Pupincurriculum vitae

     
    Nu pot să fiu pupincurist. Din respect pentru oameni, în primul rând. În al doilea rând, dintr-un normal simț al penibilului. Pupincurismul mi se pare un mod direct de a spune ”eu te consider atât de prost, încât să crezi ca prostul, că eu sunt sincer când te pup în cur, că nu vreau nimic de la tine, că deși te-aș scuipa între ochi, tu ești atât de prost încât să crezi că îmi place și că sunt onorat să fac asta. Ești atât de idiot încât să-ți închipui că părinții mei m-au crescut, au investit în mine dragoste, timp, efort, bani, că eu am investit în mine timp, efort șamd ca să ajung unde am visat: cu nasul între bucile tale! Îți mulțumesc că exiști. Da, sub soare există un loc pentru fiecare, dar la umbră, sub curul tău, sunt doar eu! Așa că ți-am făcut o cafea și permite-mi să-ți spun că parcă ai mai slăbit”. Asta, în varianta în care șeful pozează în Albă ca Zăpada, curat, nevinovat și asumat în conformitate cu laudele pe care i le susuri în ureche.

    În varianta în care eu te pup în cur și tu știi că te pup în cur și accepți, mi se pare și mai grav. Pentru că avem una din două situații: 

    1. cel pupat în cur, ori se consideră pe bune superior proștilor din jur, în consecință osanalele, florile, bumboanele și cafelele i se cuvin de la sine. Pe lângă alte lucruri. Genul de șef care cere lista cu numele sclavilor care au contribuit la cadoul pentru ziua lui și cât a dat fiecare;

    2. ori știe că e un cârnat, dar, din jegoșenie, sadism, manelism sau din orice  alt motiv subuman, îi face plăcere să-i umilească pe cei din jur. Care, în acest caz, merită pe deplin să fie umiliți.

     Dacă aș fi în poziția de a face umbră pământului cu dosul, cu alte cuvinte, dacă aș fi un șăf de orice fel, nu aș accepta așa ceva. În primul rând nu mi-ar place gestul, atitudinea. M-aș enerva: ”- Ce tot cauți, mă, la mine, la birou? Te tot învârți pe aici, n-ai treabă?!” În al doilea rând, asta înseamnă să trișezi. Față de ceilalți colegi. Să soliciți și să obții foloase necuvenite. Fix asta e. M-aș simți prost să fiu luat de idiot de către un nesimțit. Zic ”nesimțit” pentru că trebuie să fii un mare nesimțit ca să nu-ți pese cum te privesc colegii după ce ai fost promovat în locul unui profesionist care chiar ar fi meritat promoția aia. Ca să nu mai zic ce penibile, ce vomitive sunt situațiile în care șeful își promovează/protejează pupincuristul (cunoscut ca atare de tot colectivul), în mod evident și toți ”prietenii știu de ce”.

    Ați văzut seria de filme cu jandarmii din Saint Tropez? Cu Louis de Funès? Cine le-a văzut își amintește relația dintre Cruchot, personajul lui de Funès și ”mon adjudant”, superiorul său. Dincolo de cheia comico-parodică în care era prezentat, pupincurismul, era o normă nescrisă, dar la fel de obligatorie ca oricare alta din regulamentul de conduită militară. Ce coloană flexibilă aveau atît Cruchot cât și plutonierul Gerber, ce repede se translata comportamentul de lingău de la unul la celălalt, în funcție de cel care era la conducere! Instantaneu. Cam despre asta e vorba.

     Pe undeva, totuși, am senzația că greșesc. Cred că așa funcționează lumea, așa a funcționat dintotdeauna și așa va funcționa întotdeauna. Șefii nu se simt jigniți atunci când sunt limbuiți în partea dorsală, ba chiar dimpotrivă, iar subalternii nu au simțul penibilului, nu au nici o rușine care să-i împiedice să practice ceva atât de grețos în public. Pupincurismul bate...la fund, ca să zic așa, profesionalismul. Profesionalismul chiar deranjează, de multe ori.

     Pupincurismul e un talent. E o abilitate. În politică, mi se pare chiar o necesitate. Pentru mulți, e singura calitate reală, singura realizare profesională demnă de trecut în CV, care astfel, s-ar transforma în PV (Pupincurriculum vitae).  Eu, dacă aș încerca să fiu pupincurist, aș obține rezultatul opus celui scontat. Aș avea grația unui cimpanzeu care încearcă să facă balet. Însă oamenii sunt oameni: nu le place să le spui adevărul, oricât de frumos ai încerca să-l ambalezi. Pe de altă parte, mie, personal, mi se pare că orice fel de comunicare care nu are la bază adevărul și logica, nu e altceva decât o pierdere de timp.

    But, it`s just me. Cum spuneam, cred că greșesc pe undeva. Sunt, mai mult sau mai puțin decât foarte mult, un inadaptat. Am văzut un documentar, pe Netflix cred, ”Chimp Empire”, despre două triburi de cimpanzei care se războiau. Triburile erau organizate ierarhic, iar ca să urce pe scara ierarhică, tinerii cimpanzei,  trebuiau să-i perieze, la propriu, pe cei mai în vârstă. În special pe cei cu poziție de conducere, nu pe orice maimuțioi fără dinți în gură. Stăteau lângă ei și îi căutau de purici pe care-i înghițeau pe loc, când îi prindeau, cu speranța că, într-o zi, serviciile lor vor fi recompensate. Ceea ce, se cam întâmpla. Atenție, nu toți aspiranții erau acceptați ca depurificatori. Existau și respinși. Care, ulterior, dezvoltau frustrări...în fine, e interesant documentarul, dar ne îndepărtăm de subiect.

    În concluzie, pupincurismul e ceva natural, ancestral, cred că, atât mitologia cât și religia relevă, ba chiar promovează ceva asemănător: ofrandele care se aduceau zeilor, jertfele, preamărirea, preaslăvirea etc. Poate că pupincurismul face parte din instinctul de supraviețuire, nu știu, dar luni dimineața, pe nedezmorțite, pe fondul hipersensibilității profund umane cu care ai ieșit din week-end, neavând răgazul să te depersonalizezi, să te transformi la loc, într-o cifră dintr-un excel, scene de genul ăsta te pot afecta emoțional și stomacal.