. Dar haideți, fuga înapoi, la povestea noastră.

   Cum ziceam: finalul concediului nostru, s-a gîndit și el, că ar fi mișto să respecte regula asta, însă nu cu foc de artificii, ci doar cu foc. Foc simplu, de vegetație. Așa că, vineri noapte, spre sîmbătă, am avut concert cu tunete și fulgere.Urma, firesc, încheierea, el grande finale, focul.

Spre dimineață, furtuna, a reușit să aprindă cîteva uscături, pentru că, vorba proverbului, orice uscături are pădurea lor, nu-i așa? Mai ales pe o insulă expusă 100% la un soare puternic, aproape tot anul. Patru puncte de incendiu s-au născut din furtună. Și au pornit să pîrjolească Thassosul precum cei patru cavaleri ai Apocalipsei. Riders in the sky.
  Noi n-am bănuit nimic. Am crezut că e doar puțin înnourat. Dar, fiind ultima zi de concediu, era absolut obligatoriu de mers la plajă, de făcut ultima baie, de băut ultima bere (ultima bere din locația de vacanță, nu vă speriați), și tot ce se mai poate face în ultima zi de vacanță. bagajele erau undeva, pe la coada listei, nici nu bănuiam ce repede aveau să urce în topul activităților din acea zi!
  La plajă, totul fain, frumos. Cald și bine. Lume, nisip, mare, o gravidă care fumează. Facem o baie, ai mei rîd de mine, mai exact de stilul în care săream în Marea Egee. Doar că, la un moment dat, ne uităm mai lung, unii la alții. Apoi la ceilalți co-plajiatori. Toți eram galbeni. Portocalii. Parcă aveam hepatită. Cerul era și dumnealui cam gălbui. O lumină ciudată venea dinspre mare. Și mai ciudat era faptul că, unui copil care mînca un gyros, i se lipeau pe lipie fulgi de funingine. Care picurau discret, delicat, din văzduh. În jurul nostru se produce o foială. Lumea, încet-încet, începe să se agite, să filmeze, să fotografieze neobișnuitele fenomene. Brusc, ne-am văzut într-un clasic disaster movie, de ăla, americănesc. Nu știam ce se întîmplă, dar sigur nu era ceva bun, era mare și se apropia foarte repede. Vedeam oamenii din jurul meu, totuși continuîndu-și plaja, jocurile, distracția, și mă gîndeam la un Pompei 2. Așa se moare-n cataclism. Nici nu-ți dai seama ce te-a lovit. Iar peste ani, vor veni grupuri de școlari pe plajele din Thassos, să viziteze carbonizații:

 - Vedeți copii, acești oameni nici nu bănuiau ce avea să li se întîmple...uitați-vă la acest copil care mînca, probabil, un gyros. Aceștia de aici, se jucau cu mingea. Aici e o doamnă care, probabil își făcea selfie cu telefonul ăla primitiv, l-ați văzut la Muzeul Satului. De fapt, majoritatea oamenilor de atunci, după cum observați, trăiau aplecați pe telefoane, dar această doamnă e un vestigiu arheologic deosebit, a stîrnit o controversă și o ipoteză șocantă: unii istorici, arheologi, susțin că femeia încerca să-și facă un selfie, la o fracțiune de secundă după ce s-a carbonizat! Voia să apară pe facebook cu noul ei look: pitzi carbonara! Foarte interesant...ei, copii, plecați de acolo! nu e nimic de vazut...nenea ăla se juca cu tantiile alea două...în fine, obiceiuri barbare! Ce ziceam? A, studiile arată că erau și foarte mulți români, pe plajă, cînd s-a produs nenorocirea.
- Doamna profesoară, dar după ce vă dați seama că sunt români?
-Foarte simplu dragul meu. După 2 elemente: 1.au lîngă șezlong băuturi alcoolice pitite în gentuțe frigorifice și 2. după gestul de a-și freca burta cu mîna.

