Un adevăr despre motani

 
  E dimineață, e șase fără un sfert. Cu puțin timp în urmă mă aflam pe la jumătatea drumului dintre Lună și Pămînt, în coborîre. Pluteam printre vise, la o distanță periculos de mică de vezica urinară, care, se știe, iese dimineața la vînătoare de vise precum odinioară Ion Creangă, la stîrpit de ciori pe lîngă Mitropolie. Și am avut această revelație, nu știu cum s-o numesc, această senzație, jumătate vis, jumătate gînd din lumea reală:
sufletul e ca o casă iar învierea e un motan vagabond care ți se întoarce acasă după ce ai renunțat să îl mai cauți, după ce l-ai uitat. De ce un motan? Nu știu, așa mi-a venit mie. N-am avut niciodată motan, am avut o pisică, Vasilica. Am găsit-o în zăpadă, pe cînd mă întorceam de la un revelion, de Sf.Vasile. După vreo doi ani a murit și de atunci nu mai vreau să aud de animale de casă.

   E o zi minunată, 1 mai muncitoresc, sărbătoarea muncii prin nemuncă. În consecință, zi liberă de la guvern. Cum guvernul înseamnă doar grijile de zi cu zi, mici și mari nenorociri, speranțe moarte și dezamăgiri, mi-am luat o zi liberă și de la toate aceste gînduri negre. Am descoperit cu mare bucurie că sub această mască de noroi și sub aceste straie zoioase - stressul de la serviciu, criza, lupta cu banii, traficul, știrile, alimentația ucigașă etc - sub acest înveliș cotidian, se află ceva cu adevărat frumos. Pur și simplu, viața. O zi de vară. Nu o zi de caniculă, cu toți nervii aferenți. Nu, o zi de vară tînără, cu lumină, cu umbră, cu albastru și verde și galben și portocaliu și roșu, parcă vă aud cum rîdeți, bă, ți s-a defectat semaforul! O zi de vacanță, o zi de concediu. Ceva de mult uitat, drag și de care aveai nevoie. Ceva esențial. Acel Ceva. Poate e Dumnezeu, nu știu.
    Deși nu sînt să zicem, o persoană evlavioasă, mă aventurez să cred că Dumnezeu nu e un șef de care trebuie să ascultăm pentru a nu fi retrogradați în Purgatoriu sau deportați în Iad, așa cum se predă copiilor la ora de religie, transformîndu-i în atei convinși. Dumnezeu e acel amestec de viață cu fericire, cu ”esențial”, iar credința e capacitatea de a simți acest amestec, de a-l trăi. Iar ”organul” cu care simțim divinitatea e sufletul. Ochii văd, urechile aud, sufletul simte, crede, salvează, învie.

 Iar nasul miroase. Fabulos 1 Mai ! nici nu e ora șapte și mi-a intrat gratis, pe geam, miros de grătar. Cred că e din China, datorită diferenței de fus orar, ei sărbătoresc deja. Și oricum, tot ce e  ieftin, aproape gratis, e din China.

  Comparațiile te ajută să sintetizezi adevăruri atît despre subiectul comparat cît și despre termenul de comparație folosit. Să luăm de exemplu, viața. Frecvent auzi pe cîte cineva ”viața e ca...”. Practic, acest număr de comparații e infinit. Viața conține toate elementele comparative. Tot ceea ce poate înlocui cele trei puncte face parte din viață. Așa că viața poate fi comparată, practic, cu orice, nu greșim de loc. De fapt , atunci cînd te lovește cîte o revelație de asta, ”băi omule, uite, viața mea e ca tractorul ăsta, merge bine, îți faci treaba cu el, dar de ce să faci treabă? Mai bine-l vinzi și-ți iei mașină, da` trebuie să-l vinzi repede că altfel te prinde ăla de la care l-ai furat”, cînd ai așa o viziune a vieții, filtrată printr-un obiect sau printr-o întîmplare, de fapt tu descoperi și un adevăr despre acel obiect sau acea întîmplare.
    Eu am descoperit un adevăr despre motani.
   Desprinsă din preaplinul stării de bine, șuvoi vezuvian dînd pe afară din efervescenta cupă a unei zile frumoase de vară, o astfel de comparație mi-a fîlfîit și mie pe la tîmple, dimineața devreme, pe nepișate.

