Reduceri mitologice!

      La o numărătoare paralelă cu realitatea, am constatat că mitologia românească e mai lungă fix cu două mituri. Drept pentru care, ne propunem să le desființăm! Vom reuși?

Mitul știrilor-maraton

 Reporterii sunt ca spermatozoizii. Apar încontinuu. Gradul de maturitate atins la 10 săptămîni de viață le e suficient pentru a lucra în televiziune. Se duc cu capul înainte fără să gîndească. Din vreo sută de milioane trimiși pe teren abia unul dacă dă naștere la o știre adevărată. Îi putem numi reportozoizi. Cu ajutorul lor, manipulîndu-i cu dexteritate, televirilii campioni ai audiențelor servesc telespectatorilor care așteaptă cu gurile căscate știri cu topoare, accidente și violuri, adevărate plăsmuiri. Majoritatea acestor telespectatori urmăresc știrile pe plasme, de unde și termenul contextual de ”plăsmuire”. Cei care promovează astfel de știri sunt ”plăsmuitorii”, iar consumatorii acestor spectacole grotești și inutile, pot fi numiți ”plăsmuiști”.
   Reportozoizii sunt și mai activi de sărbători. În general, de orice fel de sărbători, ei lucrează mai din greu ca de obicei pentru a ”ne transmite cele mai proaspete știri”. Pe tot parcursul zilei! Un maraton de știri. Sau știri-fluviu.
  Nu există așa ceva. Asta e o invenție, o manipulare a televiziunilor. Știrile adevărate se produc spontan, independent, trebuie căutate. Astea sunt știri artificiale, de seră, de crescătorie.Atenție, îngrașă și sunt cancerigene! Prin manipulare, plăsmuitorii de programe vor să vă inducă ideea că evenimentul e suficient de important pentru a vă ține cu nasul lipit de TV toată ziua. Al doilea avantaj al știrilor maraton e că reprezintă spațiu de emisie acoperit ieftin dar cu rating la fel de mare ca un film sau un spectacol de calitate. Înseamnă pur și simplu profit. Un film bun costă. Deasemenea, costă și să organizezi pentru acea zi de sărbătoare un program de divertisment decent. Să mai scoți din foame actorii ăștia tineri, pe care-i vedem doar prin reclame. În varianta beton-maraton, plătești cu doi lei niște pupeze de astea care vor să se vadă la televizor și te-ai scos. Măcar pentru o zi, orice s-ar întîmpla, există prosteală pentru popor la televizor. Programul merge pe pilot automat toată ziua, fără abateri! Parcă ce se poate întîmpla așa de important încît să bată la audiență petrecerile pe cinste încinse de poporul român?!
   ”- Rămîneți cu noi, după cîteva știri scurte de tot, promitem, continuăm transmisia de la Căcărezul din Deal unde badea Mircea va pune usturoiul pe friptura de miel în mod tradițional! Nu plecați! Usturoiul vă așteaptă! Și acum știrile : în China a aterizat o navă extraterestră, Koreea de Nord a lansat 15 rachete nucleare, în Africa de Sud au fost descoperiți dinozauri vii, iar la Machu Pichu sunt doi bărboși, unul complet alb iar celălalt așa, pe la 30 de ani, care pretind că sunt însuși Dumnezeu și fiul Său, Jesus Christ.Acestea au fost știrile, acum înapoi la Căcăreaza din Deal, Cretinița, ai legătura, să vedem  căpățînile lui badea Mircea!”
  Nu e deloc un maraton. De fapt, e o alergare pe loc. Fără să miști picioarele. Aceeași știre toată ziua. Aceleași imagini pline de fum, bere, manele și cocalari. Aceleași întrebări stupide ”- Ce faceți aici?”, de parcă s-ar aștepta cineva ca țața aia în capot barbecue style sau macaragiul ăla roșu la față, cu dunga originală de grăsime prelinsă pe maieul mulat pe butoiul de bere numit burtă, să răspundă ”am venit să studiez fizica cuantică, domnișoară”.
 ”-Vă distrați?”, mai întreabă reporterița cu greu, abia auzită prin tornada de manele, niște tineri. Un cocalar clasic, cu tricou D&G, cu lanț de aur peste tricou, tatuat cu motive tribale -normal- , întrerupt din activitatea de dans, un fel de aruncatul mizeriei din buric prin mișcări lascive ale bazinului, cu sticla în mînă, ar răspunde în mod surprinzător, shokant kiar ”- Nu prea mă distrez, sincer aș fi vrut să merg la o expoziție de icoane, ouă încondeiate și recital de muzică religioasă”.  Dă-te dreacu!
   Știri-fluviu. Mai degrabă baraj! Ca și cum tîrtanului grataragiu de pretutindeni i-ar sta fleica-n gît dacă nu ar fi informat secundă de secundă cum mănîncă și se îmbată alți tîrtani grataragii din țară. Asta presupunînd prin absurd că la iarbă verde sau la iarbă scumpă, în cluburi, nu s-ar asculta manele, ci s-ar urmări știrile.
    Acești directori de programe merită invitați într-o zi festivă la o cherhana unde să servească tot ce prind pescarii pe parcursul acelei zile, pe sistemul brevetat chiar de dumnealor, televirilii. Sistemul în care reportozoidul ne servește tot ce vede în jurul lui drept știre, știri în neștire, de-a valma. Nu contează ce e, prospăt să fie! Pescuit în direct. Bocanci, conserve ruginite, bucăți de mingi de fotbal etc.
”- Cum v-a plăcut friptura de anvelopă? Așa? Scuze, era de iarnă, în perioada caldă cam de astea se prind. Dacă veniți la iarnă, vă pescuim la copcă una de vară! Nu-i nimic, rămîneți cu noi, urmează ciorba de patinator.Cu tot cu patine în picioare!” M-ați înțeles, ideea nu e să servească ceea ce vor prinde comestibil , ci orice se agață în cîrlig. Așa cum nici noi nu suntem serviți cu știri adevărate ci cu informații inutile din diverse locuri, prezentate stupid. Ce-i drept, în zilele obișnuite, spre deosebire de cele marcate de maratoane-fluviu, redacțiile de știri ne prezintă  informații la fel de inutile și tot într-un ambalaj cretinoido-penibil, adică pe înțelesul maselor. Deosebirea e că nu mai dau drumul la păsărici pă-n toate colțurile țării ca să deie alea cu ciocul aiurea, ci se culeg știrile gata făcute din cîteva locuri fixe: pompieri, Rutieră, Criminalistică, DNA, Click și Cancan, însumînd 90% din totalul știrilor, fix partea care face deliciul vieții de român și de care pe noi, restul, minoritatea neglijabilă a absolvenților din anii 90, nu ne doare nici în DIICOT.