Ca să rescriem istoria, am tăiat-o urgent la mașină. Odată ajunși la șosea, am constatat, stupefiați, că se mai vedea doar puțin cer albastru, undeva, deasupra unui fum dens. Clar, incendiu. În Potos ne-am oprit să cumpărăm ulei de măsline. Le-am lăsat pe Stela și Gabi la cumpărături și am fugit cu Toma să surprindem în imagini fumul impresionant care întuneca un munte din apropiere, munte, pe care se afla și localitatea Theologos, capitala culturală a Thassosului. Unde, cu o zi sau două înainte, ne delectasem cu miel la rotisor. Mi-am amintit de viespile carnivore care ne-au deranjat la masă și de fumigena improvizată într-o cutie de ness, pe care ți-o aducea la masă ca să le alunge. Fără prea mult spor. Poate exagerez un pic, dar acum ce ziceți de fumul ăsta, bitches?!
 Am ajuns în Limenaria, unde eram cazați. La o cafenea, vînzătoarea ne-a dat primele informații concrete. Patru puncte de incendiu, localități evacuate, plaje distruse, transportul cu feribotul, afectat.
  Au început să apară și vreo 2 elicoptere cu niște găletușe cu apă. Ca și cum ai încerca să stingi un foc de tabără cu 2 degetare de apă. Cu toate astea, pericolul părea departe și fără nici o legătură directă cu noi. Seara, însă...
  După amiază am mîncat bine, am băut, ne-am odihnit...apoi am început să ne dușuim si să ne ferchezuim pentru ultima seară de promenadă. Gabi avea camera chiar lîngă a noastră și terasa la fel. La un moment dat, mă cheamă să-mi arate ceva în zare, ceva ce i se părea ei că ar fi foc. M-am dus pe terasa ei, care oferea un unghi ceva mai larg asupra munților fumegători. Nu mi s-a părut relevant ceea ce văzuse dînsa. Părea mai degrabă un bec de iluminat public, cu lumină portocalie. După 2 minute, a devenit relevant. O pălălaie roșiatică încadra unul dintre munții din zare, dar nu se vedeau încă flăcările, ci doar reflexia lor, pe cerul nopții. După alte 2 minute au apăru și flăcările. Apoi si pe creasta muntelui de lîngă. Incendiul se extindea...ca focul! Nu puteam să apreciez cam în cît timp ar fi ajuns la noi, dar nici nu țineam cu tot dinadinsul să aflu asta prin metoda observației directe.
 M-am întors în camera noastră. Stela, proaspăt ieșită de la duș, cu prosopul pe cap, tocmai îi povestea soră-sii ce fain ne vom distra noi la terasă în acea seară, ce lucumades vom savura la cofetărie...I-am șoptit printre dinți ”fă bagajele”. La întrebarea gravă, din ochii ei, i-am confirmat, șoptit, ca să nu audă Toma: ”vine focul”. Acum o secundă era o Stela, acum era alta. Am început să împachetăm. Gabi, la ea în cameră, noi, la noi. Bagajele, vraiște. Mai aveam și lucrurile cumpărate în timpul vacanței, lucruri care nu-și aveau locul lor, trebuiau și alea împinsobăgate pe undeva.
 

În mijlocul acestei agitații, pe acest început de panică, s-a întrerupt curentul. Pe toată insula. Beznă totală! Bineînțeles că ne-am oprit. Doua secunde n-am știut ce să facem. Ca să fie totul și mai sinistru, pe finalul celei de-a 2-a secunde de liniște și beznă, au început să bată clopotele. Toma o tot ruga ceva pe maică-sa. Stela, panicată, iritată, de pe sub bagaje, ”ce-i Toma?”. ”Mama, atît te rog: oprește-te numai o clipă și dă-mi o îmbrățișare”...

