Niște gânduri, niște rânduri

      

Oare cum va fi ultima mea zi? Va începe dimineața? Mai pe la prânz? Va avea un deznodământ așteptat? Sau va fi o surpriză totală? Va fi o eliberare sau un abis al regretelor?

      Mă întreb.

      Vaaai, Nicu, dar nu se face așa ceva, ce-i cu vorbele astea?! Ești bine? Hai, fii mai vesel, uite ce familie frumoasă ai, nu trebuie să te gândești la așa ceva!

     Vă rog să-mi permiteți, toți cei care gândiți astfel, să vă invit din tot sufletul și cu cele mai sincere intenții, să nu ne mai kkm pe noi: știm sigur că într-o zi vom da colțul. E ok să ne gândim la asta, nu e nici un secret. De parcă, dacă te ferești de subiectul ăsta, te ocolește moartea. Nu cred că funcționează așa. Știuuuu, gândurile negre atrag energii negative hai siktir. Fumezi ca pachebotul, mănânci numai hiroșime cu de toate, gâfâi de efort când aprinzi lumina, bei ca județul Vaslui mutat pentru o lună-n Rădăuți, dar mori de la gânduri negative! Alo. E mai bine să ții otrava asta în tine? S-o îndeși în subconștient, pretinzând că nu există?

    N-a omorât pe nimeni, dacă, într-o după-amiază ploioasă de februarie, m-am plimbat după căderea întunericului, printr-un vânt rece, ascultând The Cure și gândindu-mă la moarte. Melancolia e o stare superbă, inspirațională. E un exercițiu foarte relaxant și foarte sănătos să opui, din când în când, hăhăielilor retarde și jâmbatului exasperant de fals de pe social media, surâsul albastru, ridat, dar sincer, al visării.  E pachetul perfect pentru o seară reușită. E ca și cum ai privi Pământul de undeva dintr-o lojă a universului, de la o distanță nedefinită, dar suficient de mare încât timpul să pară o vacă neagră cu stea în frunte, iar toate zbaterile și dezbaterile politico-sociale, toate problemele esențiale ale omenirii să pară niște băleguțe în urma trecerii timpului.

    Indiferent de cauze, ziua aia, vine. Indiferent de cât sport ai făcut, de câte porcării fără gust ai mâncat, sau de cât post și rugăciune ai efectuat, ziua ta de naștere are o soră geamănă. Am auzit de Pământ plat, am auzit de nanocipuri care încap într-un ac de seringă, am auzit tiktokăriile marca Mesia de România,  însă n-am auzit, încă, o conspirație care să zică că oamenii sunt nemuritori. Ce se spune despre Ion Iliescu, nu se pune. Așa că, până atunci, am tot dreptul și e perfect normal să fac un exercițiu de imaginație, încercând să anticipez un context. Sunt conștient și sunt sigur că orice mi-aș imagina eu acum, nu va avea nici o legătură cu ceea ce va fi atunci.

     N-am cum să deduc detalii concrete, cum ar fi anotimpul sau vremea din ziua aceea. Ori, ce lună a anului va fi. Aș putea încerca să ghicesc, așa, la noroc, dar păcănelele nu m-au interesat absolut deloc în timpul vieții și cu siguranță că mă vor lăsa perfect rece și după moarte.

     Dar nu cred că aspectele astea exterioare contează. Ce mă întreb eu, de fapt, e dacă, chiar înainte de marea trecere, există semne premonitorii. Dacă vuiește pământul, ca înainte de cutremur. Dacă ai un vis prevestitor. Dacă ți se zbate un ochi. Orice. Așa mi s-ar părea corect. Totuși, se termină o viață de om, nu un episod din Game of Thrones! Culmea ar fi ca, în loc să-ți treacă prin fața ochilor propria viață, să se deruleze reclame la alte vieți, ca la Netflix:  ”Pentru că ai urmărit viața lui Ci.Nicu, din aceeași categorie: Viața lui V.T.Popescu, sau Icsulescu...”.