   De fapt, ce se întîmplă în realitate, de sărbători: nimic. Totuși, televiziunile insistă, asudă, muncesc, se bîlbîie, se afumă, se ard, se bat, morți, răniți, dispăruți în misiune. Reporteri și redactori mimînd buna dispoziție și entuziasmul de a fi la serviciu într-o zi liberă avînd sinceritatea unui pacient căruia i se amputează ceva fără anestezie de către dr. Ciomu. Și toate astea pentru a ne transmite cu promptitudine (adică de pe prompter) acest nimic. Astfel iau naștere acele breaking news, în traducere și adaptare liberă, știri la care te spargi de rîs:
  ”Pe masa românilor nu a lipsit vinul” - de parcă nu ar fi lipsit heroina sau armele de distrugere în masă !
  ” Românii au încins grătarele” - se pare că reci nu funcționează chiar mișto.
  ”Românii au băgat adînc mîna în buzunar” - aaa...de asta am văzut la intrarea în supermarketuri Interzis accesul minorilor !, se pare că printre rafturile cu mici, cei mici pot auzi gemete și oftături de genul <<-Mai adînc, Nelule, bag-o mai adînc! Pînă dai de fund...>>
   Știu pe ce mizează ei, lasă că și așa nu se uită nimeni. Atunci pune nene pe ecran ”Revizie tehnică”, dă liber la oameni și hai și tu la un șpriț. Cum adică și ce-o să dai pe post în prima zi după ce trec ostilitățile? Ești nebun?! De Youtube ai auzit?! De Facebook ai auzit? N-ai să egalezi niciodată postările cocalarilor autentici, cu toți Măruții tăi, cu toți Capatoșii și toate Simonele Gherghe din lume! Oricum, deja vă ia la Suleyman Kanalul D.

Mit desființat !

     În fine, se termină și minivacanța asta. Și vine răzbunarea reporterilor. Reportajele dramatice, acele memoriale ale durerii de cap, esofag și stomac în care ni se prezintă bugetari întorcîndu-se la serviciu. Ca într-o galerie de artă, conduși de ghidul TV, părăsim tabloul idilic ”Bugetari odihnindu-se” și ne oprim în fața lucrării ”Bugetari sclavagind”.
   Și începe o cretinătate și mai mare.