 Am făcut bagajele la lumina telefonului, care, se descărca: 17%, 14%, ...5%...gata bagajele!
Gabi a terminat și ea, am început să cărăm la portbagaj. În parcarea pensiunii, în beznă, un alt turist român își încărca telefonul la bateria mașinii. Făcuseră și ei bagajele și erau gata de plecare. Dînsul fusesese și la poliție, discutase și cu gazda noastră, toți l-au asigurat că incendiul e departe, în munți, și că nu e nici o problemă. ”Exact ca pe Titanic”, a completat Stela. Ne-am dus și noi să vorbim cu gazda. Deși încerca să ne liniștească, se vedea că nici dînsa nu era ok. Aștepta, a doua zi, un grup de turiști turci, care ar fi ocupat toată pensiunea. Încă îi mai aștepta.
 Focul era, într-adevăr, departe, dacă luai în considerare drumul cu mașina pînă acolo/ Problema e că focul nu vine cu mașina, pe șosea. Iar pădure aveam pînă lîngă pensiune. Dacă ar fi bătut vîntul înspre noi, ar fi fost mari șanse să facem o baie nocturnă, în mare. Da, dar ce te faci cu fumul?
 În stare de alertă, ne-am dus, totuși la promenadă. Prea așteptăm concediul ăsta un an întreg, ca să-l ratăm, din ce cauză? Un cataclism natural? Un pîrlit de incendiu insular? Nu există așa ceva.
  Am fost în Potos să punem benzină. Printre mașinile acoperite de funingine, un copil, singur, se juca cu ceva, pe o băncuță, lîngă benzinărie. Avea pe față o mască de protecție, care-i ferea nasul și gura.

 Apoi, am încercat să dormim. După ce am terminat toate încercările, pe la 4,30 ne-am pornit spre feribot. Pe drum, mi-am luat-o de la Toma, de mi-a ajuns. Avea dreptate, în felul lui: eu tot opream să fac poze. Drumul, ocolind munții, ne dezvăluia din cînd în cînd, tablouri infernale ale incendiului. Aveam impresia că, în munți, se căscau guri de foc spre iad. Uneori, iadul ăsta era cam aproape de noi.                                                                              Dar era fascinant să vezi, pe viu, atît de aproape, un monstru atît de spectaculos! Strada era pustie, orășelele tranzitate erau și ele pustii, aveam senzația că suntem ultimii supraviețuitori ai acestui Fire Park.     Abia așteptam să ajungem la feribot, deoarece auzisem că s-ar putea să nu circule. Ne temeam să nu înceapă pe insulă o panică din aceea, gen Războiul Lumilor. Cu oameni care se agață de marginile feribotului, cuprinși de flăcări. Care se împing în apă. Mașini tamponîndu-se. Silicoane explodînd. Haos.
  Am ajuns la feribot, pustiu. Am traversat, cred, nici 20 de mașini. Priveam de pe feribot, în zare, Insula de Foc, cum rămîne în urmă, cu secretele ei teribile din interiorul munților. Soarele răsărise, era o lumină superbă, aveam senzația că răzbisem din iad în paradis. Numai muzica, pe fundal, mai lipsea! Clar, final hollywoodian ! Însă...

  Așa cum îi stă bine unui thriller, pe final, după ce totul s-a liniștit, vine o ultimă fază.
Trecusem de București, nu ajunsesem la Buzău, cînd, am auzit la radio o știre care ne-a făcut să tresărim ca arși: pe autostrada București-Pitești, coloanele de mașini blocate în trafic măsoara 35 KM, circulația fiind întreruptă datorită unui incendiu de vegetație!