   Învierea e ca un motan vagabond care ți se întoarce acasă după ce ai renunțat să îl mai cauți, după ce l-ai uitat, mă repet. E un motan pribeag pe care l-ai crescut de mic.   Convertirea la ritul Motanic se produce atunci cînd găsești un motănel și-l iei în casă.
   Prima dată nu știi ce să faci, ce mîncare să-i dai, te minunezi de pernuțele lui, de gheare, descoperi că trebuie deparazitat, că toarce, că face pipi la nisip după ce ți-a distrus covorul, descoperi un întreg univers. Într-un cuvînt, te bucuri de noutatea adusă de acest mic miracol. Apoi urmează ”răcirea”. Te obișnuiești cu el. Începe să facă parte din viața ta, firesc. Clipele magice devin clipe tihnite, clipele tihnite devin un pic enervante. Rutina. Apoi prima fugă de acasă. Panică, regrete. Afară plouă cu găleata. Oare unde o fi? O mașină frînează brusc și se aude un miorlăit disperat. La geam, repede ! Nu e el. Ai permanent un gol în stomac și o umbră pe la gene. Nu știi unde este, e imprevizibil, nu ai nici o garanție că se va întoarce.
   Într-o seară parcă se aude un miorlăit cunoscut. Nu se poate, m-am înșelat. Apoi se aude din nou. Inima bate tare. E posibil?!...Ieși pe holul blocului și îl auzi clar de tot. Miracol! E undeva, vreo două etaje mai jos. E prima lui fugă, nu știe exact unde să se întoarcă. Ce fericire! Tot zenul și fengșuiul casei se așază cum trebuie și strălucesc de ești nevoit să porți ochelari de soare în sufragerie, ca Ray Charles.
  A doua oară cînd fuge, te întristezi ceva-ceva dar mai mult te înfurii. Iar faci ca Ray Charles, doar că de data asta nu-ți mai belești fasolele de fericire pe sub ochelarii de soare ci răcnești ”Hit the road Jack!”. adică du-te sănătos motane, rupe-te-ar cîinii, că nu mai am nevoie de tine. Dar și cînd se întoarce!...Toate obiceiurile vieții cu motan reînvie. Parcă simți deja mirosul magazinului de mîncare pentru animale, ba parcă ți-era dor și de doamna vînzătoare, chit că are o sută de ani și două tone în viu, cu oase cu tot, ce te bucuri cînd o vezi! Totul e din nou minunat pînă iarăși nu mai e. Plecările devin tot mai dese și pe perioade tot mai lungi. Ne afectează tot mai puțin, întoarcerile nu mai sunt miracole, devin un mod de viață.
   Între timp, suntem ocupați cu lucruri mai serioase, carieră, averi, pînă cînd nu mai rămîne din noi nimic altceva decît niște obiecte, case, mașini, un cancer și o înmormîntare ipocrită unde toți cei care te-au împins în groapă plîng formal, și se bucură că ai crăpat dracului în sfîrșit și că se pot bucura de lucrurile despre care ai crezut că îți pot aduce mai multă fericire decît un motan ghemuit pe pieptul tău, torcînd relele lumii ăsteia și transformîndu-le în vise frumoase pentru tine.
  Pînă atunci, însă, poate vine o clipă în care malaxorul vieții se oprește pentru o fracțiune de secundă. Nu știi de ce s-a oprit, de fapt tu l-ai oprit în mod inexplicabil. Ieși din malaxor și-ți contempli viața. Ceva lipsește. Convins că nu mai e nimic de făcut în această privință, declari sufletul mort, consemnezi ora decesului și te pregătești să te urci la loc în malaxor, te așteaptă treburi importante de rezolvat. Și atunci îl auzi. Nu te-a avertizat, nu te-a anunțat, doar a venit. Deschizi ușa și îl vezi în prag. Slab, zgîriat, dar viu! Îl recunoști și ți se taie răsuflarea. Brusc, îți învie sufletul. Înțelegi de ce ai oprit malaxorul. Și simți. Viața. O zi de vară. Nu o zi de caniculă, cu toți nervii aferenți. Nu, o zi de vară tînără, cu lumină, cu umbră, cu albastru și verde și galben și portocaliu și roșu. O zi de vacanță, o zi de concediu. Ceva de mult uitat, drag și de care aveai nevoie. Ceva esențial. Acel Ceva. Iar mă repet.
Intră în casă, se duce la colțul lui de covor de cînd era mititel și începe să se întindă, să-și ascută ghearele ca și cum nu ar fi fost plecat niciodată. Miracol? Putem să-l numim și așa, dar nu ne referim la revenirea motanului, nu e nici un miracol în asta, lui doar îi era foame. Și atunci unde e miracolul? Oare de cînd stătea în fața ușii neauzit din cauza zgomotului cotidian?
   Dacă vă opriți o clipă malaxoarele, dacă reduceți zgomotul fricii, al urii,al invidiei,al banilor, dacă vă opriți o secundă din această cursă infernală spre nicăieri, îl veți auzi. E acolo. Așteaptă să-i dați drumul în casă.