     Mitul ”Sclavie en rose”

    Chestia aia cu revenitul la serviciu după concediu cu bateriile încărcate. Ni se explică de fapt, despre ce e vorba  în acel tablou crîncen: ”- După X zile libere în care s-au manelizat cît au putut, românii se întorc la serviciu odihniți și cu bateriile încărcate”. Mă-ta are bateriile încărcate! La vibrator! Dar prea tîrziu, tu te-ai născut deja ! Ce bou sinistru, ce monstru fără suflet, ce cretin de bani gata a lansat mitul că oamenii se întorc odihniți din concediu?! E o contradicție în termeni! Serviciul înseamnă sclavie, moarte, concediul înseamnă libertate, viață! Cine e tîmpitul care să-și irosească viața odihnindu-se?! Și cine e masochistul care să considere că sclavia e viață?
  De obicei concediul se trăiește intens, fie că te duci la țară să prășești, fie că te duci la munte, mare sau vizitezi țări interesante, fie că te îmbeți ca armata a paișpea eliberatoare. Cum să fii odihnit după ce te dai jos din montagne-rousse-ul libertății?
   Credeați că sunt cretine știrile despre grătare în aer liber, unde (șoc!) oamenii prăjesc mici și beau (șoc!) bere, despre potecile astea rutiere că șosele nu pot să le numesc, unde se formează (șoc!) ambuteiaje, deoarece nu avem (boc!) autostrăzi ?!  Stai să vezi după. Alea știri absolute.
 Reporterița, înarmată cu răbdare, stă cu microfonul la pîndă pe treptele de marmură ale unei instituții publice, treptele alea lucioase care fac iarna la fel de multe victime printre contribuabili ca și instituția respectivă, oricare ar fi aceasta. Stă ca Țiriac la Balc așteptînd mistrețul. S-a deschis sezonul la bugetari. Și vine o cucoană obosită, cu părul ăla coafat, blindat cu fixativ, ruptă în cinșpe de cîtă mîncare a făcut, de cîte vase a spălat, de cît curat a făcut după. Pe fază, killărița îi sare înainte, malițioasă: ”- Cum vă întoarceți la servici (bineînțeles că nu spune ”la serviciu”, ptiu, drace!) după această minivacanță?”. Biata femeie, lovită în plin, ridică ochii precum o căprioară muribundă și îngaimă pe sub o hemoragie de zîmbete care de care mai false:”-Cum să...cu bateriile încărcate, cu putere de muncă, cu forțe proaspete...” , prostii de astea. Normal, doar o vor vedea șefii, ce altceva să spună? Un răspuns absolut sincer ar fi, oricum, nedifuzabil. În primul rînd din cauză că ar dura cîteva ore. În al doilea rînd, ar fi plin de bipuri.
  Cînd numeri orele, minutele, secundele de concediu, cînd aproape că simți lanțurile grele ale robiei intrîndu-ți în carne pînă la os, cînd auzi biciul stăpînului despicînd aerul pentru ca o milisecundă mai tîrziu să-ți despice pielea de pe spate și cînd știi că toate astea vor reîncepe acuși și vor dura multe eternități de acum încolo, pînă la următorul concediu, clar că nu ți se încarcă bateriile.

   Totuși, în mod paradoxal, concediul are rolul lui în menținerea condiției de sclavie. În Olanda, Biserica distribuie gratuit dependenților droguri ușoare pentru ca băieții să fie cuminți. Concediile, drepturile omului, drepturile salariatului, Codul Civil, Codul Penal, Codul Rutier, protecția socială, asistența medicală, învățămîntul, justiția, armata și biserica, Constituția, CEDO, precum și multe alte iluzii ca acestea, protejează, servesc, garantează și întrețin exploatarea omului de către om mult mai eficient decît pe vremea importului masiv de negri din Africa. Nu numai că elimină coalizarea celor exploatați, evitînd revoltele, sau la o scară mai mare, revoluțiile. Ci mai mult, rezolvă problema esențială a exploatatorului: izolează individul de el însuși. Îl întoarce împotriva lui însuși. Pentru aproape oricine, e de neconceput ca o societate în care individul beneficiază de atîtea drepturi și asistență , bașca denumită ”democrație”, să fie în esență o societate aproape primitivă, bazată pe cruda și nemiloasa exploatare a omului de către, hai să-i zicem, om.
  Homo Consumeris ajunge să-și dorească statutul de sclav, să și-l justifice, elimină orice alte variante de a-și trăi viața, orice abatere de la acest statut e considerată o decădere de care el însuși e vinovat, iar adîncirea în această capcană socio-psihologică e considerată un succes, fiind răsplătită prin satisfacerea nevoilor false de consum, induse artificial, ale individului respectiv. Ca orice animal, omul se dresează. Ascultă de frică, de durere și de recompensă. Recompensa e iluzorie, omul se consumă de fapt pe el însuși introducîndu-și în organism chimicale și distrugîndu-și mediul înconjurător.
  Am auzit de multe ori părerea conform căreia Ceaușescu nu ar fi căzut dacă ar fi știut să dea drumul la cîteva supape la timpul potrivit. Ceva program la tv, ceva libertate de exprimare, ceva marfă străină în galantare. Cu un simplu ”da” ar fi oprit glonțul ca Neo în Matrix. ”-Eu sunt Realesul!...”
  Pîine și circ. La atît se reducea pe vremea Imperiului Roman știința înrobirii oamenilor. De fapt, sinteza aceasta e valabilă și astăzi, ne trasează cele două direcții principale : subzistență pentru trup și diversiune pentru minte. După cum ne-a demonstrat și istoria, deși a funcționat destul de bine, acest sistem simplu a dat și niște rateuri catastrofale.
 Astăzi avem un sistem mult mai complex, bazat pe consumerism. Oamenii se identifică cu posesiunile lor. Dacă le sunt amenințate posesiunile, fac orice pentru a le apăra. Frații se ucid pentru o palmă de teren, națiunile își ucid sute de mii de fii pentru o pungă de petrol sau din motive religioase. Atunci cînd își pierd posesiunile, oamenii înnebunesc sau se sinucid. Alt mod de viață nu concep.
  Iar Criza a fost lovitura de grație, o invenție genială! Simplă, ca tot ce e geniu pur: amenințarea permanentă a posesiunilor. Oamenii cam începuseră să ridice frunțile odată cu Internetul, odată cu accesul liber la informație. S-a terminat și asta repede, stați liniștiți. Internetul e plin de informații false sau viciate și sunteți manipulați de nici măcar mersul la budă nu vă mai aparține.
   Așa că deși îți urăști serviciul, îți spui, repeți, auzi și de la alții același lucru: bine că am serviciu, pe vremurile astea e mare lucru! Trăim cele mai negre vremuri.
    Vremurile în care sclavia e roz.

