Ne mor tradițiile: arta cârpitului

    

      În general, cârpeala e asociată cu sărăcia. N-ai bani să-ți cumperi un lucru nou, îl cârpești pe cel vechi și umbli așa. Da, e și asta. Sărăcie, zgârcenie. Dar v-ați gândit că poate fi și dragoste?

     În copilărie, am avut o vestuță. Printre altele. Aveam haine ”de duminică” și haine de joacă. Uram hainele de ”duminică”. Erau incomode, scorțoase și mă simțeam ridicol când ai mei mă găteau pentru poză. Totuși, printre aceste haine oficiale, aveam această vestuță care îmi plăcea, era molcuță, fără mâneci, mă puteam mișca, nu mă trăgea, nu mă înțepa. N-a durat mult pînă când am agățat-o și i-am făcut o gaură, ceva, în zona pieptului, o zonă cu vizibilitate maximă. Gata cu vestuța. Cum să meargă Prențul cu hainele rupte pe afară? Aș fi riscat să fiu decăzut din toate titlurile nobiliare, iar familia mea să fie alungată în exil. La Vaslui. 

      Așa că, ghici ce era mic, negru și supărat? Eu eram.

      Văzând cum stau lucrurile, bunica mea maternă - o femeie energică, foarte creativă și foarte frumoasă - a luat vesta cu pricina și a peticit-o. Dar nu cum peticești un sac, iei o bucată de cârpă, îi tragi o cusătură grosieră și gata, nu mai curge făina. A făcut dintr-un material roșu, nu știu de unde l-a găsit, o inimă și mi-a pus-o în piept. Unde era stricată vesta. Și ce să vezi? Vesta a prins viață. Inima aia a început să bată. Pentru că lucrurile făcute din dragoste, cu inima, prind viață. De asta, aproape orice poate deveni o artă. Chiar și cârpitul.

    Când nu vrei sau nu poți să renunți la ceva sau la cineva, deși s-a ajuns la un vizibil grad de uzură, repari cât poți, mai cârpești pe ici-pe colo și mergi înainte, nu-i nici o rușine. Așa s-a consacrat noțiunea de ”vintage”, blugii rupți în genunchi și sacoul peticit în coate. Peticul, cusătura, sunt semnăturile contractuale dintre ceea ce este de purtat și purtător. 

      O lume în care se peticește, în care o cusătură garantează menținerea în consum a încă unui sezon a produsului, e o lume sănătoasă, e o lume în care producția este adaptată la consum, prețurile sunt reale, la fel și salariile, economia e stabilă și inflația nu sporește. Când aruncăm haine cârpite, cheltuim din necesitate. Când cheltuim din necesiate, e bine, înseamnă că noi controlăm consumul. Când aruncăm haine doar ușor uzate, cheltuim impulsiv și asta înseamnă că suntem controlați de consum. Consumul ne consumă.

     O șosetă care nu e măcar puțin cusută, nu a ajuns la maturitate deplină. La degetul mare și la călcâi, acolo te uiți, acolo-s vulnerabilitățile.

      De altfel, prima atestare documentară a unei cârpeli, datează din antichitate, poate ați auzit de ”călcâiul lui Ahile”. Nu credeți toate prostiile, realitatea e că Ahile avea o șosetă amintire de la mama lui, cârpită-n călcâi, unde avea brodat simbolul ”Alfa”. Din păcate, de la asta i s-a și tras. Săgeata care l-a omorât.

     Fraților, pe vremea Primului Cârpaci al țării, nu cred că existau șosete, ciorapi, chiloți, izmene, gecuțe, vestuțe, pantalonași, hamleți, fețe de masă, pături și câte și mai câte, NEcârpite! Tot ce se putea cârpi, se cârpea, nimic nu se arunca. Practic, un obiect nu era întreg, pînă când nu avea un petecuț, cât de mic. Așa se personalizau țoalele pe atunci, în felul ăsta luptam cu uniformizarea, cu dezumanizarea. Aveam niște garderobe originale, pline de caracter și particularități. Aveam stil! Era la modă stilul ”nou - purtat o dată și rupt - bătut, pedepsit- spălat, cârpit- purtat restul sezonului”. Cei norocoși și piloși aveau alt stil: refuzat la export...

    Românii erau cârpaci atât de pricepuți și cârpitul era o ocupație atât de răspândită și de necesară, încât termenul a ajuns să fie folosit în diverse domenii și în multe dintre situațiile de zi cu zi. Ce frumos se spunea înainte ”vezi că te cârpesc”, față de buruienosul ”vezi că-ți f*t una” al zilelor noastre! Sau ”cu ochii cârpiți de somn”, în loc de ”chiaun”.

    Iubita mașină Dacia, era una dintre cele mai cârpibile realități comuniste. O sârmuliță, un ciorap de damă Adesgo pe post de curea de transmisie, un cui, o șurubelniță, aproape orice, putea fi utilizat cu succes la ”cârpirea” a 99,90% dintre defecțiunile care necesitau ridicarea capotei motorului. Ia să te văd în ziua de azi, cum explici soției prezența unor fini ciorapi de damă în torpedo! Te mai crede ea că îi ai acolo preventiv, în caz că se rupe cureaua de transmisie?! Vezi tu curea!

      Așa era înainte de revoluția cusută cu ață albă din decembrie. Aveai un singur destin, o singură viață, un singur serviciu, o singură mașină, un singur apartament, un singur partid, un singur conducător. Când se rupeau, trebuia să le cârpești, nu aveai a doua șansă. Nu exista să ”te reinventezi”, să o iei de la capăt, chestii de astea. Dar nici nu poți cârpi la infinit...

      În final, am o veste bună și o veste proastă. Vestea bună e că, stați liniștiți, nu ne moare nici o tradiție, cârpitul merge înainte, se cârpește la nivel internațional. Vestea proastă e că se cârpește de formă, se cârpește spre a se rupe, nu spre a se repara. Se peticește cu minciună, cu dezinformare, cu tictoci. Astfel, cârpitul ăla bun, recuperator, creativ, necesar, are tot mai multe găuri de astupat și noi avem tot mai puține inimi de pus în loc.

     Am prins o bucată bună de comunism, înțeleg și tolerez orice fel de cârpeală: din motive de zgârcenie, din necesitate, din dragoste, după cum am arătat. Cu o singură excepție: când încerci să-mi vinzi de bun ceva stricat. Când îmi umbli cu cioara cârpită și vopsită. Dacă stai să te gândești, de 35 de ani nu s-a făcut absolut nimic nou, doar s-a cârpit așa, de formă. Și mulți zic că s-a făcut, deși habar n-aveau să facă nici pipi la oliță darmite strategie națională. Cele mai periculoase sunt cîrpelile de la educație și sănătate, s-a văzut asta. Spoială, improvizație, minciună și caterincă. Egal moarte cu zile și pericol rusesc. Și când vezi că de zeci de ani nu se face nimic nou, ci doar se cârpește, se cârpește și iar se cârpește sub egida ”trăim iar decenii de împliniri mărețe”, concluzia-i clară: băi, da ăstora, pur și simplu li se rupe! Și-au cam dat în petec. Însă știți ce-i salvează de fiecare dată? Un alt proverb, profund românesc: cum e sacul, așa e și peticul! Și invers, îmi permit să adaug.

       Revin la ideea de mai sus, nu poți cârpi la infinit. Mai devreme sau mai târziu, ața putrezește, se slăbește și se rupe. Când hainele, practic, nu mai există și ai rămas doar cu peticele, atunci trebuie să arunci, să arzi tot ce-i vechi și să-ți iei unele noi-nouțe. Păstrezi doar inima.