    An după an, cum e și firesc în societatea noastră, Paștele s-a comercializat, ca toate sărbătorile, dealtfel.Oamenii merg la biserică din obișnuință, mai mult ca să aibă de unde veni la masă, e numai bine cît să se rumenească friptura în cuptor. Dar chiar dacă Însuși Domnul Iisus Hristos ar ieși din mormînt într-un an, de Înviere, nu știu dacă ar bate ratingul lui Michael Jackson, înregistrat cînd acesta a făcut traseul invers. S-ar găsi destui contestatari, care ar explica ei , ”că a făcut cumva, pe noi nu ne prostiți”. Evenimentul ar rămîne la nivel de circ, un număr de magie foarte elaborat, eventual I s-ar oferi 100.000 euro și premiul ”God got talent” iar Google și-ar modifica sigla pentru trei zile. Dar atît. Ia închipuiți-vă ce ar însemna să învie în fiecare an ! S-ar instala acea rutină de care vă vorbeam, plecările și revenirile motanului.

     Învierea în sine nu e un miracol. Miracolul se produce doar dacă ai nevoie de el. Iar dacă ai nevoie de el, sau de El, trebuie doar să îi ieși în întîmpinare și îl primești în suflet.

   Sărbători fericite!

De Florii, pistilul meu

     În primul rînd, la mulți ani tuturor românilor, sărbătoarea de Florii fiind a doua mare sărbătoare a românilor, după Revelion. Aceasta din două motive:
  1. Pentru că, de la munte pîn-la mare, țara noastră-i ca o floare! Floarea a fost de vînzare. PDL-ul ne-a umflat buza și ne-a lăsat doar frunza. Frunza d-nei Udrea. Adică ne-au lăsat în curu gol, ca pe Adam și Eva, doar cu o frunză cu care să ne acoperim rușinea. Rușinea de a fi așa de proști încît să ne lăsăm jefuiți fără să crîcnim. Așa că redenumim sărbătoarea, măi copii.Îi zicem sărbătoarea de Frunzii;
  2. Pentru că sîntem copii din flori. Părinții noștri, Decebal și Traian nu erau căsătoriți legal cînd ne-au conceput pe noi, poporul român. La scara istoriei, a fost o aventură de-o noapte, tata era în armată, dorul de casă, mă rog cum se întîmplă lucrurile astea. Astăzi, ar fi de neconceput. Poporul român, cum e în prezent.