  Ce spuneți, cum e cu mitul ăsta, e desființat sau nu? 

Despre acest mit eu concluzionez astfel: Meet me in Canada!

Un adevăr despre motani

 
  E dimineață, e șase fără un sfert. Cu puțin timp în urmă mă aflam pe la jumătatea drumului dintre Lună și Pămînt, în coborîre. Pluteam printre vise, la o distanță periculos de mică de vezica urinară, care, se știe, iese dimineața la vînătoare de vise precum odinioară Ion Creangă, la stîrpit de ciori pe lîngă Mitropolie. Și am avut această revelație, nu știu cum s-o numesc, această senzație, jumătate vis, jumătate gînd din lumea reală:
sufletul e ca o casă iar învierea e un motan vagabond care ți se întoarce acasă după ce ai renunțat să îl mai cauți, după ce l-ai uitat. De ce un motan? Nu știu, așa mi-a venit mie. N-am avut niciodată motan, am avut o pisică, Vasilica. Am găsit-o în zăpadă, pe cînd mă întorceam de la un revelion, de Sf.Vasile. După vreo doi ani a murit și de atunci nu mai vreau să aud de animale de casă.

   E o zi minunată, 1 mai muncitoresc, sărbătoarea muncii prin nemuncă. În consecință, zi liberă de la guvern. Cum guvernul înseamnă doar grijile de zi cu zi, mici și mari nenorociri, speranțe moarte și dezamăgiri, mi-am luat o zi liberă și de la toate aceste gînduri negre. Am descoperit cu mare bucurie că sub această mască de noroi și sub aceste straie zoioase - stressul de la serviciu, criza, lupta cu banii, traficul, știrile, alimentația ucigașă etc - sub acest înveliș cotidian, se află ceva cu adevărat frumos. Pur și simplu, viața. O zi de vară. Nu o zi de caniculă, cu toți nervii aferenți. Nu, o zi de vară tînără, cu lumină, cu umbră, cu albastru și verde și galben și portocaliu și roșu, parcă vă aud cum rîdeți, bă, ți s-a defectat semaforul! O zi de vacanță, o zi de concediu. Ceva de mult uitat, drag și de care aveai nevoie. Ceva esențial. Acel Ceva. Poate e Dumnezeu, nu știu.
    Deși nu sînt să zicem, o persoană evlavioasă, mă aventurez să cred că Dumnezeu nu e un șef de care trebuie să ascultăm pentru a nu fi retrogradați în Purgatoriu sau deportați în Iad, așa cum se predă copiilor la ora de religie, transformîndu-i în atei convinși. Dumnezeu e acel amestec de viață cu fericire, cu ”esențial”, iar credința e capacitatea de a simți acest amestec, de a-l trăi. Iar ”organul” cu care simțim divinitatea e sufletul. Ochii văd, urechile aud, sufletul simte, crede, salvează, învie.

 Iar nasul miroase. Fabulos 1 Mai ! nici nu e ora șapte și mi-a intrat gratis, pe geam, miros de grătar. Cred că e din China, datorită diferenței de fus orar, ei sărbătoresc deja. Și oricum, tot ce e  ieftin, aproape gratis, e din China.