     Mi s-au întâmplat mai multe lucruri care, în cultura populară, sunt interpretate ca preavize venite de dincolo, dar uite că și acolo e o birocrație ucigătoare, pentru că nu s-a finalizat nimic, deocamdată. Am visat oameni morți pe care i-am îmbrățișat în vis și cu care am vorbit. Mi-au intrat pe geam păsări. Mai demult, mi-a intrat chiar un liliac, care s-a rotit în jurul lămpii din sufragerie, băgând groaza în Vasilica, pisica noastră de atunci. Ba chiar m-am trezit într-o dimineață, devreme tare, în dormitor, lângă pat, cu un schelet îmbrăcat în negru, cu o coasă, care mi-a zis ”E timpul. Vino...”, însă pînă m-am ridicat din pat, până mi-am făcut cafeaua, pînă m-am uitat la un podcast, până mi-am făcut și am servit micul dejun și am spălat vasele, până am băut cafeaua și am mers la baie...a plecat. Nu mi-am imaginat că până și Moartea are un dead-line!

    Trebuie spus că nu capătul drumului e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla în viața asta. Moartea cuiva apropiat, asta e cea mai nasoală. Atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru. Ar trebui să ne gîndim mai mult la ei, decât la noi înșine. Cum să le facem timpul rămas după despărțire, mai suportabil? Cum îi ajutăm să unească clipele în ore, orele în zile, iar zilele în ani, astfel încât viața să aibă un sens? Ce le putem lăsa ca să știe cu certitudine că singuri-singuri nu vor fi niciodată? ”...un milion de euro!...” aud din sală. S-o crezi tu.

    În primul rînd, trecutul nu poate fi șters. Nimeni și nimic nu ni-l poate confisca. Asta nu înseamnă că trebuie să trăim în trecut. Dimpotrivă. Cel ce rămâne pe pământ, trebuie să încerce să înțeleagă că viața nu e un monstru care i-a răpit niște ani alături de un om, ci e aceeași viață care i-a dăruit niște ani alături de acel om. Nu știu dacă va reuși. Probabil că nu. Dar poate că merită încercat. 

     Zic tot felul de lucruri, dau tot felul de sfaturi, pe care eu, personal, nu știu dacă le pot pune în aplicare. Însă caut. Formulez întrebări la care nu cred că există vreun răspuns traductibil în cuvinte. Paralizat de frică, îndrept lanterna spre adâncurile unor cotloane din care nici nu-mi pot imagina ce monștri vor ieși! Însă, altfel nu se poate. Nu am un milion de euro și n-o să am niciodată. Ce pot eu să las, din mine, după mine? Niște gânduri, niște rânduri.

Pupincurriculum vitae

     
    Nu pot să fiu pupincurist. Din respect pentru oameni, în primul rând. În al doilea rând, dintr-un normal simț al penibilului. Pupincurismul mi se pare un mod direct de a spune ”eu te consider atât de prost, încât să crezi ca prostul, că eu sunt sincer când te pup în cur, că nu vreau nimic de la tine, că deși te-aș scuipa între ochi, tu ești atât de prost încât să crezi că îmi place și că sunt onorat să fac asta. Ești atât de idiot încât să-ți închipui că părinții mei m-au crescut, au investit în mine dragoste, timp, efort, bani, că eu am investit în mine timp, efort șamd ca să ajung unde am visat: cu nasul între bucile tale! Îți mulțumesc că exiști. Da, sub soare există un loc pentru fiecare, dar la umbră, sub curul tău, sunt doar eu! Așa că ți-am făcut o cafea și permite-mi să-ți spun că parcă ai mai slăbit”. Asta, în varianta în care șeful pozează în Albă ca Zăpada, curat, nevinovat și asumat în conformitate cu laudele pe care i le susuri în ureche.

    În varianta în care eu te pup în cur și tu știi că te pup în cur și accepți, mi se pare și mai grav. Pentru că avem una din două situații: 

    1. cel pupat în cur, ori se consideră pe bune superior proștilor din jur, în consecință osanalele, florile, bumboanele și cafelele i se cuvin de la sine. Pe lângă alte lucruri. Genul de șef care cere lista cu numele sclavilor care au contribuit la cadoul pentru ziua lui și cât a dat fiecare;

    2. ori știe că e un cârnat, dar, din jegoșenie, sadism, manelism sau din orice  alt motiv subuman, îi face plăcere să-i umilească pe cei din jur. Care, în acest caz, merită pe deplin să fie umiliți.