          La mulți ani și multă clorofilă-n instalație tuturor celor care se vor îmbăta astăzi cu ocazia zilei onomastice sau pur și simplu.Iar mâine dimineață vor bea și apa de la flori, de unde și denumirea sărbătorii, Florii.
   Am aflat de sărbătoarea asta tîrziu tare, pe la 27 de ani.Poate mai auzisem ceva pînă atunci, dar cum calendarul nostru ortodox parcă e o reclamă la Crucea Roșie de cîte sărbători are pă-n el, cine s-o mai rețină și p-asta? Hai să mai dau un pic vina și pe comunism, pe atunci era interzis să apară în presă chestii religioase.
  Totuși, mișcarea de dizidență din România, celebrii oponenți ai lui nea Nicu,dacă voiau să facă ceva în privința asta, puteau. Puteau alina poporul cu televizorul, de Florii stingîndu-i dorul. Dar mai bine fără rime. Astfel, profitînd de faptul că Floriile pică întotdeauna duminica iar programul tv era mai lung de 2 ore, puteau trimite mesaje cifrate către telespectatori. Pe atunci tot ce apărea la tv sau în presă avea sau era interpretat ca un mesaj codificat, împotriva sistemului.Tot ce îți spunea vecinul era cu subînțeles, în tren, în autobuz, pînă și tăcerile erau cu subînțeles.Mesajele anticeaușiste erau practic peste tot, în aer, în apă, în bere, în mititei, în muștar,mai puțin în Harghita, Covasna și în ținutul secuiesc.Acolo nu existau proteste, nu voia nimeni autonomie. Erau mulțumiți bosgorii. Poate ar trebui să le aducem aminte cum îi satisfăcea Ceaușescu de nu crîcnea unu.
   Revenind la florile noastre, dizidența prin mesaje subliminale putea fi efectuată în duminica de Florii decorînd studioul televiziunii cu flori, difuzînd o ediție specială a emisiunii ”Floarea din Grădină” prezentată de cine altcineva decît Florian Pittiș cu participarea artistelor Floarea Calotă, Florica Bradu, Rodica Bujor, Margareta Clipa și Gabi Luncă.Ok, Gabi nu e nume de floare, dar cîte flori sunt într-o luncă!...Cam cîți bețivi într-o speluncă. Valea-i vale, lunca-i luncă, ce-a fost verde s-a uscat. Nu vreți să știți ce a fost verde ! Mai ales într-o speluncă.
  Perla programului Album Duminical de Florii ar fi fost obligatoriu filmul artistic ”Trandafirul Galben”! Cu Florin Piersic și Margareta Barbu. Bonus, pe tot parcursul filmului mai apar și vreo 2 tone jumate de floarea-soarelui necesare la dublele close-up ale lui Mărgelatu. In your face, Dicty! (dicty= cocalarismul cuvîntului ”dictator”)
  Apropo de Marga Barbu, la mulți ani și cumnatei mele, Marga, tot o vedetă a ecranului. Mai ales cînd șterge de praf  ecranul televizorului. Hai, că am glumit, să nu citești postarea asta decît după ce dai de băut! Uite, îți aduc și azi tradiționalul cadou de Florii: floricele de porumb.
  Dar să nu uităm să oferim cîte un buchet de flori, plante, buruiene, ce găsim și persoanelor publice din țara noastră, așa cum credem noi că li s-ar potrivi.
  - Crin Antonescu : o floare, un crin, să-ți fie somnul mai lin!;
  - Victor Viorel Ponta : Viorică-viorea, ia mai dute-n...Catania ! Să mai faci acolo un master, nu p-acilea un disaster!;
  - Traian Băsescu : De-o glumiță, așa, de-o fiță, ca să-și amintească de șuviță, un boBoc de floare dintr-un păr mai mare și-un buchețel de nu-mă-uita din partea lui Nuți Udrea;
-  Adrian Năstase : cică ar fi fost mort după floarea de Colt!
 - Asistentelor TV:Fată! Ca să ai succes mai ghinii, folosește cu cap curu găinii!
 - Miron Cozma: fraților mei ocnași-pardon-mineriași, pentru ăștia telectuali, pentru ăștia studențași, un buchet de toporași!
  - Mugur Isărescu :Pentru cine pune botul, gura-leului e totul;
 -Andreea Esca: nu mă lua acum cu flori, mie bagă-mi un buchet, inodor, de verzișori!;
 - Laba Land (zisă Lala Band) : dezamagire mare, sărbătoarea se numește ”de Florii”, nu ”deflorare”.
 - Oana Roman: nimic nu-i mai romantic , mai galant/ Decît un trandafir în glastră/ La restaurant.
 - Soția și amanta lui Cabral : laleaua neagră de 50 cm.
 - Oana Zăvoranu: Are mama o fetiță frumușică ioc! Are flori și coronițe cam din loc în loc. Pe locuri de veci, în cimitirul ei privat.
 - Cristi Minculescu : Și voi nu mai sunteți ( împreuna, din fericire).Și noi ne amintim. Și încă vă primim cu flori de Iris!
   Și cu sau fără voia dvs, ultimul pe listă:
- Ion Iliescu : pentru că le-ai mulțumit, tu, eroul fără vină, s-arunce minerii și-n tine,doar cu flori de mină!;
           

Nu întrebați.Răspundem noi din cînd în cînd.

