Bairamul optzecist

     

      Cuvântul bairám (pl. bairámuri, s.n.) [silabisit bai-ram] are, în limba română, două semnificații:

- petrecere, chef, distracție, cu mâncare, băutură și muzică; în limbajul familiar, poate însemna orice fel de divertisment, de la parade până la spectacole;

- denumirea a două mari sărbători islamice. În limba română, "bairam" vine de la turcescul bayram "sărbătoare", "festivitate", "petrecere".
                                                 sursa: WIKIPEDIA

             În cele mai frecvente cazuri, bairamul avea loc în noaptea de sâmbătă spre duminică. Vineri,  not so much. Asta pentru că sâmbăta era zi lucrătoare, iar copii aveau școală. Locația era, de regulă, o locuință particulară. Apartament sau casă. De regulă, apartament. La restaurant se făceau doar nunțile, botezurile, în general evenimentele mari, oficiale, cu largă participare din partea tuturor oamenilor muncii în calitatea lor de rude, colegi, prieteni și securiști. Aceste calități nu se excludeau, ele puteau fi comasate. Cum se întâmplă astăzi, la partide. Era mai practic, se făcea economie la meniu.  

     Invitații poate că nu erau cu sutele, cum se obișnuiește la copiii de azi, dar erau cu zecile, oameni faini, oameni pe care îi cunoșteam, prietenii noștri. Plus câțiva oameni pe care nu-i cunoșteam. Tovarășii prietenilor noștri. Pe scurt, blatiști. 

      Se fura și pe vremuri, stați liniștiți. Dar mai puțin și la nivel mai mic. De exemplu, pe atunci se fura lemn masiv. Astăzi, se fură masiv, lemn. Așa se face că, mobila era, în general, din lemn masiv. Greu de mutat. 

       Într-o sufragerie tipică, aveai vitrina cu farfurii, pahare, bibilouri și sticla de Havana Club plină cu ceai, din cauza juniorilor familiei, care, când mai chiuleau pe-acasă, cu golanii din liceu,  scoteau romul cu seringa, prin dop și umpleau sticla cu butaforie. Aveai apoi servanta, cu dulăpioare și sertare în care se țineau lenjerii, acte, podoabe, eventual medicamente. Binecunoscutul sertar cu medicamente. Pe servantă se puneau gustările de bairam. Uneori, muzica. Într-un colț, pe o măsuță, sau pe un ”minibar”, se afla televizorul, acoperit cu husă/mileu împletit, pe care trona, nu-i așa, celebrul pește de sticlă. Masa rabatabilă, de 12 persoane, se strângea și se punea într-un colț, unde servea drept bufet suedez: ABBA, Europe, iar după 90, Ace of Base. Adică tot mâncare, tacâmuri, farfurii, pahare. Covorul persan se rula și se scotea din sufragerie, deoarece împiedica talentele să performeze moonwalkul lui Michael Jackson, sau să se spargă în figuri de break-dance.

          Meniul: pe mijlocul mesei trona salata de boeuf, gleduită din belșug cu maioneză și decorată cu gogoșar tăiat fâșii, albuș de ou, măsline, castraveți murați și pătrunjel. În jurul ei gravitau ouăle umplute, salata de sfeclă cu hrean, salata de vinete, zacusca, salata de icre, pateul de ficat, ceva mezeluri plus muștarul aferent, brânzeturi, măsline, de astea. 

Iubire, bibelou de porțelan(sursa mariuscruceru.ro)

       Băutura era plasată, de regulă, sub masă. Sifoanele stăteau pe o tavă de tablă, preventiv, fiindcă mai picurau între utilizări.

   Partea de sonorizare era cea mai importantă și cea mai complicată. De regulă, era un băiat în cartier care avea niște boxe artizanale de dobora drona rusă-n zbor dacă ar fi fost azi. Deschideai geamurile larg și muzica trebuia să treacă Bahluiul, dacă voiai să se vorbească măcar câteva zile despre bairamul tău și despre tine, implicit. Era foarte important, pentru că așa urcai repede și ușor câteva trepte bune pe scara popularității, în cartier, între colegi, între golani, dar cel mai important, în ochii conturați cu creionul chimic, al gagicilor.

       Apoi era cel cu stația. Stația era o sculă ca un ceva lung care amplifica muzica. Ba nu. Vorbesc prostii, era o sculă ca un ceva lat, cu multe butoane, potențiometre și reglaje fine. Fără stație, dansai la bec. Iarăși, trebuia să fie ceva profi, un Technics, un AKAI, un Grundig, erau pe atunci câteva nume grele, care-și împărțeau tot respectul sunetiștilor. Adevărul e că se auzea foarte mișto dacă știai să umbli la puzderia aia de butoane. 