     Dacă aș fi în poziția de a face umbră pământului cu dosul, cu alte cuvinte, dacă aș fi un șăf de orice fel, nu aș accepta așa ceva. În primul rând nu mi-ar place gestul, atitudinea. M-aș enerva: ”- Ce tot cauți, mă, la mine, la birou? Te tot învârți pe aici, n-ai treabă?!” În al doilea rând, asta înseamnă să trișezi. Față de ceilalți colegi. Să soliciți și să obții foloase necuvenite. Fix asta e. M-aș simți prost să fiu luat de idiot de către un nesimțit. Zic ”nesimțit” pentru că trebuie să fii un mare nesimțit ca să nu-ți pese cum te privesc colegii după ce ai fost promovat în locul unui profesionist care chiar ar fi meritat promoția aia. Ca să nu mai zic ce penibile, ce vomitive sunt situațiile în care șeful își promovează/protejează pupincuristul (cunoscut ca atare de tot colectivul), în mod evident și toți ”prietenii știu de ce”.

    Ați văzut seria de filme cu jandarmii din Saint Tropez? Cu Louis de Funès? Cine le-a văzut își amintește relația dintre Cruchot, personajul lui de Funès și ”mon adjudant”, superiorul său. Dincolo de cheia comico-parodică în care era prezentat, pupincurismul, era o normă nescrisă, dar la fel de obligatorie ca oricare alta din regulamentul de conduită militară. Ce coloană flexibilă aveau atît Cruchot cât și plutonierul Gerber, ce repede se translata comportamentul de lingău de la unul la celălalt, în funcție de cel care era la conducere! Instantaneu. Cam despre asta e vorba.

     Pe undeva, totuși, am senzația că greșesc. Cred că așa funcționează lumea, așa a funcționat dintotdeauna și așa va funcționa întotdeauna. Șefii nu se simt jigniți atunci când sunt limbuiți în partea dorsală, ba chiar dimpotrivă, iar subalternii nu au simțul penibilului, nu au nici o rușine care să-i împiedice să practice ceva atât de grețos în public. Pupincurismul bate...la fund, ca să zic așa, profesionalismul. Profesionalismul chiar deranjează, de multe ori.

     Pupincurismul e un talent. E o abilitate. În politică, mi se pare chiar o necesitate. Pentru mulți, e singura calitate reală, singura realizare profesională demnă de trecut în CV, care astfel, s-ar transforma în PV (Pupincurriculum vitae).  Eu, dacă aș încerca să fiu pupincurist, aș obține rezultatul opus celui scontat. Aș avea grația unui cimpanzeu care încearcă să facă balet. Însă oamenii sunt oameni: nu le place să le spui adevărul, oricât de frumos ai încerca să-l ambalezi. Pe de altă parte, mie, personal, mi se pare că orice fel de comunicare care nu are la bază adevărul și logica, nu e altceva decât o pierdere de timp.

    But, it`s just me. Cum spuneam, cred că greșesc pe undeva. Sunt, mai mult sau mai puțin decât foarte mult, un inadaptat. Am văzut un documentar, pe Netflix cred, ”Chimp Empire”, despre două triburi de cimpanzei care se războiau. Triburile erau organizate ierarhic, iar ca să urce pe scara ierarhică, tinerii cimpanzei,  trebuiau să-i perieze, la propriu, pe cei mai în vârstă. În special pe cei cu poziție de conducere, nu pe orice maimuțioi fără dinți în gură. Stăteau lângă ei și îi căutau de purici pe care-i înghițeau pe loc, când îi prindeau, cu speranța că, într-o zi, serviciile lor vor fi recompensate. Ceea ce, se cam întâmpla. Atenție, nu toți aspiranții erau acceptați ca depurificatori. Existau și respinși. Care, ulterior, dezvoltau frustrări...în fine, e interesant documentarul, dar ne îndepărtăm de subiect.

    În concluzie, pupincurismul e ceva natural, ancestral, cred că, atât mitologia cât și religia relevă, ba chiar promovează ceva asemănător: ofrandele care se aduceau zeilor, jertfele, preamărirea, preaslăvirea etc. Poate că pupincurismul face parte din instinctul de supraviețuire, nu știu, dar luni dimineața, pe nedezmorțite, pe fondul hipersensibilității profund umane cu care ai ieșit din week-end, neavând răgazul să te depersonalizezi, să te transformi la loc, într-o cifră dintr-un excel, scene de genul ăsta te pot afecta emoțional și stomacal.