MOSTRĂ DE CINISM CONSUMERIST

   N-am ce face și deschid oleacă internetul pe câteva știri, să văd dacă, încă mă mai descurc cu limba engleză, sau dacă  trebuie să mă apuc de rusă, eventual chineză. De când cu Netflixurile și Amazoanele astea, nu mai știu pe ce lume sunt.  Ceea ce e un lucru foarte bun. Când știi pe ce lume trăiești, nici nu vrei să știi pe ce lume ești. La urma urmei ce e de știut? Te-ai trezit, te-au furat, te-ai culcat. Astea-s toate știrile. De ce se întâmplă asta? Simplu, pentru bani. De ce atâția bani? Deoarece consumerismul nu iartă pe nimeni. Nu ia pauză. Nu poate fi oprit. Ca să te menții pe val, trebuie să produci, constant, bani. Nici o sumă nu e prea mare, nici o rezervă nu te pune la adăpost. Pentru că nici banii nu mai au valoare. Bitcoins, obligațiuni, credit carduri, burse, unități de fond, IFD-uri, titluri de valoare, toate astea apar și dispar într-o clipă, într-un univers virtual care ne înlocuiește, ne acaparează clipă de clipă, universul real. Nici cash-ul nu mai e ce-a fost: de devalorizare, denominare, șters la c... cu ei, ați auzit? Averile nu mai sunt ca pe vremea cavalerilor de la Malta, valori solide și palpabile, moștenire pentru generațiile viitoare.
   Consumerismul justifică orice, pentru oricine, oricând. Justifică și imaginea de mai sus. Și ce dacă unu`, într-o oarecare seară, într-o oarecare doară,  și-a kilărit cu sânge rece toată familia? Punem o reclamă pe aceeași pagină, chiar pagina-i îmbibată cu sînge de copil nevinovat. Și iată ce bube, mucigaiuri și puroi, cinism involuntar și înțelesuri noi :
   ”Ce arată rezultatele preliminare ale autopsiilor în cazul triplei crime din Brașov: că trebuie să alegem vitamina C de la SECOM. (...) pentru funcționarea normală a sistemului imunitar al copilului tău”.
   Mă așteptam să continue:
Ca să nu mai răcească copilul, așa ușor, când îi bagă tacsu cuțitu rece în spatele transpirat. 
Comandă acum. Nu după.

Colecția de aberații primăvară / iar, iarnă

*    Cred că ar fi interesant de urmărit o dezbatere cu tema ”Rolul muncii în viața omului”, între un grup de cercetători jamaicani și un grup de cercetători japonezi. Nu, nu i-am ales datorită faptului că ambele țări încep cu ”JA”. Asta e doar o coincidență stupidă. 
Dar nu ne oprim aici: ca să facem lucrurile și mai interesante, ca să nu zic de-a dreptul imposibile, aș introduce în scenă și doi moderatori care să arbitreze dezbaterea: un român de etnie romă și un neamț get-beget. 
    Nu știu la ce concluzie se va ajunge - dacă se va ajunge la una - și nici nu îndrăznesc să-mi imaginez cât va dura. Gândiți-vă numai cât va dura până când grupul de cercetători jamaicani și arbitrul rom vor înțelege noțiunea de ”muncă”!