  Comparațiile te ajută să sintetizezi adevăruri atît despre subiectul comparat cît și despre termenul de comparație folosit. Să luăm de exemplu, viața. Frecvent auzi pe cîte cineva ”viața e ca...”. Practic, acest număr de comparații e infinit. Viața conține toate elementele comparative. Tot ceea ce poate înlocui cele trei puncte face parte din viață. Așa că viața poate fi comparată, practic, cu orice, nu greșim de loc. De fapt , atunci cînd te lovește cîte o revelație de asta, ”băi omule, uite, viața mea e ca tractorul ăsta, merge bine, îți faci treaba cu el, dar de ce să faci treabă? Mai bine-l vinzi și-ți iei mașină, da` trebuie să-l vinzi repede că altfel te prinde ăla de la care l-ai furat”, cînd ai așa o viziune a vieții, filtrată printr-un obiect sau printr-o întîmplare, de fapt tu descoperi și un adevăr despre acel obiect sau acea întîmplare.
    Eu am descoperit un adevăr despre motani.
   Desprinsă din preaplinul stării de bine, șuvoi vezuvian dînd pe afară din efervescenta cupă a unei zile frumoase de vară, o astfel de comparație mi-a fîlfîit și mie pe la tîmple, dimineața devreme, pe nepișate.

   Învierea e ca un motan vagabond care ți se întoarce acasă după ce ai renunțat să îl mai cauți, după ce l-ai uitat, mă repet. E un motan pribeag pe care l-ai crescut de mic.   Convertirea la ritul Motanic se produce atunci cînd găsești un motănel și-l iei în casă.
   Prima dată nu știi ce să faci, ce mîncare să-i dai, te minunezi de pernuțele lui, de gheare, descoperi că trebuie deparazitat, că toarce, că face pipi la nisip după ce ți-a distrus covorul, descoperi un întreg univers. Într-un cuvînt, te bucuri de noutatea adusă de acest mic miracol. Apoi urmează ”răcirea”. Te obișnuiești cu el. Începe să facă parte din viața ta, firesc. Clipele magice devin clipe tihnite, clipele tihnite devin un pic enervante. Rutina. Apoi prima fugă de acasă. Panică, regrete. Afară plouă cu găleata. Oare unde o fi? O mașină frînează brusc și se aude un miorlăit disperat. La geam, repede ! Nu e el. Ai permanent un gol în stomac și o umbră pe la gene. Nu știi unde este, e imprevizibil, nu ai nici o garanție că se va întoarce.
   Într-o seară parcă se aude un miorlăit cunoscut. Nu se poate, m-am înșelat. Apoi se aude din nou. Inima bate tare. E posibil?!...Ieși pe holul blocului și îl auzi clar de tot. Miracol! E undeva, vreo două etaje mai jos. E prima lui fugă, nu știe exact unde să se întoarcă. Ce fericire! Tot zenul și fengșuiul casei se așază cum trebuie și strălucesc de ești nevoit să porți ochelari de soare în sufragerie, ca Ray Charles.
  A doua oară cînd fuge, te întristezi ceva-ceva dar mai mult te înfurii. Iar faci ca Ray Charles, doar că de data asta nu-ți mai belești fasolele de fericire pe sub ochelarii de soare ci răcnești ”Hit the road Jack!”. adică du-te sănătos motane, rupe-te-ar cîinii, că nu mai am nevoie de tine. Dar și cînd se întoarce!...Toate obiceiurile vieții cu motan reînvie. Parcă simți deja mirosul magazinului de mîncare pentru animale, ba parcă ți-era dor și de doamna vînzătoare, chit că are o sută de ani și două tone în viu, cu oase cu tot, ce te bucuri cînd o vezi! Totul e din nou minunat pînă iarăși nu mai e. Plecările devin tot mai dese și pe perioade tot mai lungi. Ne afectează tot mai puțin, întoarcerile nu mai sunt miracole, devin un mod de viață.
   Între timp, suntem ocupați cu lucruri mai serioase, carieră, averi, pînă cînd nu mai rămîne din noi nimic altceva decît niște obiecte, case, mașini, un cancer și o înmormîntare ipocrită unde toți cei care te-au împins în groapă plîng formal, și se bucură că ai crăpat dracului în sfîrșit și că se pot bucura de lucrurile despre care ai crezut că îți pot aduce mai multă fericire decît un motan ghemuit pe pieptul tău, torcînd relele lumii ăsteia și transformîndu-le în vise frumoase pentru tine.
  Pînă atunci, însă, poate vine o clipă în care malaxorul vieții se oprește pentru o fracțiune de secundă. Nu știi de ce s-a oprit, de fapt tu l-ai oprit în mod inexplicabil. Ieși din malaxor și-ți contempli viața. Ceva lipsește. Convins că nu mai e nimic de făcut în această privință, declari sufletul mort, consemnezi ora decesului și te pregătești să te urci la loc în malaxor, te așteaptă treburi importante de rezolvat. Și atunci îl auzi. Nu te-a avertizat, nu te-a anunțat, doar a venit. Deschizi ușa și îl vezi în prag. Slab, zgîriat, dar viu! Îl recunoști și ți se taie răsuflarea. Brusc, îți învie sufletul. Înțelegi de ce ai oprit malaxorul. Și simți. Viața. O zi de vară. Nu o zi de caniculă, cu toți nervii aferenți. Nu, o zi de vară tînără, cu lumină, cu umbră, cu albastru și verde și galben și portocaliu și roșu. O zi de vacanță, o zi de concediu. Ceva de mult uitat, drag și de care aveai nevoie. Ceva esențial. Acel Ceva. Iar mă repet.
Intră în casă, se duce la colțul lui de covor de cînd era mititel și începe să se întindă, să-și ascută ghearele ca și cum nu ar fi fost plecat niciodată. Miracol? Putem să-l numim și așa, dar nu ne referim la revenirea motanului, nu e nici un miracol în asta, lui doar îi era foame. Și atunci unde e miracolul? Oare de cînd stătea în fața ușii neauzit din cauza zgomotului cotidian?
   Dacă vă opriți o clipă malaxoarele, dacă reduceți zgomotul fricii, al urii,al invidiei,al banilor, dacă vă opriți o secundă din această cursă infernală spre nicăieri, îl veți auzi. E acolo. Așteaptă să-i dați drumul în casă.

