ANONIMUL X

Și anonim și ICS, e prea mult! Cînd spui ”domnul X” e clar că vrea să rămînă anonim. Iar dacă e anonim, îi vom spune simplu, ”X”. Anonimul X e un fel de pleonasm. Așa că vom citi titlul de mai sus ”Anonimul zece”.  Pe larg, Festivalul de film independent Anonimul, ediția a zecea. Un anumit festival, un anumit loc, un anumit fel de oameni, un drum. Lucruri suficient de interesante pentru a mă transforma într-un mic Calistrat Hogaș - premergătorul canalelor Discovery, National Geografic, Travel etc- și pentru a vă plictisi cu o cronică  de vacanță. Așadar, parafrazîndu-l pe părintele travel-bloggingului, să pornim nu pe drumuri de munte, ci
 pe drumuri de mare! 

Butucul mic răstoarnă planul mare

   Stătea în fața noastră și rînjea. Ce-mi doresc să vină odată ziua în care am să-i șerg rînjetul ăla sfidător de pe față! Mă uit la Stela, Stela se uită la mine și amîndoi la ea. Mai facem odată calculele. Da, este posibil. Putem merge în concediu. Ea, rînjind cu subînțeles, ne-a dat voie. Cu niște condiții, bineînțeles. Așa e cînd stai în casă cu Criza Financiară, nu faci ce vrei cînd vrei. Pentru orice mizilic trebuie să-i ceri voie.
  Lasă că te arunc eu în stradă într-o zi, să te mănînce maidanezii! N-avea grijă, că n-or să dispară ăștia de pe străzi oricîte legi ar da împotriva lor cîinii ăilalți, din Adăpostul Guvernamental. Maidanezii nu citesc Monitorul Oficial, așa că nu se vor retrage, cuminți, europenește, pe la cuștile lor.
  Pînă atunci, mai strîngem. Din dinți. Cureaua. Niște bani pentru concediu.

Închisoarea de beton

Asta era prin aprilie, cred. Atunci am hotărît că mergem la Sf.Gheorghe să prindem festivalul de film independent Anonimul. Ideea era că Toma voia și trebuia dus la mare (anul trecut n-am mai încăput în grila de vară, din cauza schimbării serviciului), dar cine vrea la mare, mare dilemă are. Unde să te plictisești la soare? La 2 Mai tot fusesem cîțiva ani la rînd, iar altundeva, pe litoralul românesc, nu prea aveam unde merge. Pentru Gura Portiței îți trebuie pregătire specială, cort și o gașcă. La de-alde Corbu, izolări și alte intimități la malul mării nu cunoaștem, nu ne băgăm repet, fără gașcă. Asta cu ”la bulgari sau la greci e mai ieftin” merge așa, ca teorie, seara, la o bere, cînd toleranța auditoriului e maximă și nu mai are nici o importanță ce prostii debitezi. Sau dacă ești atît de limitat, de snob, de manelist, într-un cuvînt, atît de prost încît să pui egal între litoralul românesc și Mamaia. Atunci da, e mai ieftin afară. Și nu numai că e mai ieftin, dar e și mult mai mișto. Cum spuneam, despre 2 Mai am epuizat subiectul. Vama Veche făcînd parte din același subiect. Stațiunile clasice, comuniste, nici nu intrau în discuție, nu din cauza comuniștilor ci din cauza prețurilor, mizeriei, aglomerației și maneliștilor. Fraților, în Saturn, Venus, Neptun și Jupiter e ca pe Marte! Nu există viață inteligentă ci doar urmele unor civilizații dispărute. Nu există aer, ci doar un amestec de gaze otrăvitoare. Iar nivelul de radiații manelistice e mult peste limita suportabilității. Marea?! Care mare?...au înghesuit-o printre tarabe, tonete și terase de prost gust, undeva, într-un colț. Murdară, îmbătrînită, fără viață, Marea Neagră zace printre stabilopozi într-o baltă de acid cocalaric, adică un amestec de pișat românesc și uleiuri diverse. Ulei de motor de la sky-jeturi, de la canal-jeturi și alte deversări hoteliere, cu adevărat ”ultra all inclusive”! În stațiunile astea de colcăiți, Marea a ajuns un fel de animal exotic cu care să-ți faci poze. Un fel de maimuțocămilă bătrînă și jegoasă cu haine caraghioase, moartă de foame, plimbată pe plajele supraaglomerate de diverși ”fotografi  profesioniști”: miniștri ai turismului, ai mediului, în general tunari de sezon. Colorata mîine-i gata! Ce țară colorată avem!
  Pe Anonimul îl știm de cînd s-a născut. Are aceeași vîrstă cu Toma. Am asistat la prima ediție a acestui festival, concomitent cu prima ediție a lui Tomiță la mare. Am hotărît că a venit timpul să se cunoască acum, cînd au mai crescut, bănuind că vor avea multe să-și spună unul altuia. Se va dovedi că am bănuit foarte corect.
 