*   Campania #MeToo s-a întors ca un bumerang, lovind tot în rândul femeilor. Vă dați seama ce frustrate sunt cele care nu au absolut nimic de povestit? 
    Gîndiți-vă la o femeie obișnuită, cu o viață normală, care nu a găsit niciodată vreo privire străină în decolteu, sau vreo amprentă ”accidentală” pe dosul fustei. O femeie, care constată, într-o bună zi, că, spre deosebire de ea, milioane de femei au trezit cuiva, cât de cât, un interes de natură sexuală. Această doamnă va începe, inconștient, să-și provoace colegii, vecinii. Apoi, conștient, va începe să-i urască. Cum băi tâmpiților, nimic?! Fi-v-ar grăsancele voastre! Se va duce la esteticieni din ce în ce mai scumpi, mai de pe la Antena Stars, va cheltui banii de concediu, de pregătire, ai copilului, de înmormântare ai părinților, va delapida de la serviciu, o va părăsi soțul, va ajunge la închisoare și acolo, în sfârșit, va fi violată în grup de niște condamnate la moarte. Cea mai frumoasă zi din viața ei! Să vezi ce poveste iese de aici...povestea ei! Rupe toate recordurile pe #MeToo !
     Dacă va mai fi la modă, până atunci, tâmpenia asta. Campaniile se succed repede în online: Harlem Shake, Ice Bucket Challenge, Mannequin Challenge, MalinBotRezist Challenge etc. Deja bate la ușă campania ”Delete Facebook Challenge” care se pare că va avea mare succes printre utilizatori. Mai ales printre cei de pe Facebook.

*   Nu știu dacă, vreodată, voi fi convins 100%, științific, că oamenii se trag din maimuțe. Nu știu, s-or trage. Treaba asta e, însă, cu dus-întors și cu tras-împins. Zi de zi, constat, empiric, că majoritatea lor, taaare se mai împing înapoi în copaci!

*    Tot din categoria ”interesant de urmărit”, am imaginat cuplul ideal, două personalități contemporane, doi falnici brazi ai neamului (unul, cam ramolid ce-i drept, iar celălalt din specia O,tannenbaum), parcă făcuți să se completeze unul pe celălalt, ca Yin și Yang, un cuplu pe care mi-ar place să-l văd prezentând programul de revelion, programul de guvernare, premiile Oscar, tragerea Loto Prono sau dialogând pe orice temă ar dori domniile lor: Florin Piersic & Klaus Johannis.
     

 

Îmi filează o lampă

De mi-ai fi lampă cu ultraviolete,
În subteranul ființei mele, abisal,
Printre dulapurile cu schelete,
Aș cultiva vise frumoase, ilegal,
Doar pentru uzul personal.

Numărul norocos

   Într-o dimineață, am pierdut un număr. Toți trecem prin asta, mai devreme sau mai târziu. Nici măcar nu pot spune că nu mă așteptam. De la început știi că se va întâmpla. Dar, oricât te-ai pregăti pentru clipa asta, când se întâmplă, nu e deloc ușor. Ceva se rupe. În cazul meu, s-a rupt suportul de plastic în partea de jos. Așa mi-am pierdut numărul de la mașină. Numărul de pe față. O săptămână am mers doar cu spatele. Glumesc. La ce mi-ar fi folosit? Din spate, oricum s-ar fi observat că n-am număr!
   Așa că am mers cu partea laterală...
   În seara zilei în care s-a produs tragica dispariție, cu lacrimi negre și vâscoase, de guașă, din trusa de desen a lui fiu-meu, mi-am pictat un număr provizoriu, pe o plăcuță mai veche, peste nunerele roșii. Plănuiam ca, într-un viitor oarecare, mai incert decât un câștig la LOTO, când mă voi simți pregătit psihic și fizic, să mă supun chinurilor birocratice ale refacerii tăbliței regulamentare. Nu anticipam deloc deznodământul acestui episod.
   Deznodământ care, s-a produs după trei zile de la debut, într-o sâmbătă dimineață, pe când parcurgeam cu Stela rutina săptămânală a aprovizionării. E adevărat că nimeni și nimic nu te pregătește pentru pierderea unui număr de înmatriculare, dar cu atât mai puțin pentru regăsirea acestuia!
   S-a întîmplat cînd am intrat în parcarea unuia dintre supermarketurile de pe traseul nostru. Am survolat parcarea la joasă altitudine și mică viteză, în ideea că e suficient de dimineață ca să găsesc un loc liber. Printre diverse lucruri, oameni, stâlpi și cărucioare, observ un tânăr care îmi făcea semne. Sincer, am crezut că mă confundă. Parchez, cobor din mașină și mă îndrept să văd ce dorea domnul cel degrabă vânturător de mâini prin aer. Aud ceva în legătură cu un număr pierdut. Iar?!...am crezut că mi-am pierdut și numărul cel improvizat, chit că îl lipisem și legasem cu simț de răspundere. Într-un fel. Nu era asta. Tânărul văzuse o postare pe facebook, în care un cetățean dădea șfară electronică-n țară cum că a găsit numărul de înmatriculare ”IS-06-ETC” și că l-a agățat pe un stâlp din zona cutare. Persoanele direct interesate sau cei care cunosc persoanele direct interesate, erau așteptate de luni până duminică, 24 h/zi, la stâlpul cu numărul câștigător, pentru a-și ridica premiul.
   Tânărul nostru salvator făcuse școala de șoferi de curând, pe o mașină care avea aceleași trei litere ca ale mașinii nostre, lucru care i-a atras atenția și l-a ajutat să rețină și să identifice mașina mea în clipa când a văzut-o.
   M-am dus destul de neîncrezător la locul indicat și după o scurtă dezamăgire, la o căutare mai atentă, l-am găsit exact unde l-a pus facebookistul de omenie. Ar fi trebuit să las un mare LIKE pe stâlp, în locul numărului, dar n-am avut la mine.
   O întîmplare ciudată, cu final fericit, pe de o parte. Pe de altă parte, gândul că, în mijlocul intimității, al vieții private a fiecăruia dintre noi, cineva a plantat câte un stâlp (al infamiei ?...) public, pe care se poate răstigni oricând, orice, îmi dă fiori.