THE END

P.S.
În toată nebunia din seara aia, cînd amfăcut bagajele pe întuneric, cu flăcări roșii pe cer, m-am oprit o clipă să văd ce face Stela. Ce credeți că făcea? Spăla o tigaie. Care nici măcar nu era a noastră, ci a gazdei! ”Lasă naibii, tigaia aia, poftim, țara arde și tu speli tigăi!”. Exact ca în filmul cu familia Simpson, cînd le ardea casa, ei nu știau cum să fugă mai repede, dar Marge, a văzut în ghivetă o farfurie murdară și s-a oprit să o spele.
 De atunci, eu spăl tigăi. Din cauza proverbului ales total neinspirat, care lăsa, cumva, să se insinueze o analogie între persoana concretă, a Stelei și noțiunea abstractă, de babă.

Lovește drumul, omule!

  ”HIT THE ROAD, JACK”.

   Iar trebuie să plec. Cum vine vara, serviciul ăsta al meu îmi găsește de lucru în alt oraș. Nu mult. O săptămînă-două. Nu-mi place deloc singurătatea camerei de hotel. Deși e preferabil să stai singur. Am avut odată un coleg de cameră care se simțea foarte ca el acasă, foarte comod, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Mai ales dimineața, cînd ieșea de la duș. Iar eu eram nițel mahmur, c-așa-i în training, nu vă mai faceți că nu știți! Și abia așteptam micul dejun. Ei bine, după spectacolul din cameră, ce poftă de mîncare să mai ai cînd vedeai în farfurie crenvuști cu ouă?...
  Acum trebuie să plec la Piatra Neamț. De acest oraș minunat mă leagă niște amintiri speciale. Chiar în zorii călătoriilor mele, cred că eram prin clasa a opta, am descins cu văru-meu la un văr de-al lui, ceva mai tînăr decît noi, pe meleagurile chietroaie-nemțoaie. O vizită scurtă, dar cu explozie. Prima oprire, piscina orașului. Ocupația: agățat fete. Nume de cod al operației: ”a da nuci la veverițe”. Modus operandi: ocheam o veveriță singură și ne așezam unul de-a dreapta și altul de-a stînga ei. Și începeam o discuție ”șmecheră”. Nu mai țin minte ce penibilități spuneam. Dar, mă întreb acum, cu toată sinceritatea: ce naiba speram noi, atunci, să obținem prin metoda asta?! Adică tu stai liniștită, vin doi țărani care te deranjează și ar trebui să cazi pe spate? Nu înțeleg. În fine, totuși îmi explic rezultatele: la un moment dat era să luăm și bătaie. Perseverența, totuși, rodește: o domnișoară, evident mai în etate decît noi, cu niște forme de mare angajament față de colegele noastre de liceu, cu un costum de baie bikini-tigrat-pe corpul bronzat, ne-a acceptat avansurile. Fără multe mofturi. După ce am înțeles de ce a acceptat așa ușor și ne-a spus și prețul, ne-am căutat prin buzunare, apoi l-am luat deoparte pe vărul cel mic și am încercat să-l convingem că merită să încerce să facă rost de la părinții lui de 70 de lei, că noi aveam restul de 30. N-am reușit, așa că ne-am despărțit platonic de iubita noastră și de bazinul ei. De înot.
  Unde merg băieții ca să-și înece necazurile în dragoste? Ați ghicit, la o expoziție de folclor chinezesc. Se întîmpla chiar atunci, într-un parc din centrul orașului, așa că ne-am oprit cîteva minute să citim de pe boabe de orez, să admirăm evantaie și alte chinezării. Pe atunci nu existau încă HTC One și nici Huawei. Abia după aia, ne-am îndreptat spre Colibele Haiducilor, unde am servit ceva beri, de ne-am întors acasă ca haiducul, pe șaptecai. Tanti mătușa ne aștepta cu drag. Pînă ne-am împiedicat de prag, scuzați rima involuntară. Bucuroasă, am auzit-o din bucătărie strigînd că ne așteaptă, supriză, ca pe niște băieți mari, ce eram, cu UNA sticlă de jumate, anume bere, la frigider! După care a ieșit pe hol și l-a văzut pe fecioru-su cum încerca să-și scoată pantalonii fără să se fi descălțat de adidași. În background, eu cu văru-meu, ne țineam bine. Unul pe celălalt. Nu sînt un fin psiholog, nici nu citesc expresii faciale ca Tim Roth în ”Lie to me”, dar pot să spun că ceva s-a schimbat în starea de spirit a mătușii. Printre dinții încleștați a șuierat întrebarea: ”Da unde ați fost voi?”. Verișorul cel mic a zîmbit tîmp, cu ochii aproape închiși, și a îngăimat: ”La floclol chinez”.
”-Și mai unde?” , se enervă tanti Mătușa. Senin, zîmbind în sinea lui, la o amintire plăcută, verișorul nostru, declară: ”-La veverițe! A-auzi, chiar, n-ai 70 de lei, te rog frumos...”.
 