    An după an, cum e și firesc în societatea noastră, Paștele s-a comercializat, ca toate sărbătorile, dealtfel.Oamenii merg la biserică din obișnuință, mai mult ca să aibă de unde veni la masă, e numai bine cît să se rumenească friptura în cuptor. Dar chiar dacă Însuși Domnul Iisus Hristos ar ieși din mormînt într-un an, de Înviere, nu știu dacă ar bate ratingul lui Michael Jackson, înregistrat cînd acesta a făcut traseul invers. S-ar găsi destui contestatari, care ar explica ei , ”că a făcut cumva, pe noi nu ne prostiți”. Evenimentul ar rămîne la nivel de circ, un număr de magie foarte elaborat, eventual I s-ar oferi 100.000 euro și premiul ”God got talent” iar Google și-ar modifica sigla pentru trei zile. Dar atît. Ia închipuiți-vă ce ar însemna să învie în fiecare an ! S-ar instala acea rutină de care vă vorbeam, plecările și revenirile motanului.

     Învierea în sine nu e un miracol. Miracolul se produce doar dacă ai nevoie de el. Iar dacă ai nevoie de el, sau de El, trebuie doar să îi ieși în întîmpinare și îl primești în suflet.

   Sărbători fericite!

De Florii, pistilul meu

     În primul rînd, la mulți ani tuturor românilor, sărbătoarea de Florii fiind a doua mare sărbătoare a românilor, după Revelion. Aceasta din două motive:
  1. Pentru că, de la munte pîn-la mare, țara noastră-i ca o floare! Floarea a fost de vînzare. PDL-ul ne-a umflat buza și ne-a lăsat doar frunza. Frunza d-nei Udrea. Adică ne-au lăsat în curu gol, ca pe Adam și Eva, doar cu o frunză cu care să ne acoperim rușinea. Rușinea de a fi așa de proști încît să ne lăsăm jefuiți fără să crîcnim. Așa că redenumim sărbătoarea, măi copii.Îi zicem sărbătoarea de Frunzii;
  2. Pentru că sîntem copii din flori. Părinții noștri, Decebal și Traian nu erau căsătoriți legal cînd ne-au conceput pe noi, poporul român. La scara istoriei, a fost o aventură de-o noapte, tata era în armată, dorul de casă, mă rog cum se întîmplă lucrurile astea. Astăzi, ar fi de neconceput. Poporul român, cum e în prezent.

