Un fleac de singurătate

   

   Să vă zic cum mă simt eu, uneori, tot mai des. Știu că nu vă interesează, dar eu vă zic.

1. Dacă un copac cade în pădure și nu este nimeni acolo să audă sunetul, face zgomot?​

    Cred că orice entitate, din momentul în care devine conștientă, simte pericolul singurătății. Din acea clipă are nevoie de comunicare, de validare, are nevoie de cel puțin încă o entitate independentă, conștientă, la care să se raporteze. Cică pînă și fotonii nu pot exista decât în perechi, am citit eu într-o carte, pe când citeam. Cărți. Se zice că la baza tuturor fricilor omenești stă frica de moarte. Eu cred că singurătatea e mult mai rea decât moartea.  E ca și cum ai muri din timpul vieții. Vezi cum contezi tot mai puțin, prezența ta mai mult încurcă, tot mai puțină lume te cunoaște, tot mai mulți te uită, nimeni nu te mai întreabă, nimeni nu te mai ascultă. Singurătatea e o durere de moarte pînă la moarte.

     Știți pensionarii care ocupă toate băncile din parc și mai ales toate mesele de șah pentru a juca table? Se pare că pensionarii au găsit rezolvarea pentru singurătate, evident, socializarea. Însă eu nu cred că socializarea e opusul singurătății. Poți să vorbești toată ziua cu o mulțime de oameni și la sfârșitul zilei să te simți la fel de gol ca la început. Cred că opusul singurătății e o prezență care contează. Cu care faci nu doar un schimb de idei, ci mai ales un transfer de energie. Care îți dă o stare de bine irațională, dar absolut firească. Cu care comunici mai mult prin tăceri decât prin vorbe. Dacă în tăcerile tale nu crește nici un suflet, n-ai nici un rost. Sau, cum zice filozoful, Dacă un copac cade în pădure și nu este nimeni acolo să audă sunetul, face zgomot?​

2. ”un prost găsește totdeauna unul mai prost, care să-l admire” Nicolas Boileau

    De asta a creat Dumnezeu lumea. De singurătate. E și logic dacă stai să te gândești: dacă nu ar exista tot ceea ce ne înconjoară, El ar mai fi Dumnezeu? Dumnezeul cui?! Și astfel, revenim la copacul care cade singur în pădure. 

    Conform Genezei, Dumnezeu a creat lumea în 6 zile. Fără să se gândească la consecințe. După ce a terminat de făcut lumea, în a șaptea zi, Dumnezeu s-a odihnit ascultând Pink Floyd, Interstellar Overdrive. Și exact când se odihnea mai bine, ce să vezi? Prima consecință: a venit ziua de Luni. A opta zi, cum ar veni. Ce-i de făcut? De odihnit, se odihnise, nu mai ținea vrăjeala. Așa că, vrând-nevrând, s-a apucat din nou, de treabă. Personal, speculez că în a opta zi a făcut curat în atelier. A strâns deșeurile rezultate de la facerea lumii. Că s-au adunat câteva, vă dați seama. Vorba aia, faci o biată omletă și trebuie să cureți, să speli și să strângi cel puțin o jumătate de oră! Treabă grea. ”Treabă de femeie” și-a zis El.

        Așa  a apărut Eva, prima femeie de serviciu. Deși n-avea experiență, avea instincte bune pentru meseria ei. A tot căutat un mop, neștiind ce caută, iar atunci când l-a găsit, a crezut că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior, ceea ce a fost adevărat cu excepția faptului că nu era Dumnezeu ci Adam și nu era picior, ci era sub adio pică frunza. 

       După ce au picat ambele frunze, cum stăteau ei relaxați sub Pomul Cunoașterii și vapau niște ambrozie, Adam a zis ”auzi, Evo, tu știi ce iese dacă spui mop invers? POM!” Și s-a simțit inteligent și spiritual după ce a zis tâmpenia asta. A adormit mulțumit. Când s-a trezit, Eva era panicată: ”Adame, e belită!”. Adam nu cunoștea termenul, așa că l-a atribuit după capul lui. Și așa a rămas până azi. Însă Eva se referea la altceva: ”Adame, nu înțelegi! E belită rău, am primit ordin de evacuare din Grădină! Noi am crezut că e Adio, pică frunza, da` e fix invers, Dacă pică frunza, adio!” 

     Pe scurt, au rămas fără casă și fără job, vremuri grele. Se zice că, în perioada aia, la nivel mondial, șomajul a atins 100%. Cea mai veche meserie din lume e cea de șomer, nu alta. Erau să se și despartă la un moment dat, pentru că Adam o luase un pic razna, devenise conspiraționist. Credea în reptilieni! Avea el o teorie, cum că au fost alungați din cauza unui șarpe...

    3. Singurătatea? Un fleac, m-au ciuruit.

     Rămas din nou singur, Dumnezeu și-a suflecat mânecile și s-a ocupat personal de Marea Curățenie.

     A strâns tot, le-a pus în niște saci și le-a dus în spatele universului, unde sunt trei găuri negre: gaura verde-neagră, galbenă-neagră și albastră-neagră. Pentru deșeuri menajere a creat a patra gaură. Așa a apărut alba-neagra, care încă mai face găuri în buzunare și-n portofele. 

      Și cum mergea El așa, spre tomberoane, bălăngănind sacii umpluți dincolo de refuz, dus pe gânduri, i-au mai căzut pe drum câteva chestii. Cum se face. Niște îngeri mai necăjiți, mai de la periferia Raiului, niște îngeri de ăia cu 6-7 heruvimi acasă, le-au adunat, au făcut din ele linguri, păpuși, figurine, piese de șah și alte prostioare - le știți, sunt pline de ele tarabele, de-a lungul și de-a latul Purgatoriului.

     Asta voiam să zic. Așa mă simt eu, uneori. Ca un reziduu al singurătății primordiale. Un fleac de singurătate. Uneori, în zilele bune, mă simt -cel mult- ca un produs secundar al Creației. Ca o piesă de șah artizanală, pe o tablă de piatră, în parc, în spatele căreia s-au pitit o grămadă de pensionari, de frică de necunoscut. Care piesă? Nu nebunul că aia e piesă importantă, eu sunt cam pe la nivelul pion 5, pe acolo mă văd, un kitsch încropit din gunoaiele care mai pică uneori de la Dumnezeu, adunate de îngeri vagabonzi în cărucioare de supermaket și reciclate de heruvimi slăbuți, plătiți cu 2 cenți pe zi, atât cât să o ducă de pe o eternitate pe alta.