Deșertul de o mie de ani

   

În focurile creației. A nu se stinge cu apă!  

     Inima mea bate o dată la o mie de ani. Când bate  inima mea, o dată la o mie de ani, se ridică un munte. Când inima se contractă, se face prăpastie. Între ele, deșert. O mie de ani de deșert. Cu cine să vorbesc despre asta? Mă urc în vârful muntelui să vorbesc cu cerul, dar cerul e prea sus și e absolut indiferent. Mă cobor în prăpastie, în profunzimile Pământului, dar Pământul e prea prost și nu pricepe nimic. Deșertul e interzis. N-am cu cine vorbi.

     Însă pot să tac despre asta. Pot să urlu în tăcere. Pot să șed și să tac cu dealurile și cu câmpiile. Pot să mă înalț, tot mai subțire și să urlu cu crivățul. Pot să plâng albastru-incolor, cu ploile și cu râurile. Sau pot să scriu.

     Se spune că, - nu știu cine spune, eu spun, na - dacă tăcerile, răcnetele și lacrimile omului sunt adevărate, dacă izvorăsc direct din munții și din prăpăstiile inimii lui, s-ar putea să miște dealurile și câmpiile lumii, să domolească crivățul și să adâncească albia râurilor. Cu ajutorul lor, omul își va putea depăși limitele cunoscute și va trece dincolo de linia orizontului. Ce bine sună prostiile astea! Linia orizontului nu există. E o linie imaginară. Limitele există doar în capul omului. Și la urma-urmei, ce credeți că e dincolo de ea? Nemurirea? Adevărul? Libertatea? Îndeplinirea tuturor dorințelor? Bullshit. Am cunoscut pe cineva care a trecut de linia orizontului, de curcubeu, de toate. Am stat la o bere și mi-a povestit. În primul rând, să cauți nemurirea e o tâmpenie, să fie foarte clar, din start. Ceea ce trebuie să cauți e viața imediată, e trăirea autentică, bucuria și mirarea (în același timp) că ești viu. Degeaba stai tu ca prostu` și nu mori, dacă nu trăiești. Învață întâi să trăiești și mai vorbim despre nemurire, după aceea. 

     Și totuși ce e dincolo de linia orizontului? Nu l-am lăsat să plece pînă nu mi-a răspuns la toate întrebările. Ce să fie, a zis el, depinde de fiecare. De regulă, e o mare dezamăgire. Într-un final. În cazul meu, s-a lăsat chiar cu fisură anală. Dar începutul e mișto, ca toate începuturile. Uite ce... (a mai spus el, văzând că nu scapă de mine): am devenit celebru pentru că am călărit curcubee și orizonturi. Asta e tot ce știu oamenii. Ce n-am povestit niciodată, abia aia e adevărata mea experiență. E cea mai tare. Mai dai o bere?

     Normal că am dat. Muream de curiozitate să aflu care a fost experiența, aventura sau ce mama naibii o fi fost chestia aceea care l-a dat pe spate pe omul nostru. Omul nostru care, vorba aia, are într-un buzunar orizontul și în celălalt buzunar, curcubeul. Eram terminat, maaamă să vezi ce aflu eu acum! 

     Cea mai tare experiență posibilă, a început el - dar s-a oprit imediat pentru a sorbi din bere - a fost când am întâlnit Unicornul Vieții. Nu râde, există. Nici eu nu credeam, dar dihania e, oarecum, reală. E o chintesență a tot ceea ce e pozitiv-magic în cultura noastră. Dacă peștișorul de aur ar face un threesome cu Zâna Măseluță și cu Zâna cea Bună, iar din toată chestia asta ar ieși un baby, cam ăsta ar fi. Numai ce se uită la tine preț de o clipă, de la un km și gata, te-a vindecat de cancer. Powerful stuff. D-apăi să stai de vorbă cu el vreo 15 minute, cum am stat eu! Pentru că vorbește minunea, chiar vorbește.

     Inițial, am crezut că visez. Eram lângă o pădure, în excursie, a venit firesc spre mine, l-am văzut, am intrat în șoc. În fine, după ce a trecut șocul inițial, am fost fericit. Dar, brusc, fericirea mea a început să scadă. M-a cuprins o frică și o tristețe infinite și nu înțelegeam ce mi se întâmplă! La un moment dat, am înțeles: nici orizontul, nici curcubeul și nici unicornul nu durează veșnic. Bun, mi se vor îndeplini câteva dorințe, dar asta nu înseamnă nimic. Nu tot ceea ce-ți dorești îți face bine. Bani? Îi poți pierde într-o secundă. Sănătate? Se poate muri și sănătos, cum se spune când vine vorba despre Titanic. Pacea mondială? Da, până se schimbă actorii. Orice aș fi cerut, orice dorință mi s-ar fi împlinit, n-aș fi rezolvat nimic. La un moment dat și asta va trece. Iar când va trece, voi pierde totul și voi fi de o mie de ori mai nefericit decât înainte. Așa că, atunci, când m-a întrebat ce-mi doresc, am ridicat neputincios din umeri și l-am întrebat, la rândul meu: orice dorință? Da, orice, a dat el, ochii, peste cap. Bun, am zis eu, atunci nu-mi doresc decât un singur lucru. Am lăsat o pauză pentru suspans. Apoi am zis, apăsat pe fiecare silabă: îmi doresc să mă pupi în cur, cal de Cernobâlci ce ești! Urât...Însă, cum ziceam, ai grijă ce-ți dorești, că nu se știe.  Cum să-ți explic...cornul ăla nu-i numai de frumusețe. Așa m-am ales cu o ditamai fisură anală. De atunci, despre minuni și înfăptuitorii lor, despre depășirea imposibilului și alte gargare și gărgărițe motivaționale, literalmente, mă doare în cur. Hai noroc! 

      Drăguță poveste. Cu morală: împlinirea dorințelor e complexă și are multe aspecte. Cea mai cumplită urare e ”împlinirea tuturor dorințelor”. Un om căruia i s-au împlinit toate dorințele, se împușcă-n cap. Sau o ia razna cu totul. 

       O inimă care bate o dată la o mie de ani, ridică un munte din vârful căruia se vede toată lumea. Însă, într-o zi, lumea se va termina de văzut. O contracție a inimii care sapă o prăpastie până în centrul Pământului, va scoate la lumină toate secretele, toate comorile. Într-o zi, însă, secretele vor fi ”common knowledge” iar comorile vor fi ”out of stock”. 

     Însă deșertul de o mie de ani, dintre ele, care nu folosește, practic, la nimic, ăla te motivează. Ăla te ține în viață, deși ucide tot ce intră între granițele sale. Nu poate fi parcurs. Nu poate fi irigat. Nu poate fi ignorat. Pur și simplu, e acolo. Poți doar să-l admiri de la distanță, să-ți imaginezi ce-i în mijlocul lui - poate fi absolut orice - , să te întrebi cum arată, noaptea, cerul văzut din acest deșert, poți să te întrebi de toate, fără să-l înțelegi și fără să-l cunoști vreodată. Fiecare fir de nisip din acest deșert e o clipă în care ți-a fost dor, e o întrebare fără răspuns, e o dorință neîmplinită, o întâmplare neîntâmplată. Miliarde și miliarde de fire de nisip. Plus unu. Acel ”plus unu” e sufletul tău.

     Sufletul tău, un fir de nisip pierdut undeva, în vastitatea inexplorabilă a deșertului absolut, care, cu fiecare bătaie a inimii, se învechește cu încă o mie de ani.