  De data asta cred că am să trec doar pe la Colibe, un pic. Cu veverițele e periculos. Poți să iei căpușe...
  Cum ziceam, ideal ar fi să stau singur în cameră. Apropo, mai demult, cînd lucram la banca de tristă amintire, la prima mea deplasare ocazionată de nu știu ce cursuri, mă plîngeam ca și acum, că vreau să stau singur în cameră. Auzindu-mi plînsul, înțelegîndu-mi OF-ul, o colegă, cu ceva experiență în domeniul deplasărilor în interes de serviciu, m-a luat de umeri, m-a scuturat bărbătește și m-a întrebat cu un ton definitiv: ”Ești sigur că vrei să stai singur în cameră?”. ”-Sigur!” am răspuns, plin de speranță. ”-Se rezolvă imediat”, a spus ea și a început să caute un nr. de telefon într-o agendă de hîrtie, vă dați seama ce veche e pățania asta. Pune mîna pe telefonul fix, butonează, vorbește” -Alo, hotelul băncii? Da, de la Iași vă sun. Ce vreau să vă rog, va sta la dvs un coleg de-al nostru mai nou, știți ele e prima oară la cursuri. Da, vă rog să-i dați o cameră singur, da? Să fiți siguri că nu mai stă cu nimeni în cameră. Înțelegeți, el e homosexual! Mulțumesc, mulțumesc mult...”.
  Țin minte că am avut niște emoții cănd m-am prezentat la recepție....

La ce oră începe mandatul lui Firea?

   Sunt fascinat de doamna Gabriela V.Firea. Îmi aduce aminte de profa de informare politică, din liceu. Și de doamna profesoară mi-a plăcut, oarecum. Era drăguță, tot așa, ca d-na Firea. Cred că era, totuși, mai inteligentă. Și sunt convins că, dacă-ți lipeai urechea de capul ei, auzeai marea. În cazul doamnei Firea, cred că în capul domniei sale se aud noile mijloace de transport în comun cu care va fi dotat Bucureștiul, se aud nenumărate fonduri europene inundând bugetul capitalei, clinchete vesele de bicicliști fericiți, pedalând pe noile lor piste...așa că, țineți aproape! 

        Mă fascinează, în primul rând, imunitatea ei absolută la bun simț. Când ești prost de-a binelea și nu te pricepi la nimic, ai impresia că te pricepi la toate. Pe un om normal, bunul-simț îl mai trage de mânecă uneori, îi mai indică niște limite. Pe alde duduia Gabi, dacă o pui președintă la NASA, la World Federation of Neurology, sau la conducerea unui submarin nuclear, nu va spune ”NU”. Posteriorul ei are un design special, adaptabil și pliabil la orice scaun de conducere. Se spune că marele Nicolae Iorga i-ar fi spus unui tânăr care s-a gândit să probeze pe furiș scaunul de prim-ministru, celebra frază, nu știu exact citatul, dar suna cam așa: ”Nu te jena, tinere, stai jos. La fund suntem toți la fel, la cap e diferența”. Nimic mai fals! În show-biz, de unde vine Albinuța, lucrurile stau exact pe dos.

