Marele dor de micul dejun

   

    Discutam cu cineva despre curele de slăbire, în general și despre numeroasele motive pentru care, toate acestea (dar absolut toate!), sunt imposibil de pus în practică, în special. Personal, singurele cure care mi-au plăcut și de care m-am ținut, au fost The Cure. Ce mai glume fac și eu, bun, cum stăteam noi așa și ne dădeam cu părerea despre slăbit, observăm că discuția a alunecat brusc, spre unt. Nu ne-am mirat deloc, pentru că așa e normal, asta se întâmplă în cele mai dese cazuri.

 

     Când vine vorba despre unt sau despre orice alt aliment, ceva se declanșează în subconștientul nostru de părinți perfecți (scuzați pleonasmul) și începem, automat, să ne criticăm copii pentru că nu mănâncă mizeriile despre care stăm și discutăm noi, în loc să ne vedem dracului de treabă. Și dă-i cu ”pe vremea mea”. Că pe vremea mea stăteam de la 5 dimineața la rând la unt și era de un singur fel, netartinabil și plin cu apă, să tragă la cântar. Acum sunt 5000 de feluri de unt și copii nu mănâncă unt. Așa, și? Doar pentru că atunci nu se găsea și acum e peste tot, ești obligat să consumi acel aliment proporțional cu gradul lui de abundență? Astăzi ar trebui să mâncăm portocale și banane cât e ziua de lungă? Dacă ne uităm puțin în spațiul public, conform logicii ăsteia, putem deduce că, pe vremea lui Ceașcă, nu se găsea deloc căcat. Căci astăzi se consumă în cantități periculos de mari. Chiar vreau să trag un semnal de alarmă pe această cale: România consumă mai mult căcat decât produce! În curând va trebui să importăm acest produs, cu care altădată ne mîndream! Atât la intern cât și la export. Astăzi, însă, mafia căcatului își face de cap. Autoritățile au promis că intră puternic în ei. Cu furie. Și exact asta au făcut, cufurie. Așa ne trebuie, dar asta e altă discuție. Vom aduce din China. Și așa importăm de acolo toate căcaturile posibile. Și nu numai noi.

      Dar asta nu-i nimic. Știți ce mai mâncam? Mar-ga-ri-năăă!!! Da, margarină, care s-a dovedit că e mai nocivă decât fumatul. Pe pachetele de margarină ar trebui să existe imagini cu oameni care fumează, însoțite de mesaje de genul ”Reduceți riscul de cancer: fumați tutun!”...

     

       Gândindu-mă la unt, nu știu ce mi-a venit așa, din senin, că l-am asociat cu micul dejun servit la hotelurile comuniste, de pe litoral. Pe atunci, nu știu cât apreciam eu ce se petrecea în respectivele unități de alimentație publică, nu mai țin minte, știu că, în general, se mânca bine, nu erau probleme, dar, cumva, ”masa” și ”cazarea” făceau parte din normalitatea concediului. Punctul forte era, fără discuție, marea, nicidecum mâncarea. Poate dulciurile, poate Pepsi-ul, poate înghețata sau alte nenorociri chimico-calorice să fi fost puncte de atracție, dar nu mesele principale ale zilei. 

        Azi, însă, amintirea banalei pâini prăjite, cu unt și miere, a reușit să tragă după dânsa, o altă amintire, cea a ceștilor goale, care așteptau apa fierbinte și a pliculețelor de ceai, care, la rândul lor, abia așteptau să le dai jos ambalajul pentru a se scufunda în apa fierbinte, colorând-o. Și uite așa, una câte una, amintirile apăreau de după cortina uitării, pe scena memoriei, în lumina reflectoarelor, aducându-se una pe alta, ținându-se strâns de mânuțele lor firave și încurajându-se din ochi să iasă la iveală. Un adevărat lanț al amintirilor: zahărul cubic, gemulețele și miericica ambalate în cantități minuscule, cubulețul de unt...Nu mai țin minte dacă se servea și vreo felie de parizer sau nu. Uneori era ceai, alteori era lapte. Oare aveam și cacao? Nici asta nu mai știu. De menționat și vesela: atât cănile cât și farfuriile și scrumierele erau de un alb-murdar, uneori bătând spre bej, cu o dungă sau două bleumarin, circulare, poziționate pe marginea farfuriei, sau în partea superioară a cănii, întrerupte de sigla hotelului respectiv. Personalizate, ca să nu poată fi furate. A fost frumos. Copilăria mea. 

        Mâine dimineață fac pâine prăjită cu unt și miere. Am musafiri: copilul din mine. Ceai, nu, că, deh, cafeaua are rolul ei bine stabilit și de neînlocuit. Dar, pentru copilul din mine, am să pun în cafea, zahăr cubic. Două cubulețe. Simt că mai am, pe undeva, o cană albă cu două dungi bleumarin.