Vând pui de caniculă

 

E cald. E o caniculă mai mică. Un pui de caniculă. Dar la fel de enervantă, poate, chiar mai enervantă decât canicula adultă. Canicula adultă zace toată ziua cu ochii întredeschiși, cu limba scoasă, gâfâind greu. E acolo. E aici. E peste tot. E previzibilă. Nu are nici o pretenție atâta timp cât o lași în pace și o hrănești cu transpirație, amețeală, atacuri cerebrale sau infarcturi. N-ai nici o șansă. Trebuie s-o accepți și să te resemnezi. Asta e. În plus, canicula adultă îți dă o serie de drepturi, ca oricine a trecut de majorat. Ai voie să folosești aerul condiționat necondiționat. Ai voie să stai pe terase, la umbră, ce naiba să faci altceva pe căldurile astea. Ai voie să cheltuiești pe ștranduri și piscine. Nu mai trebuie să ieși la plimbare, că e prea cald în timpul zilei. Ai dreptul la o ținută aproape indecentă, în public.
   Puiul de caniculă, deși nu te arde atât de tare, e mult mai enervant. Are chef de joacă. Acum e în spatele blocului, acum e în fața blocului. Acum e pe stradă, acum în mașină. Te ia când nu te aștepți, te lasă, apoi iar te ia. Nici nu poți să te plângi, dar nici să trăiești. Televiziunile stau cu codurile roșii pregătite, doar-doar or scăpa de alergat după știri. Dar până să le dea drumul pe post, s-au stricat. Din cauza căldurii.
   N-am chef de nimic, nu e nimic interesant de trăit, de gândit, de scris, de citit, de văzut, de iubit, de temut, pe o rază egală cu puiul de caniculă în creștere. 
   Arșița, fie ea mare sau mică, dilată, topește, într-un cuvânt afectează pulsul vieții, intensitatea trăirilor, diminuează importanța evenimentelor. Pentru ca o întâmplare să treacă dincolo de nepăsarea caniculară a vieții, să ajungă să afecteze emoțional spectatorii, să-i facă să uite de cele 50 de grade Celsius, trebuie să fie cu adevărat extraordinară. De ce credeți că se aruncă în aer teroriștii arabi? Din cauza căldurii. Credeți că n-au încercat să-și impună ideile și să rămână, în același timp întregi, într-o singură bucată? Nici cămilele nu i-au băgat în seamă.
   N-ai chef de nimic când e cald. Dovadă stau populațiile băștinoase, ăia cu ața-n cur din Africa, Australia și de pe insulele cu apă azurie, plină de echipe care filmează documentare despre rechini. De nu mai au loc, bieții rechini, de ei. Toți acești oameni fără McDonalds, fără smarturi și fără Idioții au talent, au rămas ca vițeii la poarta ”civilizației”, din cauza căldurii. În timp ce nordicii nu știau ce să mai inventeze, ce mobilă, mașini sau electronice să mai perfecționeze, ca să nu le înghețe coa...rnele coifurilor de vikingi, negromanii așteptau, toropiți, să cadă din copac, fructul copt. Au venit albii și i-au luat sclavi. N-au mișcat o pană. Nici o problemă. ”Ia uite, ne-au pus în lanțuri. Ce facem? / Nu știu , e prea cald acum . Mai vedem diseară. Și dacă până mâine, situația persistă, înseamnă că nu trebuie să mai mergem la vânătoare și nici la râu să cărăm apă./ Fratele N`Butu nu a fost pus în lanțuri, era în junglă când au venit albii/ Asta e, nu toată lumea poate fi în lanțuri!”
   Vestea bună e că se mai amână un pic miezul problemei. Week-endul ăsta se anunță ceva activitate atmosferică. Sper să ajungă cîțiva strochișori și pe la noi, în Moldova, să nu mai ia sudul și vestul, ca de obicei, tot ce-i roșu, la cod mă refer. Iar noi, tot cu codul verde, ca fierea. Vorba aia, codul roșu-i frate cu românul!

Am muncit și nopți, am muncit și zile...nu.