      Al treilea era cel cu sursa de redare a muzicii, de regulă magnetofon sau casetofon. De multe ori erau și-și, pentru că unii aveau muzica trasă pe benzi de magnetofon, un pic mai scump dar mai profi, alții pe casete, mai accesibil. Muzica se căra cu spatele. La ditamai sculele se adăugau gențile cu benzi și casete, eventual ceva lumini disco. Pe scări, până la etajul 4, în blocurile fără lift. În blocurile cu lift, până la etajul 9, pentru că nu mergea liftul. Iar dacă mergea liftul, nu-l luai, pentru că nu voiai să se întrerupă curentul când erai în lift. ”Muzicanții” nu-și cărau ei sculele, era sub demnitatea lor. Dacă era și sub demnitatea celui care organiza cheful, se angajau șerpași de la bloc, copchii mai mici, de 12-14 ani, care, astfel, își câștigau un loc la petrecere, alături de cei mai jmecheri băiețași. 

       La bairamurile puilor de nomenclaturiști, ospătari, gestionari, pochi și în general, la categoriile sociale privilegiate, exista, pe lângă cele mai fine scule audio, și câte un Holy Grail al anilor 80, adică un VIDEO. Muzică pe video! Asta era barosăneala supremă. Într-un fel, era mai bine așa, pentru că numai străinii și foarte bogații aveau ochii antrenați să se uite mai multe ore la videoclipuri occidentale și să nu orbească de atâta putreziciune capitalistă! Noi ne uitam duminica, la Utrenîia Poșta, vedeam jumate de video străin și povesteam o săptămână despre asta.

      La începutul chefului, pe măsură ce venea lumea, se formau bisericuțele. Fetele stăteau jos, pe scaune, pe canapea, pe fotolii, pe ce naiba mai era prin sufrageriile alea. Băieții, la rândul lor, își găseau  de treabă la fumat în bucătărie, la servit un pahar, se mai spunea o glumă, se mai interpreta un banc. Se schimbau priviri. Se cântăreau șanse. Se cizelau replici. Se elaborau strategii, se adunau informații. Se răspândeau arome de Farmec Cluj, Rexona și Tarr, loțiune după ras. 

      În tot acest timp se juca cartea nebăgatului în seamă, de ambele părți. Ele nu-i vedeau pe ei, iar ei erau inocenți Adami, cu coastele încă intacte. Și aici intervine, de când e lumea și pământul, cel mai bun prieten al omului: șarpele. În cazul nostru, al anilor 80, scorpionul.

      Pentru că, dacă ar fi să aleg un simbol al bairamului, un zeu protector, l-aș alege fără ezitare pe Klaus Meine, solistul trupei Scorpions. Iar ca imn, ”Still loving you”. Mulți mileniali și zetiști a nășit herr Klaus! Aoleo. Un prenume care ne urmărește, nimic nu-i întâmplător, ghinion. Mă refer, desigur, la filmul ”Klaus și Barroso”, cu Nicolae și Micutzu.

       Puteai să dansezi cu bibelouri băgate-n pantaloni, să bei vodcă din peștele de pe televizor, să fumezi cu nasul, să faci baloane de săpun cu fundul, să urli ”Brain! Brain!” și chiar să mănânci creier crud, să lipești chiștoace de tavan, puteai să faci orice, sau puteai doar să stai sictirit într-un colț, făcând pe Titi-Duru: nu aveai scăpare! 

     Venea momentul așteptat de toată lumea. Se făcea o liniște un pic mai lungă. Se schimba banda. Ca un șarpe lung, banda cu bluzurile lui Scorpions se înfășura în jurul taliilor, ridica de pe scaune, aducea din balcon, din bucătărie, apropia oamenii, îi înfășura tot mai strâns, până le ajungea în jurul gâtului. Și duși erau. Doi câte doi, cădeau răpuși de întuneric. Se făceau lipeli, se făceau dezlipeli, se schimbau macazuri, se repurtau victorii legendare, se rata cu poarta goală, într-un cuvânt se făcea istorie. Doar un cuplu rezista până acolo unde se termina banda și începea să răsară soarele. Aceiași. Cei mai buni prieteni. Bețivii funcționali ai grupului. Și astăzi, după 40 de ani, pun pariu, că fie nuntă sau botez, cumătrie sau orice alt eveniment, tot acolo, în lumea lor, îi găsești. ”Hai, mai dă și mie o țigară pînă vine tata din armată”... Simpatici.

     Era frumos. Mi-e dor de tine, bairamule. După revelion, erai cel mai tare, pe vremea aia, ba chiar până prin 2000. 

  Pînă la  Final Countdown, îți spun sincer, Still Loving You!