        În al doilea rând, găsesc frustrant de capacitatea dânsei de a vorbi fără a spune ceva. De a debita tîmpenii cu toată convingerea. Nu se bucură, nu se enervează. Sunt ca niște holograme 3D care redau o înregistrare. Eram convins, pe atunci, că dacă n-ar fi existat comunismul, n-ar fi existat nici genul ăsta de oameni. Oameni care se ocupă cu nimic. Vorbesc nimic, scriu nimic, transmit nimic, se pricep la nimic. Și chiar așa sunt ei, nu e doar o fațadă. Sunt ca niște viruși în stare latentă. Abia așteaptă tipul potrivit de orînduire socială ca să devină liderii acesteia. Comunism, fascism, orice gen de dictatură, orice gen de societate bazată pe minciună, pe exploatarea fără milă a maselor, o lume a formelor fără fond. Fără cultură, fără educație, fără umanitate. Și capitalismul feroce e o formă de dictatură. Dictatura banilor. A corupției. Într-o societate cît de cît civilizată, Gabriela Firea era ajutor de manechin de plastic, într-o vitrină, la Bacău. Altă performanță n-o văd realizînd. N-o văd în stare nici să bea un pahar cu apă, singură, de capul ei. De altceva nici nu mai zic. Ba zic.
       Nu știu dacă păpușile astea fac sex. Probabil că da, din moment ce au copii. Vă dați seama ce nasol sau cel puțin ciudat se simte partenerul lor, cînd aude: ”În mai puțin de 2 minute, actul nostru mutual consimțit de acord, se va finaliza. Rezultatele sexului nostru sunt niște poluții moderne, la nivel european. Poluții pe care le putem pune în practică, dacă lucrăm împreună! Desigur, mai sunt multe de schimbat, de îmbunătățit: infrastructura patului e veche. Cearceafurile trebuie schimbate. N-ar trebui să mai porți șosete în aceste momente. Dar acum, la final, vreau să vă mulțumesc domnule soț, că m-ați ales și promit că n-am să vă dezamăgesc. Nu lăsați campaniile negative să ne despartă în tabere.Trebuie să fim împreună de aceeași parte a patului, de aceeași parte a mandatului. Pentru București, pentru Voluntari! Apropo, constat că ai terminat, mai sunt voluntari?”

      Doamne, ce rău sunt!

Dileme de post

Au trecut și alegerile astea locale, într-un sictir și-o plictiseală demne de o căsnicie nefericită,  cu o vechime de 26 de ani, între românism și capitalism.
  Sigur că viața merge înainte și fără micile mele dileme post-electorale, dar dați-mi voie să le arunc din rucsacul (regionalism=robzac) personal al frămîntărilor fără rost, că mă înțeapă-n coaste cînd mă tîrîi pe cărarea veche a vieții, vorba maestrului Micolov.