Singurătate absolută, ce m-aș face fără tine? Cum m-aș descurca fără zîmbetul tău sculptat în ochii uitați, de un albastru ultramarin. Culoarea acestei dimineți. Culoare protectoare, culoare împotriva spaimelor matinale născute din păcate de moarte. Spaimele matinale se nasc din violul zilei asupra nopții și cresc pînă ajung temniceri care îmi interzic să mă plimb liber prin viață. Printr-o viață care să nu fie o închisoare în care deținuții sunt totodată și torționari și călăi și bocitoare la înmormîntările celor pe care-i ucid.
   Ce m-aș face fără sinceritatea ta nesfîrșită, la orizontul căreia apune speranța? Întrebări retorice, bineînțeles.
  Singurătate absolută, fără tine aș fi cu adevărat singur! Căci nu știu singurătate mai dăunătoare, mai plictisitoare și mai deprimantă decît cea petrecută în compania proștilor și a vanitoșilor.

Despre întîrzieri şi întîrziaţi

      Noţiuni ca ”întîrziere”, „prea tîrziu”, „întîrziat” sunt folosite adesea greşit.

De exemplu „ a întîrzia”. Se poate folosi dar numai în situaţia în care momentul T0 (momentul în care se defineşte punctualitatea în conjunctura respectivă) este fixat în funcţie de un eveniment programat voluntar de om a se produce imediat după momentul T0, în momentul T1 şi este cunoscut de cel care este desemnat să îl influenţeze (să îl împiedice, să îl declanşeze, să îl asiste etc). Iar acel eveniment, neinfluenţat, producîndu-se, ar avea un impact semnificativ în primul rînd asupra influenţatorului.

   Concret: o bombă cu timer. Ai întîrziat dacă ai ajuns după ce s-a declanşat iminenţa exploziei sau explozia însăşi. Atunci se poate spune că ai ajuns „prea tîrziu”. Un eveniment cu consecinţe grave s-a produs. Asta în condiţiile în care eşti persoana desemnată să o dezamorseze şi dacă faci parte din comunitatea care va fi sfîrtecată de bombă. Dacă eşti la mii de kilometri depărtare şi afli despre asta de la televizor, nu ai întîrziat. De asemenea, dacă ai toate mijloacele de a dezamorsa bomba, dar nu afli despre ea decît după ce face bum, nu ai aflat „prea tîrziu”. Ai aflat odată cu toată lumea, nu ai fi avut cum să afli mai devreme.

   Cînd vezi la orizont nori de ploaie şi tot amîni să faci rost de o umbrelă şi ajungi murat ca un castravete, poţi spune că te-ai decis „prea tîrziu” să iei o umbrelă de mîner.

  Dar cînd treci pe sub un balcon şi nişte copii zglobii îţi toarnă o găleată de apă în cap, nimeni nu se gîndeşte să spună că ai fost „punctual”, că ai trecut nici o secundă mai devreme sau mai tîrziu pentru a primi stradalul botez.

  Alt exemplu: cînd spui că ai întîrziat la serviciu? Răspuns: cînd acest fapt are consecinţe. De obicei chestia asta nu are consecinţe prea plăcute, de aceea dacă aş fi scris „consecinţe negative” aş fi comis un pleonasm parţial. De ce parţial? Pentru că există şi consecinţe pozitive ale întîrziatului la serviciu, deşi extrem de rare. Gîndiţi-vă la cei care au întîrziat la serviciu pe 11 septembrie la World Trade Center, NY.

  Noţiuni ca ”întîrziere”, „prea tîrziu”, „întîrziat” sunt relative. Depind de situaţie, context, consecinţe, om, epocă, ţară, cultură, inteligenţă.

  Sunt atît de interpretabile, de influenţabile, de demontabile, încît abia mai rezistă ca noţiuni independente.

   Am auzit şi m-a amuzat ideea că în nu ştiu ce ţară africană nici nu există noţiunile astea. De exemplu, cînd doi localnici vor să se întîlnească, îşi dau întîlnire stabilind locul doar şi eventual, ziua. Nu au pretenţia de a stabili un moment absolut precis, de exemplu „cînd soarele va atinge trei suliţi, 2 cuţite şi trei vîrfuri pe cer”. Respectul nu înseamnă să ajungi la timp şi să-i scoţi ochii celuilalt că a întîrziat un minut, ci să aştepţi. Ştii că celălat ştie că trebuie să vină la întîlnire. Poate s-a întîlnit cu un tigru. Poate e constipat. În fine, sunt mii de motive care pot să-l reţină. Dacă tu ai avut noroc şi nu ţi s-a întîmplat nimic în drum spre acea întîlnire, nu înseamnă că eşti punctual. Eşti doar mai norocos.