          La mulți ani și multă clorofilă-n instalație tuturor celor care se vor îmbăta astăzi cu ocazia zilei onomastice sau pur și simplu.Iar mâine dimineață vor bea și apa de la flori, de unde și denumirea sărbătorii, Florii.
   Am aflat de sărbătoarea asta tîrziu tare, pe la 27 de ani.Poate mai auzisem ceva pînă atunci, dar cum calendarul nostru ortodox parcă e o reclamă la Crucea Roșie de cîte sărbători are pă-n el, cine s-o mai rețină și p-asta? Hai să mai dau un pic vina și pe comunism, pe atunci era interzis să apară în presă chestii religioase.
  Totuși, mișcarea de dizidență din România, celebrii oponenți ai lui nea Nicu,dacă voiau să facă ceva în privința asta, puteau. Puteau alina poporul cu televizorul, de Florii stingîndu-i dorul. Dar mai bine fără rime. Astfel, profitînd de faptul că Floriile pică întotdeauna duminica iar programul tv era mai lung de 2 ore, puteau trimite mesaje cifrate către telespectatori. Pe atunci tot ce apărea la tv sau în presă avea sau era interpretat ca un mesaj codificat, împotriva sistemului.Tot ce îți spunea vecinul era cu subînțeles, în tren, în autobuz, pînă și tăcerile erau cu subînțeles.Mesajele anticeaușiste erau practic peste tot, în aer, în apă, în bere, în mititei, în muștar,mai puțin în Harghita, Covasna și în ținutul secuiesc.Acolo nu existau proteste, nu voia nimeni autonomie. Erau mulțumiți bosgorii. Poate ar trebui să le aducem aminte cum îi satisfăcea Ceaușescu de nu crîcnea unu.
   Revenind la florile noastre, dizidența prin mesaje subliminale putea fi efectuată în duminica de Florii decorînd studioul televiziunii cu flori, difuzînd o ediție specială a emisiunii ”Floarea din Grădină” prezentată de cine altcineva decît Florian Pittiș cu participarea artistelor Floarea Calotă, Florica Bradu, Rodica Bujor, Margareta Clipa și Gabi Luncă.Ok, Gabi nu e nume de floare, dar cîte flori sunt într-o luncă!...Cam cîți bețivi într-o speluncă. Valea-i vale, lunca-i luncă, ce-a fost verde s-a uscat. Nu vreți să știți ce a fost verde ! Mai ales într-o speluncă.
  Perla programului Album Duminical de Florii ar fi fost obligatoriu filmul artistic ”Trandafirul Galben”! Cu Florin Piersic și Margareta Barbu. Bonus, pe tot parcursul filmului mai apar și vreo 2 tone jumate de floarea-soarelui necesare la dublele close-up ale lui Mărgelatu. In your face, Dicty! (dicty= cocalarismul cuvîntului ”dictator”)
  Apropo de Marga Barbu, la mulți ani și cumnatei mele, Marga, tot o vedetă a ecranului. Mai ales cînd șterge de praf  ecranul televizorului. Hai, că am glumit, să nu citești postarea asta decît după ce dai de băut! Uite, îți aduc și azi tradiționalul cadou de Florii: floricele de porumb.
  Dar să nu uităm să oferim cîte un buchet de flori, plante, buruiene, ce găsim și persoanelor publice din țara noastră, așa cum credem noi că li s-ar potrivi.
  - Crin Antonescu : o floare, un crin, să-ți fie somnul mai lin!;
  - Victor Viorel Ponta : Viorică-viorea, ia mai dute-n...Catania ! Să mai faci acolo un master, nu p-acilea un disaster!;
  - Traian Băsescu : De-o glumiță, așa, de-o fiță, ca să-și amintească de șuviță, un boBoc de floare dintr-un păr mai mare și-un buchețel de nu-mă-uita din partea lui Nuți Udrea;
-  Adrian Năstase : cică ar fi fost mort după floarea de Colt!
 - Asistentelor TV:Fată! Ca să ai succes mai ghinii, folosește cu cap curu găinii!
 - Miron Cozma: fraților mei ocnași-pardon-mineriași, pentru ăștia telectuali, pentru ăștia studențași, un buchet de toporași!
  - Mugur Isărescu :Pentru cine pune botul, gura-leului e totul;
 -Andreea Esca: nu mă lua acum cu flori, mie bagă-mi un buchet, inodor, de verzișori!;
 - Laba Land (zisă Lala Band) : dezamagire mare, sărbătoarea se numește ”de Florii”, nu ”deflorare”.
 - Oana Roman: nimic nu-i mai romantic , mai galant/ Decît un trandafir în glastră/ La restaurant.
 - Soția și amanta lui Cabral : laleaua neagră de 50 cm.
 - Oana Zăvoranu: Are mama o fetiță frumușică ioc! Are flori și coronițe cam din loc în loc. Pe locuri de veci, în cimitirul ei privat.
 - Cristi Minculescu : Și voi nu mai sunteți ( împreuna, din fericire).Și noi ne amintim. Și încă vă primim cu flori de Iris!
   Și cu sau fără voia dvs, ultimul pe listă:
- Ion Iliescu : pentru că le-ai mulțumit, tu, eroul fără vină, s-arunce minerii și-n tine,doar cu flori de mină!;
           

Nu întrebați.Răspundem noi din cînd în cînd.