 Vi-l amintiți pe bătrânelul din imagine? O apariție meteorică, pe toate canalele de știri, timp de vreo 2 zile, cu ocazia lansării celui de-al treilea copil al Ducesei de Cambridge, featuring Prince William.
      Se numește Tony Appleton (moșu`din poză, nu copchilu`3), iar jobul său este de Town Crier (crainic orășenesc), angajat pentru a răcni neinteligibil, în spații publice, anunțuri de interes extrem de general spre deloc, adică despre care, pe nimeni nu doare, nu ustură și nu jenează undeva. Mai precis, în cur.
    Mișto job. Cîte un eveniment- două, pe an. Îmi imaginez cum discută cu soția, seara, la ceai:
El: - Și cum a fost ziua ta, darling? (Ea îi povestește ceva, el ascultă). Apoi, ea:- Și cum a fost anul tău, darling?...
El: - Nu cine știe ce. Mai vrei ceai?
Ea: - Nu, darling. Tocmai l-am otrăvit. Nimic personal. Doar că ai un job insuportabil de bun.
    Foarte tare, nea Tony. Stai și freci pana de la pălărie. Un eveniment-două pe an, câte un nou-născut la câțiva ani... apropo, Prințul ăsta, William, se cere castrat! Trei copii în interval de...cât ?! Câțiva ani?! Făra ore suplimentare, fără bonusuri de performață?! Da` unde ne trezim aicea, angajat la privat?! Mai lipsește să pună ăia și target. Atâția copii pe an, de anunțat. De unde? Cine să-i facă? Degenerații ăia cu sânge albastru? Nu. Tot omul de jos. O să-i facă nea Tony, ce să facă? Hai să fim serioși, credeți că ar fi prima oară? Că prințese și ducese tot sunt, doar e Anglia, tată! Unul peste alta, cu serviciul nu e de glumit. Mai ales cu brexitul ăsta...trebuie să ții cu proteza de el!
    Lasă, boss, că încă e bine. Să n-ajungi din cauza brexitului, să vii să cauți de lucru prin România. Că s-ar putea să te angajeze Cristi Borcea, să-i anunți noile progenituri, de nici nu o să mai ai timp să mergi, măcar o dată pe zi, acolo unde până și capetele încornonate merg singure!
    God, save the Queen. Are you sure you want to save the Queen? All previous data will be lost.
   

Legenda Sfântului Grătaar

   

Treptat, scade lumina, se-așează spectatorii, încet, urcă cortina. Un bard de la Bruxelles, încă...ciupind din £iră:
” V-am dat bilete gratuite, iar voi le-ați revândut. Oricum, nu ne mai miră.”