Mulțumiri tardive pentru urările din Facebookanci

       A sosit, în sfîrșit, și momentul de Oscar în care mulțumesc tuturor celor care mi-au decorat cronologia cu urări de fericire și viață luuungă, spre disperarea Casei de Pensii. De două zile, vorba maestrului Nichita, umblu în mîini, de teamă să nu vă strivesc urările pe care le-am găsit în ghetele virtuale, să le zicem, Facebookanci. Urări prilejuite, bineînțeles, de întîmplătoarea asemănare a prenumelui meu de tristă amintire, dar de veșnică pomenire, cu a domnului Sf.Nicolae.
Sfîntul, da? Moși sunteți voi!

      Totodată, vreau să-mi cer scuze în numele celebrului meu tiz, celor care n-au găsit în papuci mare lucru. Am primit și cîteva reclamații în sensul ăsta:

-  cică un domn a găsit în bocanci un bilețel pe care scria doar atît: ”Nesimțitule, nuți mai lăsa cismele pe hol, că pute toată scara”;

- iar un alt domn, deși-l pierduse de mult, din sufletul său, pe Moș Nicolae, l-a găsit pe Moș Gicu de la scara B, în niște cizme mai vechi, la el pe balcon. Doar în cizme. În rest, Gicu era gol-goluț ca adevărul. Atmosfera de basm a fost completată, brusc, de domnul în cauză, mai precis de niște coarne semețe, ca ale renului Rudolf. Nevastă-sa, Carla, s-a jurat pe pata de mucegai în formă de Arsenie Boca, că ea nu e vinovată cu nimic, că da, ea s-a culcat, dar a crezut că visează. ”Da ce-i aicea frate, Carla`s Dream?!” și unde nu-mi scoate Rudolf al meu o bîtă cît piciorul de pod, cu niște cuie-n vîrf , cică ”Moșu v-o adus o nuielușă!!!”...de ți-l machiază pe moș Gicu, fix pe stilul sus-numitul Carla`s Dream, numai că mai ceva. Cu tot cu ochelari de soare. Asta e, sărbătorile sunt o perioadă de vis. Orice ar însemna asta.