 Din momentul în care am hotărît să-l duc pe Toma la Sfîntul Gheorghe, în campusul cine-hipioților, la filme independente și concerte alternative, în pustietatea aia superbă, departe de lumea înlănțuită, m-a lovit panica.
  Să nu se întîmple ceva care să-mi scufunde proiectul.
Am rezervat repede o căsuță în campusul Delfinul, să nu se ocupe. Am ochit cu trei luni mai devreme ce echipament de scufundare voi cumpara. Ne-am luat pantaloni de plajă identici, roșii, mie și lui Toma. Am evitat cît am putut să merg cu mașina de teamă să nu o bușesc cumva și să rămîn fără. Cu trenul e foarte dificil de ajuns.
 Cînd la serviciu au început concediile și am fost detașat pe casierie, panica s-a triplat: dacă îmi iese vreo lipsă? Rămîn fără banii de concediu!...Nu mă descurc deloc cu treburi ce presupun îndemînare. Mulți vînzători și-au luat un doctor de cap după ce le-am numărat eu banii în față, au avut nevoie de terapie. Mai ales cei din piață. Băi, ăștia parcă se nasc numărînd bani ! ”Ce-i dom doctor, a leșinat mama? Nu-i nimic, cît ai spus că am? trei kile douăsute? Rămîne așa... mata taie cordonul ombilical cît număr eu onorariul lu matale...ptiu! ...zeci...eci...tri...zeci...aveti aici restul, mai poftiți!”.
  În fine, iată-mă în ziua de dinaintea plecării. Nu pățisem nimic, totul mersese conform planului, ba chiar mai bine, reșisem să pun deoparte ceva mai mulți bani decît estimasem. Eram sănătoși, făceam ultimele cumpărături. Mă relaxasem, nu mai simțeam fiorii ăia de gheață pe șira spinării. Începeam și eu să observ că sunt în concediu, că e august! Sentimentul verii m-a cuprins într-atît încît am schimbat cauciucurile de iarnă ale mașinii cu cele de vară. Un gest un pic deplasat, dacă stai să tegîndești că, imediat, peste 2 luni trebuie să le schimb la loc.
Ultimul lucru de pe lista acelei zile pregătitoare: să spălăm mașina. Toma ne aștepta acasă. Venind din Bucium, de la ai mei, oprim la o spălătorie chiar lîngă spitalul de nebuni. Unde, după 30 de minute, voiam să sar gardul și să îmi petrec concediul. Motivul: mașina nu a mai pornit. Butucul în care învîrți cheia se blocase. Și se pare că era extrem de hotărît de data asta. Toată lumea din spălătorie și-a încercat norocul la butucul cel nebun.Puteam să tai bilete. Veneau băieții de la spălătorie”-Pot să mai încerc odată?” . Inventasem un nou joc de noroc. Spre ghinionul meu. Îl sun pe un bun amic, fost coleg de armată, mare meseriaș într-ale mașinilor. Diagnosticul m-a terminat: Mitsubishi Lancer din 2008? trebuie făcută comandă de alt butuc cu alt rînd de chei, iar apoi trebuie reprogramat computerul de bord să recunoască noile chei. Totul e pe bază de computer, programe, electronică. Durează vreo lună și ceva și costă vreo 12 milioane. În rest ce mai faci? Bine, sănătos? Ai tăi?...
  La ai mei mă gîndeam, mai ales la Toma. El nici nu bănuia ce se întîmplă. Era deja la mare, cu bucuria aia de copil în suflet.
Mai aveam o speranță. O cheie de rezervă. Poate se uzase cheia. Cică asta se întîmplă cel mai frecvent. Stela se dusese să o aducă de acasă, tocmai din celălalt capăt al orașului, eu rămăsesem la mașină. Vine Stela. Sunetele dispar. Îmi aud doar respirația. Simt toate privirile ațintite asupra mea. Deschid portiera, urc pe scaunul șoferului, de ce durează atît? Trag ultima gură de aer. Pentru Toma. Introduc cheia în butuc. Răsucesc. Nimic.