Valer stă, de regulă, cu coatele pe masă și cu bărbia rezemată-n palme. Cu capul ușor dat pe spate. E un stil, o atitudine, un trend. Nu foarte răspândit, ce-i drept. Ba chiar de nișă. Nișa asta, unde Valer și-a impus stilul de șezut la masă, se numește Terasa Camelot. Situată undeva, la periferie, Terasa Camelot nu are o clientelă foarte variată, nici un flux deosebit al vânzărilor. Nici cash-flow, mai mult caiet-foi. Practic, cu mici excepții, deservește zilnic, cam același grup de bețivani. Prietenii patronului. Toți trăiesc din ajutoare sociale. Toți stau la masă ca Valer. De aceea s-au autointitulat ”ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri”. Masa fusese pătrată, dar i-au tăiat colțurile și le-au rotunjit, îi deranja un pic, la ridicatul de sub masă.  
    Patronul  se numește Luis Ricardo Osvaldo Arturo de la Afumați. Cele trei prenume, de mare inspirație telenovelistică, au fost dictate de către mama sa, analfabetă, unei asistente medicale, imediat după ce l-a născut. Apoi a dispărut. Numele i l-a dat asistenta care a rămas cu el în brațe. Știa că mă-sa e de la Afumați. Astăzi, nimeni nu-i știe toate prenumele, lumea îi spune simplu, Artur, iar apropiații, Rică, o prescurtare a diminutivului Arturică.
    De vreo două zile, ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri și regele lor, Rică, au o mare dilemă. Un vagabond, zis Berlin (porecla o căpătase în timpul germaniadelor din anii `90), venise din Grecia, de la Muntele Athos, cu o poveste fantastică. Cu mare iscusință, reușise acest Berlin să se strecoare printre niște călugări ce mergeau la Muntele Sfânt pe banii lui Grig Becally. Ajuns acolo, cu cele mai pioase intenții, susținea el, observă că acești călugări, trimișii lui  Becally, se conduceau după învățătura care zice că Dumnezeu îți dă, da` nu-ți bagă în traistă. Așa că, după ce-i mulțumeau lui Dumnezeu prin lungi rugăciuni, ocazie cu care pupau și evaluau icoane și moaște, se ocupau singurei, fără să mai aștepte ajutor, de băgatul în traistă al obiectelor de cult, îndeobște cele din aur sau de argint. Amintiri. Suveniruri pe care le vindeau, apoi, ca să-și plătească excursia. Făceau donații. Către bisericile construite de filecantropul Becally. Dar din dar se face rai. Pentru Rai, 70%, restul pentru ei. Că dacă nu, îi lua dracu`!
      Berlin, ca să nu-l mânie pe Dumnezeu, dar nici pe nea Grig, de care se temea un pic mai tare, s-a orientat spre altceva, mai laic, mai pământean. Dar poate mai valoros decât toate icoanele acelea vechi, la un loc: un grătar sfânt, făcător de minuni. Se zice că, orice ai pune pe grătar, o piatră, un pantof, pământ, bețe, orice, dacă ai credință, și te rogi, se transformă-n cea mai bună carne pe care ți-o dorești. De porc, de vițel, pește, struț, curcan, miel, așa cum te-ai rugat. Originea lui se pierde în negura timpului. Se pare că a fost adus de cei trei magi, cu ocazia nașterii lui Isus. Călătoria fiind lungă, magii au folosit acest grătar binecuvântat pentru a-și asigura prânzul și cina. Micul dejun era inclus.
     De aici, mai departe, povestea lui Berlin, e pur și simplu film de acțiune. Minune Imposibilă, ce mai! Cum s-a legat Berlin cu sfori din turla mânăstirii, cum a coborât și a înșfăcat grătarul, cum a mers cu el în spate pe ziduri, cum a adormit câinii cu parizer de 3,25 lei / 500gr, de nu s-au mai trezit nici azi...cum a făcut el o replică a grătarului Original, la un atelier de pe lângă un cimitir, de făceau ăia acolo gărdulețe de fier forjat și ornamente pentru cele veșnice. Și l-a înlocuit, ca să nu se prindă popii că li s-a furat grătarul-minune. Și nu s-au prins. Ba chiar se aude că face și ăsta ceva minuni. Nu se compară cu primul, dar, dacă există credință și creduli, totul e posibil.
    Problema e că, la întoarcerea în țară, l-a pierdut. Cum poți să pierzi un ditamai grătarul și sfânt pe deasupra?! Simplu. Ca să treacă vama, Berlin l-a ascuns printre bagajele unor turiști, în burta unui autocar. Aveau ăia, de toate acolo: corturi, scaune pliante, șezlonguri, piscine gonflabile, umbrele, bătătoare de covoare cu persane cu tot, sârme de întins rufe, afumătoare, cotețe cu găini, păcănele, mă rog, strictul necesar al românului care pleacă pentru trei zile la o poiană, să frigă o carne. Bietul său grătar avea să treacă neobservat. Planul foarte bun, până la Călugăreni, moment, în care, o gașcă de beizadele - odrasle de regi ai asfaltului, progenituri de deputați - vreo patru mașini, l-au depășit cu 220 km/h, el mergând în urma autocarului, cu 60 km/h, așa cum se merge în localitate. Cu atenția distrasă de sutele de mii de euro, care zburau la joasă altitudine în stânga sa, a luat amendă din dreapta, pentru viteză: 65 km/h în localitate. Autocarul s-a pierdut în zare.
    Se apropia 1 Mai, ziua Internațională a Grătarului. Vrăjiți de povestea lui Berlin, Rică și ai săi, porniră într-o călătorie de self-discover, adică o călătorie în care descoperi noi unghiuri și decoruri pentru selfie-uri. Motivul călătoriei: căutarea și găsirea Sfântului Grătaar. Așa că, traversară la autogară, care era chiar vizavi de Terasa Camelot, găsiră dintr-o privire autocarul, luară Sfântul Grătaar și se întoarseră la Terasa Camelot, totul în mai puțin de 5 minute. Fumul gros, de grătar care lucrează la capacitate maximă, învălui, în scurt timp, întregul Camelot. 
    Văzând de departe fumul alb al Sfântului Grătaar, Berlin își făcu cruce :”Habemus papa! Papa bun, avem mici !”. Și porni spre Camelot. Din cauza unor manifestații de stradă și a unui Jeep parcat pe linia de tramvai, făcu 3 zile până la periferia Bucureștiului. Ajunse pe 1 Mai, seara. Rupt de foame, leșinat de sete. Bău pe nerăsuflate și pe datorie trei halbe de bere, apoi întrebă unde e grătarul. Ca să mănânce și el pe săturate. Cu un ton absolut neutru, Rică îi aruncă peste umăr: ”- L-am vândut la fer vechi”.

