Bucătăria crepusculară

 

   Bucătăria mea e portal spațio-temporal. Sunt convins. Uneori, obiectele dispar inexplicabil, fără urmă, nu e o glumă, e real. De apărut, nu a apărut nimic. Și mai trebuie și văruită.

    Bunăoară (ce-mi place să încep o frază cu acest arhaism!), eram la geam și fumam. O țigară. Cu tutun. Nevată-mea nu era acasă, așa că, mai târziu, nu m-a crezut când i-am povestit ce s-a întâmplat. Fiind un neîndemânatic de mare excepție, am scăpat țigara fumată pe trei sferturi, aprinsă, între calorifer și perete. Caloriferul e fix sub geam. 

     Panicat, am căutat potențiala sursă de foc. Nimic. Nici un fum. Nici o țigară. Am luminat cu telefonul, am introdus între calorifer și perete diverse cozi de linguri de lemn, bețe, sârme, am trimis gândaci antrenați să găsească mucuri de țigări, nimic. Gândaci Wagner, cu experiență, nu de ăștia obișnuiți, de bucătărie. Am făcut tot posibilul, am căutat și în jurul caloriferului pe-o rază de 1 km, l-am sunat pe Arafat, SMURD, minidrone, 112, 223, 334...abolut nimic. Glumesc, evident, dar aria de căutare fiind restrânsă și destul de clară, am rămas cu o senzație ciudată. Ar fi trebuit doar să mă aplec, să ridic obiectul și să continui să-l fumez. Mă credeți, nu mă credeți, țigareta aia n-a mai fost de găsit. Practic, a dispărut sub ochii mei. Ca și cum am asistat la un truc ieftin, performat de un magician rârâit, de etnie găgăuză, cu părinți divorțați, crescut de bunici undeva, pe lângă Cahul, închiriat pentru o petrecere de copii, doar că fără magician. Și fără petrecere de copii. 

    Acum, eu ca eu, am aprins altă țigară și mi-am văzut de viață. Dar închipuiți-vă ce față a făcut alter-ego-ul meu din universul alternativ, în care am scăpat țigarea, când a simțit fum la bucătărie. Cum îl cunosc, cred că s-a enervat teribil: ”cum naiba a reușit vecinul de deasupra, să arunce, cu efect, o țigară care să intre pe geam, fix în bucătăria mea?!...cu geamu-nchis!!!”

    Doamne, sper că n-am provocat vreun incendiu în alt univers! Poate băiatul ăla, de acolo, adică eu, nici nu fumează! Poate că nu are nici asigurare. Cuprins de remușcări, am scris 5427 de bilețele cu scuze și din când în când, le arunc între calorifer și perete, cu speranța că vor ajunge fix acolo unde a ajuns și țigareta. Tot n-a funcționat, dar am reușit să dau foc la un prosop de bucătărie. Pentru că, m-am gândit eu științific, că s-ar putea să fie și ceva termic în ecuația asta spațio-temporală. Că doar țigarea s-a dus aprinsă. Nu-s prost degeaba. Deci am început să arunc bilețele mocnite. 

     Până m-a prins nevastă-mea, într-o noapte de marți spre miercuri, în care, pe lângă faptul că mă uitam ca hapsânul, de unul singur, la noul episod din Shogun, mai și făceam mizerie și fum cu fițuicile mele flambate. A luat un bilet și l-a citit: ”Știu că, deși avem același suflet, trăim în universuri diferite. Totul este imposibil între noi. Sper să mă ierți pentru tot ce ți-am făcut, să te ridici din cenușă și să mergi mai departe. Poate că undeva, la infinit, ne vom întâlni. Semnat, Alter-Ego-ul tău.” Ei, ia încearcă tu să explici, la 3,00 dimineața, 288 de bilețele (că atâtea mai aveam), folosind ca argument falia spațio-temporală. Ți se va răspunde la fel, însă se va folosi ca argument falia cranio-cerebrală. Că tot mă uitam la serialul de succes mai sus menționat, am vrut să-mi fac sepukku, dar nevastă-mea mi-a pus condiție să spăl pe jos și să strâng când termin. Dacă o prindeam în toane bune, strângea dânsa mațele de pe gresie, fără nici o supărare, așa însă, a trebuit să găsesc o cale să trăiesc dezonorat și m-am dus la culcare cu patru de nu. Dac-o mai fi cineva samurai cu așa o bucătărie SF!

    Dar asta nu e tot.

    Ca să mă scoată din minți, universul mi-a mai copt una. Că tot vorbim de bucătărie, unde se coc diverse lucruri. De exemplu, bananele. Le cumperi și le pui în bucătărie, unde se coc până se fac maro de tot și le arunci. Apoi cumperi altele. Revin: de această dată eram singur în bucătărie, dar soția era acasă. Nu cu mine în bucătărie, dar acasă. Am scos din frigider un borcănaș nu mai știu cu ce, dar cu capacul nedesfăcut. Capac de ăla, de concurs, de competiție. Vidat, sau cumva-ceva. Mă încordez și sare capacul. Sare ca din arc. Se duce ca anii tinereții. Eu eram lângă frigider, la 30 cm de masa din bucătărie. Capacul a sărit înspre masă. Mă uit pe masă, nu-i capacul. Văd, în schimb, o jumate de țuică. Mă uit pe sub masă, nu-i capacul. Însă, ce să vezi, mai la perete, 2 litri de vin. Mă uit prin bucătărie, așa, în general, nu-i Stela. Gata, că m-am uitat destul, dă-l în p...mea de capac, că mai avem și altceva de bău...pardon, de făcut!

      Nu, iar glumesc. N-am renunțat. O chem pe Stela. Eram foarte plin de mine, iată, în sfârșit, pot să-i demonstrez că, din bucătăria noastră, dispar lucruri. Îi arăt borcanul, știa despre ce e vorba, știa că avea capac nedesfăcut, i-am arătat cum a sărit, ia să vedem dacă îl mai găsim. Veți crede că l-a găsit imediat. Că-s eu nebun. Sunt, nu zic nu, dar nu. Nu s-a mai găsit nici un capac, niciodată. S-a căutat cât se poate de temeinic, s-a dat masa la o parte, frigiderul, bucătăria, totul. Capacul...poc, prin portal, la vale, cine știe pe unde o mai fi acum. 

    Culmea e că Stela nu mă crede nici azi! Mai mult, insinuează pe față niște lucruri care nu se insinuează așa, direct, dar eu nu recunosc nimic, nici nu cunosc, nici nu recunosc! Mă simt ca în Dosarele cu șină-n X, când Mulder îi explica lui Scully că e groasă, dar ea cică pînă nu vede, nu crede. Pentru că am uitat să vă spun, imediat după dispariția acelui capac, au dispărut și țuica de pe masă și vinul de sub masă. Ce să-i faci, uneori, seara, adevărul e dincolo de noi...