(va urma)

Păsărica blondă

Acțiunea se întîmpla într-o zi de duminică, la baza de agrement Ciric, noul Ciric cum s-ar spune.
New Ciric: the next level of barbecue!
Tocmai ne pregăteam să plecăm, după o după amiază stricată de un accident stupid la minigolf: Toma a descoperit pe calea cea mai grea că nu e bine să stai prea aproape de cineva care tocmai își ia avînt să lovească cu o crosă destul de grea și de dură. Din fericire, nu i-a rămas nici un semn.
Apropo de lovituri la cap, ia priviți ce spectacol dădea în parcare înaripata din filmuleț. Ca o veritabilă blondă: de la oglindă, la geam și înapoi.

Uite la ea, cum, după primul cap, se uită jenată în jur, scrutează parcarea să observe dacă n-a văzut-o cineva.
O altă variantă ar fi ca acea mașină să fi aparținut celor șapte pitici. Un fel de mașină de firmă. Iar această zburătoare, fiind de servici duminică seara, voia să intre pe geam ca în desenul lui Disney, să facă curățenie prin mașină în caz că minerii ăia șapte vor mai lua de pe centură vreo Albă-ca-Zăpada pentru a o exploata ca pe Roșia Montană, prin toate peșterile și puțurile din dotare.Hai-HO, Hai-HO! Gigi, pleacă din Ghencea! Și nu sînt departe de realitate cu această referire becalică, bănuiesc că și prezentatoarele de la sport își mai încuie cheile în mașină și dau cu capul în geam. Nu rîdeți, știu ele ce știu. Așa și-au început cariera. Într-o mașină, în altă mașină, seara, prin parcări. Dînd cu capul ritmic în geamuri și-n parbrize. Așa au înțeles ele, că nu se deschide portiera decît după ce ridică picioarele în sus și dă de cîteva ori cu căpșorul ei frumos în geamul portierei. Dacă e valabil din interior spre exterior, de ce n-ar fi valabil și invers, aaa???...
Posibil că își uitase cheile în mașină. Dar...întrebare: cum și-a luat permisul?!
Sau își satisfăcea dorința ancestrală a pițipoancei și anume aceea de a apărea pe sticlă?...
CIP-CIRIC ! CIP-CIRIC! CIP-CIRIC!...

Sunt pro-Roșia Montană !

Cînd viața devine tot mai dură,

Cînd toți mă bat și toți mă-njură,

Și cînd politicienii doar mint și fură,

Cînd mor copii sfîșiați de mușcătură, 

Sau prin spitale de la o zgîrietură,

Ori, pur și simplu nu au ce să pună-n gură...

Cînd toată presa e o făcătură,

În care toate curvele de pe centură

Sunt azi vedete de anvergură,

Cînd dragostea s-a transformat în ură

De s-a becalizat Biserica fără măsură

Iar băncile străine ne execută la noi în bătătură,

Cînd ne hrănim din hipermarket cu otravă pură

Iar boii nemunciți, cu limuzinele fac arătură

Cînd se fac averi dintr-o bordură

Cînd FMI-ul ne stăpînește c-o factură,

Semnată marinărește, cu dezinvoltură,

Cînd plîngem sincer după dictatură

Și morții Revoluției au fost de umplutură

Căci azi au, tot cei ce-nainte avură

Sunt pro-Roșia Montană și nu vorbesc la băutură !

Vă dau tot aurul pe-o linguriță de cianură !