      După ce-și reveni și ieși din spital, Berlin se duse direct la Luis Ricardo Osvaldo Arturo de la Afumați, să-i ceară socoteală. Amabil, acesta deschise caietul și îi dădu socoteala: 150 de beri, 25 litri de vin, 5 kile de votcă...rotund, așa, 3000 de euro. Se acceptă plata cash, card bancar sau apartament neipotecat.
    - Nu de socoteala asta ziceam, lasă că asta o discutăm noi, mai târziu..., se eschivă Berlin, ...eu voiam să știu DE CE AȚI VÂNDUT GRĂTAARUL la fer vechi?!
- Pentru că era de fer și era vechi.
     Prim-plan pe fața lui Berlin. Muzica se intensifică, dramatic.
Berlin, patetic: ”- Arturo, bastardo ! He mentido ! Te voy a matar ! (Rică, ticălosule! M-ai mințit! Am să te omor!) . Berlin scoate un pistol și-l îndreaptă spre Rică. Prim-plan cu degetul apăsând pe trăgaci.
     Sfârșitul episodului.
Din episoadele anterioare, foarte pe scurt : Camelor, ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri, Arturo, Berlin, Sfântul Grătaar, fier vechi, pistol.
     Continuare: Berlin îi oferă un foc lui Rică, de la bricheta în formă de pistol, detensionând scena din finalul episodului precedent. Evident, încă așteaptă o explicație. Stăpânul Camelotului trase un fum adânc în plămâni, apoi îl evacuă cu satisfacție, pe căile nazale. Berlin, îndurerat, își prinse capul în palme: ”- De ce?! Era sfințit...Făcea MINUNI! ”
    Arturo se încruntă. Brusc, se ridică în picioare. O clipă ameți, din cauza lipsei de calciu. Dacă aveți lipsă de calciu, să nu vă ridicați brusc, că vă ia cu vertij. Își reveni, scutură scrumul țigaretei și-și rosti monologul de final: 

     - Minuni, zici? Făcea minuni?! Da, făcea!...Am apărut la Canal B1 cu grătarul tău sfințit. A doua zi, frățioare, m-am trezit ca prin minune cu mama care m-a fătat și m-a lăsat fix ca pe-un căcat după care nu tragi apa... a venit panarama cu tot neamul ei de săraci și fomiști...iarăși minune când a venit Garda, Mediul, Sanepidul, Tot Statul de drept plus ăla paralel plus clanurile de interlopi... toți au venit la pomană mână-n mână, ca la Hora Unirii!!! Mai aveam un pic și-o băteam la pelerinaj pe Sfânta Parascheva, înțelegi?! Astea le numești tu, minuni? Cîțiva mici, câteva fleici?! Un amărât de grătar?! Ești complet idiot?! Crezi că mâncarea mai e o problemă, în țara asta, în ziua de azi? Băi tâmpitule, tu știi câte tone de mâncare bună aruncă oamenii și supermarketurile, în fiecare zi? Kilograme întregi! Știi că, din cauza minunatului tău grătar vrăjit, era să ne pierdem ajutoarele sociale?! Da, a venit unul de la primărie, de nu știu unde, un dom` inspector, de i-a văzut pă toți cum le curgea grăsimea pă gușe și-a zis ”ia uite băi, aveți ce mânca, bravo, nu mai aveți probleme! Gata cu ajutoarele...” I-am umplut portbagajele cu cefe de porc, abia l-am rezolvat...Minuni !...Minuni sunt peste tot în ziua de azi, băi, da`ne-am obișnuit noi cu ele! Le considerăm lucruri normale. Da` nu-s!
    Hai să-ți spun eu, care e adevărata minune, cretinule! Minune e că o mulțime de oameni sănătoși primesc moca ajutor de handicapați!... minune e că câțiva fraieri muncește de-i ia naiba, pe doi lei, ca să ne plătească pe noi, ăștia, care stăm pă degeaba pă-n palate cu turnulețe, ori pă-n Casa Poporului,...care-i mai și furăm pă deasupra! Băăăi, oamenii înfăptuiesc miracolele! Din 4 în 4 ani, da` și-n fiecare zi. Iar adevărata Minune, e cât sunt de proști !!!
La mulți ani, de 1 Mai Muncitoresc, Ziua Fraierilor care pentru Noi Muncesc! 