  O tîmpenie pe care o aud aproape de fiecare dată cînd sunt alegeri, indiferent că-s locale sau prezidențiale, e, de fapt un principiu după care se ghidează o bună parte a electoratului: ”să-i alegem tot pe ăștia care au furat pînă acum, că-s mai sătui și vor fura mai puțin, dacă alegem alții, noi, ăia vin flămînzi și fură mai tare și mai mult”. Genial. Asta e ca și cum ai zice că un hoț de buzunare, e mai cinstit dacă fură de zeci de ani, decît unul care abia a lăsat jos steaua-sus-răsare în tramvai, și-a șters mucii cu mîneca și s-a apucat de băgat trenu-n Caraiman. Adică a absolvit școala de cerșit și a trecut la studii superioare, la furat. După principiul ăsta, e de preferat să te urci în tramvai, cu un hoț bătrîn decît cu unul tînăr. Ăla bătrîn abia dacă îți ia douăj`de lei din portmoneu, ba îți mai lasă și rest 5 lei, că-i trebuia decît pentru un pachet de țigări. Pe cînd ăla tînăr, fură toate portofelele din tamvai, ba fură tramvaiul cu tot cu cablurile de deasupra și cu șinele dă dedesupt, așa e de nehalit!
Fraierilor! Hoțul e hoț! Va fura oricînd, oricît va putea. Nu are limite. Ba dimpotrivă, cu cît fură mai mult, cu atît vrea mai mult. Pentru că vede că-i merge !!! Lasă, bă, ce are pușcăria cu primăria, fură cît poți, că te alege proștii ! Chiar nu vedeți ce se întîmplă, c-am ajuns de rîsul lumii: scriu gazetele străine despre noi ca despre o specie extraterestră, cînd se referă la pușcăriași și condamnați penal, învingători la urne !
  Uite o idee: un politician cu limită la furat. Pe ăsta l-aș vota. Aș avea garanția, că, totuși, la un moment dat, va face și treabă. Ar fi ca la campionatul de fotbal, se va afișa peste tot un cronometru care va arăta cît mai este pînă se va termina jaful: ”AU MAI RĂMAS - 10.000.000 EUR”. Și cifra aceea blestemată va scădea secundă cu secundă: 9.950.214, 8.154.000, etc. Parcă văd tot poporul în Piața Constituției, cu sticle de șampanie, cu baloane, artificii, scene cu cîntăreți, scandînd, ca de revelion, ”10, 9, 8...” și pe un ecran mare, politicianul respectiv furînd ultimii bani din buget. ZEROOOOO!!!! și alesul arată bugetul țării , gol-goluț. S-A TERMINAT DE FURAT!!!  

  O altă obrăznicie care se întîmplă cu ocazia ”exercitării dreptului democratic”, referitor la cîte un candidat cu scor slab, e ceva de genul: ”nu domle, nici nu se aștepta să cîștige, era sigur că n-are șanse, dar nu putea să stea deoparte”. De ce nu  putea să stea deoparte?! Ce e candidatura asta, un fel de cufureală? Te trece și te taie de nu te mai poți ține. Și-ți dai, la un moment dat, drumul, în democrație. În urne. În speranțele oamenilor care te-au votat. Dacă erai sigur că nu cîștigi, de ce naiba ai mai promis că vei face și vei drege? De ce n-ai venit, corect, să spui ”dragii mei, eu nu am un plan ca primar, pentru că sunt sigur că nu voi fi ales.Dar candidez pentru că...” și spui adevărul sau o minciună, cum preferi.S-ar putea să mai prinzi cîteva voturi pentru originalitate, dacă spui adevărul. 
 Stai naibii acasă și lasă pe altul, care are șanse, să-și facă treaba! Sau, dacă nu poți sta deoparte, ajută-l pe ăla cu șanse reale, să cîștige, că acum nu mai sunt 2 tururi, să-i dai voturile tale peste 2 săptămîni. Nu ne mai încurca. Aaa, da tu vrei de fapt altceva...Înseamnă că trebuie schimbată legea. Mai multe semnături pentru a candida. Mai bine verificate, nu știu...mai trebuie un filtru. Primii trei din sondaje...Acum și sondajele astea, cît or fi ele de șmenuite, dar dacă  unul are 40% și altul are 6%, ce naiba mai caută ăla pe buletinele de vot?! 