Noi în anii 2000

  Noi în anii 2000 hrănim cîinii cu copii.
Da.Asta e realitatea. Asta e lumea în care am ajuns nu să trăim, ci să murim.
O lume a indiferenței, a lăcomiei, a orgoliului fără limite. O lume fără oameni. Nu trăim într-o societate de consum. Trăim într-o haită de autoconsum. Goana după bani, lipsa de educație, de cultură, izolarea între pereții gadgeturilor electronice, corporatismul, globalizarea, consumerismul, toată această dezumanizare, sigur că naște monștrii. Ucide.
  În sfîrșit, s-a văzut clar unde am ajuns. Ne mănîncă cîinii. Asta am realizat. Asta e civilizația noastră. Cei mai tari au totul, cei mai slabi și lipsiți de apărare mor în stradă.
  Poate veți spune că asta e natura umană, că nu s-a schimbat nimic de fapt. Că a fost un incident izolat cel cu Ionuț sfîrtecat de cîini. De ce să ne batem capul? Nu ni s-a întîmplat nouă. Sigur, cineva e vinovat și trebuie să plătească, nu putem lăsa lucrurile așa. Nu putem pur și simplu să-l adunăm pe Ionuț de pe jos, bucată cu bucată, ”uite acolo, degețelul ăla...și mai încolo ce e aia? așa, creierașii ăia...și osciorul ăla de la mînuță...așa, am strîns tot? Bun, hai să spălăm și sîngelețul ăsta, dacă ne grăbim, poate ajungem la timp să prindem meciul!”.Sau emisiunea lui Măruță. Sau Acces Direct. Sau știri despre Gigi Becali, sau lacrimile electorale ale animalelor în costume de zeci de mii de euro cărora le-a luat doar trei minute să se documenteze despre incident înainte de a borî la microfon: ”Așea...l-au mîncat maidanezii, mînca-ți-aș...a murit? cum îl cheamă? Ionuț.Bun, bine că n-are un nume dă ăla, dă italian sau spaniol, dă căpșiunar, greu dă pronunțat”.
  Nu se poate. Cineva trebuie să plătească.
Și ne apucăm de treabă. Asta ce înseamnă. Că apărem la TV. Dacă nu apari la TV, nu exiști.Dacă nu exiști, nu poți să faci treabă. Și acolo, la TV, în fața lui Homo Televizorus, începem să răcnim.Să plîngem.Să acuzăm.Să ne dezvinovățim. Să cerem referendumuri, eutanasieri, grațieri, castrări, adăposturi, toate printre  sute de reclame colorate, care ne promit ferm, aproape că se jură pe viața copiilor noștri, că soluția unei vieți fericite și rezolvarea tuturor problemelor constă în a cumpăra o tigaie! Și nici nu e scump. În rate.
  Nu vă mai agitați. Puteți să eutanasiați tot ce mișcă.Puteți să amendați, să demiteți, să pedepsiți, să dați bani familiei îndurerate, puteți să faceți orice. Două lucruri nu puteți face: să îl aduceți pe Ionuț înapoi și să schimbați ceea ce suntem, de fapt. Ceea ce am devenit.
   Măcar pentru o zi ar fi trebuit ca lumea să se oprească în loc. Să se uite în oglindă. Să se îngrozească de ceea ce a ajuns. Fără televizor, doar cerul albastru. Fără reclame. Fără să mai cumpărăm și să vindem, doar să dăruim, măcar un zîmbet. Fără să ne mai gîndim doar la noi înșine. Pur și simplu să ieșim în tăcere, în stradă, să ne privim unii pe alții și să ne amintim că nu suntem hrană pentru cîini. Nici sclavi unii pentru alții.
 Căutați vinovați? TOȚI SUNTEM VINOVAȚI !!! Și vom plăti. Vom plăti prețul suprem. Deja am început.   Căutați o soluție? Da, eutanasierea e singura soluție.
   Eutanasierea monștrilor din noi, a nepăsării, a lăcomiei, a orgoliului, a invidiei, a prostiei, monștrii care așteaptă, flămînzi, următoarea victimă.

 
 

Cinci minute

   Te grăbești? Mai ai doar cinci minute și apoi trebuie să faci altceva decît ceea ce ți-ai dori? Dar mai ai cinci minute.
Cinci minute ca să trăiești. Ca să ridici propriul tău zid împotriva ororilor lumii ce-ți mutilează sufletul. Ca să te gîndești la fericirea celorlalți. Să disperi și să speri. Să păcătuiești și să obții iertarea. Să ierți la rîndul tău. Să-ți fie dor și să ți-l stingi. Să te pierzi și să te regăsești. Eventual, să faci o cafea bună. Sau să spui ceva cuiva care are nevoie de asta. Sau să te lași de fumat. Sau să te apuci de sport. Să trăiești răsăritul. Să realizezi că începe cea mai frumoasă toamnă din viața ta.  Să crezi.
  Uneori viața se schimbă radical într-o singură clipă. Și nu mai apuci să faci nimic din ceea ce ai fi putut face în cinci minute.
  Unde te grăbești? Spre ce? Habar n-ai. Dar oriunde te vei duce și orice ți se va întîmpla, cele cinci minute vor fi cu tine.