    Încet, se lasă cortina, aplaudă cei 6 spectatori, treptat, se-aprinde lumina. Bardul venit de la Bruxelles încheie, încă ciupind £ira:
 ”Române, nu ești ca Valer. Iar bine nu se face cu de-a sila”.

Cu moartea pe fraieri călcând

    Cu toate că am riscat enorm, plecând cu mașina din localitate, am scăpat cu viață! E drept, că, numai 30 de secunde ne-au despărțit de o moarte violentă. Nu glumesc și nu exagerez. Dacă am fi avut un avans de 30 de secunde (ce înseamnă 30 de secunde la un drum de trei ore?!), astăzi eram și îngropați. Toată familia.

     De Paște, mergem, de regulă, la soacră-mea, la Broșteni. E un ritual sacru pe care-l respectăm cu sfințenie: înjurăm când ne facem bagajele, înjurăm că plecăm târziu, blestemăm traficul, înjurăm când descărcăm bagajele, jurăm să nu ne mai luăm atâtea lucruri data viitoare, iar în final, facem o cruce mare că am ajuns cu bine. Pupăm soacra/mama/bunica, pupăm vecinii și cu sinceră bucurie, pupăm o țuică și niște sărmăluțe de post tocmai state din fiert, alături de niște turte fierbinți, de pe plită.
    Urmează sărbătorile, conform desfășurătorului consacrat de ani de zile: ouă roșii, sarmale, friptură de miel, sarmale, drob, sarmale, salată de BFF (boeuf for friends), sarmale, iar pentru fițoșii-mofturoșii care nu rezistă să mănânce aceeași mâncare de trei ori pe zi, trei zile la rând, se pot servi, la cerere, cartofi mediu prăjiți. Cartofi mediu prăjiți, adică jumătate cruzi, jumătate arși. Făcând o medie, prăjiți. Am zis că avem și sarmale? Ok... Vorba englezului, restul e cozonaci. Și friptură de miel. Care se face înainte de miezul nopții și se servește după slujba de Înviere. Deși mielul are multiple și profunde semnificații religioase, pe ăsta din tavă, slujba de Înviere îl lasă rece. Cu cât e mai lungă slujba, cu atât e mai rece. Mai bine așa, lejer sleit, să nu ne culcăm cu stomacul plin. Gustăm un pic, ne strâmbăm, ne spălăm pe dinți c-o țuică, stingem c-o bere și clătim cu vin - igiena e foarte importantă-  și gata, la nani. Că așa e de sărbători: nu mai știi dacă ai adormit pentru că ai mâncat sau dacă ai mâncat pentru că te-ai trezit din somn. Nici nu mai știm ce sărbătorim.Vorba poporului: ”Cum adică ce sărbătorim de Paște? Noi, de Paște sărbătorim următoarele: prima zi de Paște, a doua zi de Paște, a treia zi de Paște”. Genial!
   

    Ș-am încălecat pe-o terasă, ș-am avut vreme frumoasă! Și am trăit fericiți pînă la adânci sărbători și mai trăim și astăzi, dacă nu ne-a călcat vreun dobitoc cu BMW-ul.
Chiar au fost superbe zilele de Paște,  anul acesta. Poezie! Stăteam seara, la apus, privind spre Călimani, pe gânduri dus. Cu spumă pe buza de sus. Iar când menționez ”Călimani”, nu mă refer la munții de încrețire, ci la berea de descrețire.      Văzând timpul cum trece, un Călimani s-a coborât în halba mea, din draftul său, superior și rece. O dată, și înc-o dată, ziceai că-s Nadia Comăneci, pe nota de plată, la urmă, aveam 10!
     N-ai cum, nu ai nici o șansă: când escaladezi cu ochii și cu sufletul peisajul de pe Neagra, e imposibil să nu declanșezi o avalanșă de poezie! Iar spiritul tău, rănit de frumusețea naturii, agonizează o vreme, îngropat sub un morman de imagini și de senzații pure, autentice. Apoi, ca un Saint Bernard, antrenat să salveze viețile temerarilor halbiniști, apare un chelner dotat, nu cu un butoiaș de coniac, ca faimoasele și blănoasele patrupede, ci cu o bere rece și te salvează. Ba, uneori, și cu un coniac. Depinde de mărimea avalanșei.