Singurătate absolută, ce m-aș face fără tine? Cum m-aș descurca fără zîmbetul tău sculptat în ochii uitați, de un albastru ultramarin. Culoarea acestei dimineți. Culoare protectoare, culoare împotriva spaimelor matinale născute din păcate de moarte. Spaimele matinale se nasc din violul zilei asupra nopții și cresc pînă ajung temniceri care îmi interzic să mă plimb liber prin viață. Printr-o viață care să nu fie o închisoare în care deținuții sunt totodată și torționari și călăi și bocitoare la înmormîntările celor pe care-i ucid.
   Ce m-aș face fără sinceritatea ta nesfîrșită, la orizontul căreia apune speranța? Întrebări retorice, bineînțeles.
  Singurătate absolută, fără tine aș fi cu adevărat singur! Căci nu știu singurătate mai dăunătoare, mai plictisitoare și mai deprimantă decît cea petrecută în compania proștilor și a vanitoșilor.

Despre întîrzieri şi întîrziaţi

      Noţiuni ca ”întîrziere”, „prea tîrziu”, „întîrziat” sunt folosite adesea greşit.

De exemplu „ a întîrzia”. Se poate folosi dar numai în situaţia în care momentul T0 (momentul în care se defineşte punctualitatea în conjunctura respectivă) este fixat în funcţie de un eveniment programat voluntar de om a se produce imediat după momentul T0, în momentul T1 şi este cunoscut de cel care este desemnat să îl influenţeze (să îl împiedice, să îl declanşeze, să îl asiste etc). Iar acel eveniment, neinfluenţat, producîndu-se, ar avea un impact semnificativ în primul rînd asupra influenţatorului.

   Concret: o bombă cu timer. Ai întîrziat dacă ai ajuns după ce s-a declanşat iminenţa exploziei sau explozia însăşi. Atunci se poate spune că ai ajuns „prea tîrziu”. Un eveniment cu consecinţe grave s-a produs. Asta în condiţiile în care eşti persoana desemnată să o dezamorseze şi dacă faci parte din comunitatea care va fi sfîrtecată de bombă. Dacă eşti la mii de kilometri depărtare şi afli despre asta de la televizor, nu ai întîrziat. De asemenea, dacă ai toate mijloacele de a dezamorsa bomba, dar nu afli despre ea decît după ce face bum, nu ai aflat „prea tîrziu”. Ai aflat odată cu toată lumea, nu ai fi avut cum să afli mai devreme.

   Cînd vezi la orizont nori de ploaie şi tot amîni să faci rost de o umbrelă şi ajungi murat ca un castravete, poţi spune că te-ai decis „prea tîrziu” să iei o umbrelă de mîner.

  Dar cînd treci pe sub un balcon şi nişte copii zglobii îţi toarnă o găleată de apă în cap, nimeni nu se gîndeşte să spună că ai fost „punctual”, că ai trecut nici o secundă mai devreme sau mai tîrziu pentru a primi stradalul botez.

  Alt exemplu: cînd spui că ai întîrziat la serviciu? Răspuns: cînd acest fapt are consecinţe. De obicei chestia asta nu are consecinţe prea plăcute, de aceea dacă aş fi scris „consecinţe negative” aş fi comis un pleonasm parţial. De ce parţial? Pentru că există şi consecinţe pozitive ale întîrziatului la serviciu, deşi extrem de rare. Gîndiţi-vă la cei care au întîrziat la serviciu pe 11 septembrie la World Trade Center, NY.

  Noţiuni ca ”întîrziere”, „prea tîrziu”, „întîrziat” sunt relative. Depind de situaţie, context, consecinţe, om, epocă, ţară, cultură, inteligenţă.

  Sunt atît de interpretabile, de influenţabile, de demontabile, încît abia mai rezistă ca noţiuni independente.

   Am auzit şi m-a amuzat ideea că în nu ştiu ce ţară africană nici nu există noţiunile astea. De exemplu, cînd doi localnici vor să se întîlnească, îşi dau întîlnire stabilind locul doar şi eventual, ziua. Nu au pretenţia de a stabili un moment absolut precis, de exemplu „cînd soarele va atinge trei suliţi, 2 cuţite şi trei vîrfuri pe cer”. Respectul nu înseamnă să ajungi la timp şi să-i scoţi ochii celuilalt că a întîrziat un minut, ci să aştepţi. Ştii că celălat ştie că trebuie să vină la întîlnire. Poate s-a întîlnit cu un tigru. Poate e constipat. În fine, sunt mii de motive care pot să-l reţină. Dacă tu ai avut noroc şi nu ţi s-a întîmplat nimic în drum spre acea întîlnire, nu înseamnă că eşti punctual. Eşti doar mai norocos.

  Nerespectînd noţiunile legate de „punctualitate” şi întîrziere, aborigenii aceştia respectă viaţa, neprevăzutul şi implicit, misterul şi frumuseţea ei.

   Punînd limite, inventînd reguli împotriva firii, noi ăştia civilizaţii, nu facem decît să ne batem joc de vieţile noastre, să ne stresăm, să ne îmbolnăvim şi să ne trezim într-o bună zi că e prea tîrziu, în general, pentru orice.