  Nerespectînd noţiunile legate de „punctualitate” şi întîrziere, aborigenii aceştia respectă viaţa, neprevăzutul şi implicit, misterul şi frumuseţea ei.

   Punînd limite, inventînd reguli împotriva firii, noi ăştia civilizaţii, nu facem decît să ne batem joc de vieţile noastre, să ne stresăm, să ne îmbolnăvim şi să ne trezim într-o bună zi că e prea tîrziu, în general, pentru orice.

Nu-ți aduc ghiocei, că și pe ăia îi bei!

Bunā dimineața, zi de vineri! Ești cea mai tare! 
Spre deosebire de ziua de duminicā. Ziua aia urîtā ca munca, imoralā ca un pedofil și ilegalā ca un traficant de organe de copii. Ce sā facem noi cu tine, duminicuțo? Duminicuțo, da de ce ai orele așa scurte? Ca să vină lunea mai repede...Duminicuțo, da de ce ai stresul așa de mare? Ca să te chinuie ziua de luni mai nasol! Ptiu! duminicuțo, crăpați-ar albumul duminical în paișpe că nașpetă mai ești cu obligațiile tale față de familie, parcuri, săniușe, aniversări, mese în familie, toate pe fondul mahmurelii de sîmbătă seara. Cum sā te trāim?! 

SEARĂ DE DUMINICĂ 

   Bun, dar sā revenim la vinerea ce tocmai debuteazā, abia si-a consumat 6 ore din disponibilul de 24. 
  Întîmplarea face ca aceastā vinere sā fie 1 februarie. Vă lăsați de fumat că e 1 ale lunii? Greșit. Nu la început de uichend. Nu numai cā începe uichendul dar începe si ultima lunā de iarnā. Se zice cā februarie e lunā scurtā. Asta din cauza numărului de zile. Are cu 3 zile mai puțin decît o lunā obișnuitā. De fapt e o lunā foarte lungā. Și urîtā. E lungā pentru cā e urîtā. Și fārā onoare. Fārā cuvînt și fārā prințip. În primul rînd nu-și ține promisiunea de a fi ultima lunā de iarnā. Procedeazā cam așa: 27, 28, gata, se terminā. OK. Primele zile de martie sunt cālduțe. Aproape cā punem botul la primāvarā. Dupā care trîntește o zāpadā gravā de tot. Un gest de o inconștiențā și o nesimțire egalatā doar de stereotipul āla, unu care a fost alcoolic ani de zile și  care dupā o revenire spectaculoasā-curat, bārbierit,privire limpede- vine de la prima zi de serviciu pe la 3 dimineața,în comā alcoolicā, costumul cel nou fācut praf, tot pișat, tot borît, dar cu un buchețel de ghiocei în mînā. Bineînțeles cā într-o astfel de situație se pune foarte dificil problema urmātoarei zile de muncā. Perversā lunā februarie asta! Și leneșā. Nu-și face treaba. Bāi februarie, esti lunā de iarnā! Ia și ninge bāi! Terminā zāpada, nu mai lāsa și pentru martie și pentru aprilie! Terminā frigul, zloata, vremea asta împutitā și rece ca ochii unui pește oceanic vechi de trei luni. Vrei să te placă lumea? Fii serioasă.De plăcut nu o să te placă niciodată, ești ultima lună de iarnă, lumea e sătulă de frig, de dat zăpada de pe mașini, asta e! Dar poți fi măcar respectată dacă nu te împopoțonezi cu zile călduțe și sărbători de astea aberante ca Valentine`s day! Ce-i tîmpenia asta de ziua îndrăgostiților în mijlocul zloatei și zăpezii murdare? Pe 14 februarie nici zăpada nu mai este ce a fost. Ți se potrivește sărbătoarea asta ca o jartieră roșie de stripteuză pe varicele unei băbăciuni de 90 de ani!
  Totusi, cînd vine o adiere cāldutā dupā frigul āsta capitalist, devin un pic mistic. Mă desprind timp de o milisecundā de pāmînt. Nu mult, un micron, poate juma' de milimetru. Iar vînticelul āla de primāvarā prin pār, pe fațā, pare o mîngîiere de la Dumnezeu. Și o iertare. Și o speranțā.
  Doamne, iartă-mi prostia de a mai avea speranță!