       Însă nu pentru toată lumea. Unii își păstrează spiritul pragmatic chiar și în această perioadă, în ciuda tuturor lerilor, gingălbeilor și Home Alone-ilor cu care suntem greu încercați an de an.
De exemplu, Elena Udrea, întrebată ce anume i-a cerut Sfîntului Nicolae, a răspuns sec, pe sub breton, ”nimic deosebit, 10%, cum cer la toată lumea...”;
        Alina Gorghiu a primit în cizme un Cioloș din ciocolată belgiană, în mărime naturală. Însă Alinuța s-a încălțat cu niște pantofi. Iar cizmele cu pricina, erau, la rîndul lor, tot în mărime naturală, cizme de alea, luuungi, pînă la genunchi. Problema e că mărimea naturală a cizmelor a depășit mărimea naturală a Cioloșului, care a rămas ascuns pînă a doua zi la prînz, așa că s-a topit. Cînd l-a găsit, într-un tîrziu, doamna Gorghiu, a suspinat greu, a pagubă: ”Na, că s-a Blăgit și ăsta”.

       Gata, că mă întind prea mult, vă mai spun doar de Iohannis, că a primit cu preocupare și îngrijorare, șase sași...pardon, șase moși cu șase saci pentru fiecare casă a domniei sale. Atent, ca să nu lipsească vreunul, neamțul i-a numărat: ”O tannembaum, două tannenbaum, trei tannenbaum...”. Restul e tăcere.

 
        Revenind la ziulica mea onomastică, chiar m-am bucurat că am așa niște prieteni minunați!
Și răbdători...acuși va trebui să-mi scrieți iarăși, cu ocazia zilei de naștere. Apropo, nu știu la ce s-or fi gîndit ai mei cînd mi-au aranjat trei sărbători pe an, în luni consecutive! Două de nume și una de naștere. Cred că a fost amuzant cît am fost copil...să primești cadouri 3 luni la rînd, era ceva! Ulterior, însă, mai prinzând eu la glagorie, mi s-a făcut milă de musafiri, că doar nu făcuseră nimic, săracii, să fie penalizați cu sume din salariu, un trimestru întreg! Mai exact, trimestrul IV, când pică și luna cadourilor. Dând dovadă de supereroism infantil, m-am gândit cum să-i salvez. M-am gândit degeaba. Supereroii nu gândesc. Ei acționează. Unica soluție, nu-i așa, a fost sacrificiul personal: să fac pozne, să iau note proaste, pe scurt să fac tot posibilul pentru a fi pedepsit și în consecință, să nu mai poată nimeni să-mi facă daruri!

 

      Mi-a plăcut să mă sacrific, de ce să nu recunosc! Durea pe undeva, nu spun pe unde, dar nimic nu se compara cu zâmbetul oamenilor fericiți, care rămâneau cu mai mulți bani, de sărbători, pentru băutură, deoarece nu mai trebuiau să cumpere prostii la copii. Mă uitam la alții cum luau premiul 1 în locul meu, cum mergeau la olimpiade internaționale și se întorceau doar cu argint și bronz pentru că aurul avea pe el numele meu, bineînțeles. Pentru că iubeam matematica și nu mă puteam abține, trimiteam anonim rezolvări la Gazeta Matematică pentru problemele cu 3 steluțe și propuneri de exerciții pentru culegerea de Gheba...parcă simt oleacă de neîncredere din partea voastră. Asta e singurătatea supereroului. Sacrificiul de sine fără nici o recompensă.

      Cu ochii umezi de amintiri, ca ochiul-boului de roua dimineții, acum, cînd timpul ne-a împăcat cu trecutul, îmi amintesc și anii de liceu plini de lipsuri și sacrifcii. Lipsuri de la ore și sacrificii pe altarul artei: ca să mergem la film, sacrificam două ore de mate, ca să admirăm statuile din Parcul Copou, sacrificam ore de chimie, iar ca să ascultăm muzică, renunțam la ore de cunoștințe social-politice sau chiar de atelier! Asta e. Ce-a fost, a fost.

      Acum, însă, costumul de supererou nu mă mai încape, așa că am primit cu mare bucurie gîndurile astea bune de la voi, oricum nu v-a costat nimic să postați pe peretele meu virtual și vă mulțumesc încă odată, tuturor, din suflet!