Nota 1: Halbinist = alpinist care escaladează muntele cu privirea, ținându-se bine de o halbă de bere, la o terasă aflată la poalele acestuia. 
Nota 2: În limba maghiară, ”Călimani” se traduce ”kelemen”. Iar ”hunor” înseamnă ”hunul”, ceea ce ne dovedește că strămoșii ungurilor stabiliseră încă din vechi timpuri cine și ce munte trebuie să defrișeze.
   
      Minunea a ținut trei zile pline, fără a socoti zilele petrecute, dragă Patrie, pe șosele.

Șoselele tale.

Șosele letale!

 Însă real feel-ul, recreerea resimțită, cum s-ar spune, a fost doar de o zi, așa de repede au trecut sărbătorile pascale. Ca oricare alte zile libere, dealtfel. Iar am încărcat bagajele, iar am pupat tot ceea ce era de pupat, iar am plecat.

     Prima oprire în drum spre casă, a fost chiar înainte de a porni, când am închis portierele și am oprit-o pe soacră-mea din vorbit.

       A doua oprire a fost la Pietrele Doamnei, un loc foarte frumos, unde omul și natura, într-o perfectă armonie, și-au dat șpa..., pardon! și-au dat mâna ca să creeze o locație turistică extraordinară.
      De la intrare, te întâmpină un foarte modern sistem de parking: Vasilică. Vasilică ține loc de barieră, automat de parcare, camere de supraveghere și sistem de monitorizare a numărului de locuri libere. Nu se coboară, nu se ridică, îți ia banii fără frică, îți dă rest la... o adică, nu se sparge nu se strică, parcagiul Vasilică!
     Odată trecut de acest PR Manager (Managerul Parcării de Rahat), dispăreai cu tot cu familie, cu tot cu mașină. Atât de mare era noroiul în spațiul ”amenajat”. Parcarea la Pietrele Doamnei, în această perioadă a anului, e pur și simplu o mare de noroi cleios, din care se ițesc niște selfie-stickuri cu telefoane, amintind tragic de mașinile scufundate,de fraierii care au plătit parcarea, ca niște catarge ale unor corăbii jefuite și scufundate de pirații turismului românesc. Aceste servicii deosebite costă 5 lei. N-am plătit. Din principiu. Am parcat ”în pustiu”, 20m mai la vale, pe beton uscat, la margine de codru verde. Am trecut pe lîngă Vasilică convins că va începe să bipăie. N-a bipăit. Avea senzorul

 prea gros pentru a mai simți ceva.
  
   După noroi, am intrat în zăpadă. Zăpadă sănătoasă, juma` de metru. O chestie foarte mișto: era cald, puteam sta în tricou, dar în același timp, puteam să-mi rup ceva, trăgând o trîntă zdravănă pe zăpada alunecoasă.
    Am bifat și Pietrele Doamne-Ferește și din nou la drum, pe serpentine, prin Pojorâta, Câmpulung, o benzinărie unde am servit o cafeluță, un suc, apoi prin Gura Humorului...vreo 2 sate...apoi tot alea 2 sate, dar în sens invers, din nou Gura Humorului, ne-am întors la benzinărie. De data asta n-am mai luat nici un suc, ci am luat poșeta Stelei, uitată într-un colț, nu pe etajeră ci pe spătarul scaunului. Poșetă din piele, vintage, foarte frumoasă. Nici conținutul nu era de lepădat: toate portofelele noastre, actele de identitate și actele mașinii, permis de conducere, cardurile, tot! Plus Bixtonimul meu. Ni s-ar fi înfundat cu totul.

    Dar ce voiam să vă povestesc, de fapt, că m-am luat cu scrisul și era să uit. Înainte de a intra noi, în Tg.Frumos, era să intre dinspre Tg. Frumos, un dobitoc, în noi.
    Idiotul a ignorat faptul că avea vizibilitate zero, fiind în rampă, a ignorat faptul că lungimea coloanei era formată, nu din 2-3 mașini, ci din 20-25 autovehicule, a apăsat pedala, a intrat în depășire și ne-a apărut în față, pe contrasens, în pantă. Cu vreo 200 km/h. În loc să frâneze, a început să-mi dea flashuri, că adică să rezolv eu situația creată, că am mașină mai mică în rang. Doar n-o să frâneze un BMW în fața unui pârlit de Mitsubishi, nu-i așa?
Am tras dreapta cât am putut, am frânat până la oprire și i-am creat condiții neterminatului să se strecoare printre coloana de pe contrasens și umila mea mașină. Și trece. Și merge mai departe. Nepedepsit, fără nici o consecință. Trece criminalu-n zare, eu mă uit și el dispare.

