Ca s-o lămurim și cu furtul tezaurului dacic din Olanda

     

       Duminica trecută, cum ar veni pe 26 ianuarie, fix de ziua lui Ceașcă, am ieșit să duc gunoiul. Era dimineața, cam devreme pentru o zi de duminică, dar ploua. 

       O ploaie ciudată, sărată. M-am mirat cât m-am mirat până când mi-am dat seama că stropii de ploaie nu erau stropi de ploaie, ci lacrimi. M-a trecut un fior rece pe șira spinării, ”să vezi că plânge Cerul de ziua lui Ceaușescu, am pus-o!”. Noroc că m-am întâlnit cu o vecină, o doamnă în vârstă, care se întorcea de la biserică cu hârtie igienică și ulei la ofertă de la Lidl. Avea și dumneaei ochii în lacrimi, așa că am întrebat-o ce s-a întâmplat. 

     Și atunci am aflat. Undeva, în Olanda, niște nenorociți ne-au mai furat un tezaur!!!

     Parcă suntem blestemați: la țara săracă, nici tezaurele nu trag. Ne pleacă tezaurele, nu`ș de ce, sunt muzeele mai bune în străinătate, au parte de mai mult respect? Nu știu. Doar pe ăla folcloric nu-l fură nimeni, nu`ș ce naiba!... Însă tezaurul ăsta a fost special, nu era orice fel de tezaur, era un tezaur dacic, vă dați seama?! Un coif și trei brățări, toate din aur și numai din aur. Până aici ne-a fost!  Toată țara era în șoc. Circulația s-a întrerupt, oamenii au ieșit în stradă cu un fel de burlane în vârf de băț, adică steaguri dacice, de alea cu cap de lup și trup de șarpe, cu căciuli tarabosstes și tricouri cu Sarmisegetuza, made in China. 

    În duminica aia, s-a plâns enorm fiindcă s-a furat monstruos. Numai Iliescu și încă cineva n-au plâns, fiindcă Moscova nu crede în lacrimi. Crede în informație.

    Era de așteptat să se plângă pe rupte: în România, copiii nu joacă jocuri video, nu au smartfoane, în timpul liber joacă doar un singur board-game, ”Dacii și Romanii”. În consecință, plângea copiii că s-a furat tezaurul, de parcă le-a luat spărgătorii din Olanda acadeaua dacică de la gură. Total atipici, adolescenții români nu merg prin cluburi, o ard doar pe la muzee, teatre și situri arheologice, iar la sfârșitul lui a douășpea, dansează ritualic la decebalul de absolvire. Plângea adolescenții în duminica aia de parcă a dat cu capul de tiktokul ușii. Dar cine nu plângea! Toată România era o Fefeleagă, o Vitorie Lipan, într-un cuvânt, o Leopoldină Bălănuță cernită și îndoliată la gândul că falnicul nostru coif a ajuns vază pentru lalelele olandeze!...Ce mai, s-a plâns un fluviu, s-a plâns un ocean...plângea și caii de la Dacia Logan! Pentru că, lucru știut, pe cât de mult ne cunoaștem istoria, pe atât de mult, ba chiar de trei ori mai mult, o iubim! 

      Ia să calculăm ce mult ne iubim istoria: trei ori zero egal zero. Varză, viezure, vâzdoagă, zer, zero.

      Da, statul român e păgubit. Puțin spus păgubit. Da, sunt piese de o valoare inestimabilă, de neînlocuit. La nivel identitar, pentru poporul nostru, pentru istoria noastră, e o lovitură teribilă. Fatală.

     Dar hai să fim sinceri, cui îi pasă?! Cui îi pasă cu adevărat?! 90% din populația României nici nu știa de existența acestor obiecte! Dacă, în loc să le fi dus în Olanda, le-ar fi plimbat în turneu prin țară, nu venea nici dreacu` să le vadă. Gratis. Vă spun cu toată convingerea mea de cetățean român: no country for old treasures! Ăsta-i adevărul. 

      Stau muzeele cu zeci, poate chiar sute de artefacte prețioase, în cutii, la naftalină, n-are nimeni nici o problemă cu chestia asta. Bate vântul prin muzee (înafară de câteva, dar alea-s afaceri private), paiangănii expun galerii întregi de pânze celebre cu muște moarte, nu doare pe nimeni nici la trei metri în fața...lupului dacic. Paradoxul acestui tezaur e că, dacă nu se fura, nu exista! 

     Ca să găsim o minimă consolare în toată nenorocirea asta, hai să privim lucrurile (și) astfel: 

• cineva a fost suficient de interesat de tezaurul nostru, de istoria noastră, încât a angajat profesioniști, care probabil au costat foarte mult, ca să valorifice aceste minunate obiecte, într-o colecție privată, accesibilă exclusiv unui cerc, pe cât de restrâns, pe atât de select;
• muzeele și-au făcut reclamă și aproape sigur vor primi bani de la buget;
• a aflat lumea de vestigiile astea mișto;
• statul român va primi o despăgubire, bani puțini dar adevărați, cu care se poate face ceva, pe când coiful ăla stătea pe undeva și doar aduna praf;
• mass-media a trăit o săptămână din știrea asta;
• putem să le cerem olandezilor portul Rotterdam în locul tezaurului și să-și ceară scuze că ne-au frecat atâta cu șenghenu` și să recunoască că portul Constanța e mult mai tare;
  
• internetul s-a îmbogățit cu meme noi, de pe la noi.

     Cât despre hoți, numai de bine: au dovedit că sunt profesioniști. La nivel de Olanda, nu de țară de mîna a treia. Eu cred că statul român îi caută ca să-i angajeze, nu ca să-i aresteze, pentru că trecem printr-o perioadă grea și avem nevoie de specialiști în orice domeniu.

       Hai să fim serioși. Atâta ipocrizie, atâta inflamare flatulantă, atâta indignare patriotardă, atâta pizmă creață, atâta vrăjeală și candeală la știri...Hai, mai tăiați-o, că s-a dus prea în sus!

În noaptea aceea, am avut un vis ciudat. Sub impresia momentului, cred, am visat că stăteam la un șpriț cu Decebal, în bar la Traian. Supărat, a trântit căciula pe masă și într-o română perfectă a declamat: "- Adică vreți să spuneți că vă fură unii de 35 de ani din buzunare și nu numai că nu le puneți brățări neo-daco-getice, ba chiar, ca pedeapsă, îi tot realegeți, iar acum vă pleznește o venă fiindcă trei băieți au furat și ei, într-o seară de sâmbătă, trei lulele cu care voi n-aveți nici o treabă, dar absolut nici o treabă?! Hai, Zamouilxe!"

    Apoi s-a mai calmat, m-a întrebat ce mai face domnul Dinică, mai arată el romanilor pe unde curge apa, ”ca un câine turbat în nemernicia lui”? I-am spus c-a murit și s-a veselit (el, Decebal), că așa era obiceiul la daci.