  Și mai e chestiunea asta, cu scîrbiții care stau acasă. Le-am tras-o! Așa, să vadă că nu ne pasă. Să le fie rușine că vor cîștiga alegerile cu 30, ba cu 25% !
News flash: se cacă ei pe părerea voastră. Nici în cur nu-i doare de votul vostru de blam sau de felul în care cîștigă alegerile. Dragilor, cu 0,5% dacă ar cîștiga, tot la fel s-ar bucura, tot la fel ar fura.
  Am auzit că, în București, la secțiile de votare unde USB-ul n-a avut reprezentanți, n-a avut supraveghetori în secție, a cîștigat miraculos, detașat, cu un scor nesimțit, Găbița. Pe ce voturi credeți voi că a fost posibil acest lucru? Pe ale voastre, scîrbiților. Asta e tot ce realizați dacă stați la grătare în ziua de votare. Cu rima la soare. N-aveți pe cine vota? Corect. Anulați buletinul. Simplu. Scrieți pe el: ”Hoții”. Sau ce vreți dvs.
 O să vedeți că nu-i tot aia.
  

Chirica în provincie sau D-ale scaner-valului

 Încă de săptămăna trecută, Mihai Chirica, candidatul PSD la Primăria Iași, a mulțumit ieșenilor pentru victoria sa în alegeri. Mai exact, a mulțumit următorilor ieșeni: Gheorghe Nichita și Mihai Chirica.

Minune mare de Sfînta Duminică a Alegerilor: la slujba de sfințire a scanerelor electorale, poza din buletinul lui Arsenie Boca a plîns!

Răzbunarea lui Fuego pe cîntăreții care cîștigă frumos din concerte de revelion, sau din alte paranghelii sponsorizate cu bani publici: îndrăgitul interpret a încheiat un contract cu B.E.C., conform căruia, în toate secțiile de votare din țară, se vor difuza doar piesele sale, ”Împodobește, mamă, urna” și ”Iată, vin alegători”.

Smiley era cît pe ce să se aleagă cu dosar penal, după ce a încercat să-l convingă pe Pavel Bartoș să-i dea buletinul lui de vot, că nu se prinde nimeni. Asta, deoarece, Smiley, și-a pierdut, normal, buletinul. De vot.

În județele Harghita, Covasna, Mureș, cetățenii de etnie maghiară, au depus mai multe plîngeri la diverse foruri internaționale, referitor la faptul că secțiile de votare nu au fost prevăzute și cu scanere în limba maghiară, ci doar în limba română. Ei susțin că scanarea bilingvă a oricărui document este un drept fundamental al minoritarului etnic, drept sfînt, plătit cu sînge, de către generații întregi de înaintași ai acestora, care și-au jertfit viața pentru ca PDF-ul secuiesc să nu fie PDF românesc!

Președintele Klaus Iohannis s-a prezentat la urne dis-de dimineață. Înainte de a intra în cabina de vot,  jurnaliștii l-au întrebat ce speranțe are de la acest scrutin electoral. Domnia-sa a răspuns calm, că el speră, de la acest scrutin electoral, ca pînă la orele 21, să aibă timp să voteze. După ce a terminat de formulat acest răspuns laconic, s-a dus direct la masă, deoarece trecuse un pic de ora prînzului.

Operativitate absolută :DNA nu se mai lasă pe ultimul moment. Încă din 2014 a început urmărirea penală pe numele tuturor celor care vor fi aleși în 2016, vizînd fapte de corupție ce vor avea loc în 2018!

Candidații au fost nemulțumiți de prezența slabă la urne a alegătorilor. La răndul lor, alegătorii și-au manifestat nemulțumirea vis-a-vis deprezența slabă a candidaților la împărțit pomeni electorale: ”Stegulețe, baloane și lozinci să mănînci tu și cu mă-ta, bă!” 

Întrebat dacă are emoții, Mihai Chirica a declarat că e, sincer, un pic îngrijorat. Singura provocare reală, la Iași, e să nu iasă din nou primar Nichita.

Acordeoane, semințe, bere la pet, mititei, moftangii, măscări, paiete, paiațe, hoțu cu prostu, PSD, PNL, plm, lume, popor, alegători, cațavenci, căldură mare, monșer! Și multă mizerie. 
Vom avea ce mătura după ăștia...







  .