     După ce a trecut șocul, m-am întrebat: cum ne apărăm noi, oamenii obișnuiți, fără pile, fără bani, fără partid, de chelboșii tatuați, de beizadelele cu muci uscați la nas, de pițipoancele care, înafară de volan și oglinda mașinii, consideră toate celelalte butoane inutile?
     Mi-am dorit să fi avut o cameră video pentru trafic, la mașină. M-aș fi dus cu imaginile direct la Poliție. Dar mi-am revenit repede din visare. Să mă duc, ca să ce?...

     Da, neavortatul ăla, e principalul vinovat. Dar nu e singurul. Maaamă, dar ce rând are după el:
1. Cei care i-au vândut permisul de conducere (nu cred că l-a luat pe bune, tot cu știința șpagologiei aplicate a reușit);
2. Lipsa autostrăzilor. Boul ar fi mers pe banda sa, fără să vin eu pe contrasens, nu ar fi fost depășire de coloană, plus camerele de supraveghere care ar mai descuraja taurii ăștia furioși;
3. Poliția rutieră, care stă la cerșeală în localități, unde, oricum, nu se circulă tare. Dacă v-ar păsa de siguranța traficului un pic mai mult decât de amenzi și șpăguțe, ați sta ÎNAFARA LOCALITĂȚILOR, domnilor milițieni, pe binecunoscute porțiuni de drum care, se transformă prea des, în piste de decolare pentru mașini scumpe, majoritatea lor de proveniență furate, închiriate sau cumpărate din bani furați. Bani furați ilegal, sau bani furați legal;
4. legiuitorii, care emit legi menite să facă viața de criminal, în România, să merite a fi trăită din plin;
5. mama și tata lui, pentru că nu au folosit metode contraceptive și au lăsat slobodă creatura asta, prin lume, să omoare oameni nevinovați;
6. cine vede așa ceva, are posibilittea să înregistreze/fotografieze și nu raportează. Am înțeles că probele video nu mai sunt sau nu vor mai fi admise în instanță? în fine.

    Mai putem face liste cu vinovați. Cu lucruri care ar trebui schimbate. Cu ce vreți voi. Între timp, mor oameni. Nu toată lumea are 30 de secunde. Pentru cineva care și-a adunat familia cu fărașul de pe șosea, nu mai poate schimba nimeni, absolut nimic. Dar pentru cei care, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge în această situație, din aceleași motive, ce facem? Nu facem nimic?!
    Ba da, facem. Modificăm Codul Rutier: Fărașul auto, omologat, obligatoriu!

     


     


  

Hâckărul de la opt

   

   De doișpe ani, de când locuiesc la actuala adresă, nu am avut lacăt la cutia poștală. Cu excepția unei scurte perioade, când am primit cadou, de la un prieten, un lacăt atât de micuț și de finuț, încât ți-era fricuță să bagi cheița în el, de teamă să nu se rupuță. Cum l-am primit așa l-am și prăpădit, scuze prieteni, nu ne mai faceți cadou lacăte, evident, nu le merităm. Nu stau lacătele pe noi. Cred că am fumat și iarba fiarelor în facultate, aia, de deschide orice ferecătură. Cine mai știe...

   Căci nu mare, ci medie ne-a fost mirarea, când ne-am trezit într-o oarecare seară, într-o oarecare doară, că am intrat și noi în rândul lumii: aveam lacăt la cutia poștală. Habemus lacătus! Un lacăt ferm, impasibil ca un soldățel de la palatul Buckingham, străjuind căsuța noastră de mail. Decât lacăt. Cheie, nu. Un lacăt fără cheie, la fel de util ca un soldățel fără pușcă. Toate bune până aici, apreciem gestul, dărnicia, spiritul sărbătorilor. Oamenii sunt lumina. Da, dar lumina e pe factură. Iar factura e în căsuța poștală. Iar mailul de tablă e blocat de un hacker în real reality.Nu tu cheie, nu tu pasword, nimic. Complet nerecunoscători, i-am  umplut frigiderul cu carne (și eram în post!) celui care ne blocase mailul, ca și cum cutia noastră poștală ar fi manufacturată în atelierele cooperativei de producție Yahoomcoop. 

   Deasemenea, nu negăm faptul că există o anumită dinamică a lacătelor de la cutiile poștale, în general. Perfect adevărat, perfect normal. Ce e extraordinar, ieșit din comun, împotriva naturii chiar, la întâmplarea de față, e faptul că, lacătul, în loc să fie și apoi să nu mai fie, inițial n-a fost, după care, a fost, ca-n filmul lui Porumboiu, ”Lăcățel, adjectiv”. Ca să fie foarte clar: lacătele se învechesc foarte repede. Dimineața l-ai cumpărat nou-nouț, seara îl găsești la fier vechi! Niciodată nu se întorc de acolo și mai ales, nu apar din senin. În țara noastră, ăsta e un lucru tare straniu. Te face să te gândești că s-a furat atât de mult, încât s-a dat natura peste cap: acum, când se fură, apar obiecte, nu dispar! Un fel de încălzire globală a climatului de infracționalitate. Inacceptabil!
   Am făcut o excepție, totuși, motivată de faptul că apariția nu a fost completă, lipsind un element-cheie: cheia. Am așteptat câteva zile, cu gândul că poate se rezolvă de la sine. Era păcat să sparg bunătate de chinezărie, nou-nouță. Am mai investigat, am mai întrebat vecinii. Nimic. Înafară de o stranie coincidență.
   Două căsuțe mai la dreapta, observ un lacăt identic. Și la fel de nou. Știam cine stă la acel apartament. Și atunci am văzut, cum se spune, filmul evenimentelor. Am derulat genericul de final pe repede înainte și i-am povestit Stelei ce am dedus că s-a întâmplat. Din nou, am remarcat darul ăsta al ei,de a te face să simți că te ascultă.
   La o zi-două după lansarea teoriei mele, am avut și confirmarea. Întâmplător (sau nu), chiar Stela a avut norocul (sau nu) să meargă în lift cu vecinul al cărui lacăt, identic cu al nostru, îl dăduse în vileag. Uite-așa am aflat și noi ce naiba e vileagul ăsta, de care tot auzim, atunci când citim: cică vine din limba maghiară și înseamnă, pe scurt, adunătură de oameni. Să dai în vileag, înseamnă, într-un sens mai larg, să expui/demaști public ceva sau pe cineva. Revenind.
   Vecinul cu pricina are un obicei. Mai servește un pic, așa, ocazional. Adică bea de rupe. Asta nu-l împiedică să fie, totuși, gospodar. Dacă ”a fi gospodar” ar însemna să pui lacăt la poștă. Ceea ce s-a și întâmplat. N-avem aici spațiu să difuzăm tot filmul, dar vă oferim trailerul:
    S-a hotărât gospodarul nostru, țapăn, să-și pună lacăt la poștă. L-a pus. Însă la cutia mea, nu a lui. A doua zi, s-a dus să vadă cum i-a ieșit lucrarea. Și s-a simțit ca meșterul Manole: ceea ce seara, beat, punea, dimineața, treaz, nu mai găsea. Nu-și mai aducea aminte nici cum arată lacătul, nici ce a făcut, mai exact cu el. Cred că a pus lacăte la juma` de bloc. Ghinionist om. Să tragi numai lacăte necâștigătoare! Dar nu s-a descurajat. A perseverat. Sughița și punea lacăte. ”Hâc!Hâc!Hâc!” , de unde și denumirea de hâckăr. Săracul. L-a părăsit soția. L-a marginalizat societatea. Dar el nu renunțat. Până în ziua în care a reușit. A arătat el, lumii întregi! S-a întors din temnița sa bahică precum contele de Monte Cristo, un om nou, cu un ficat vechi.
  Finalul fericit: Stela l-a întrebat dacă știe ceva despre treaba cu lacătele. Negare. I-a explicat că s-ar putea să fie o coincidență, poate chiar o legătură. Acceptare. Atunci, Stela l-a rugat să încerce cheia de la lacătul lui, poate se potrivește la al nostru. Resemnare și acțiune. Cheia s-a potrivit, omul și-a luat lacătul, Stela și-a luat teancul de felicitări de la furnizorii de utilități, iar eu mi-am luat o sinceră și caldă bere și o spumoasă și rece ”la revedere!”
   Da, le-am inversat ca să mai storc o glumiță, pe final. Mă stărui, poate-poate. Perseverez și eu, ca domnul din poveste.