Leurdacii Liberi

     

      Acum două zile, duminică dis-de-dimineață (pe la 12,00) - o zi de primăvară autentică, cu un soare vesel și un verde crud bubuind de prospețime - auzeam natura cum tropăia pe străzile prăfuite ale orașului și chema cu portavocea, cetățenii, la grătare, bere și plimbare, adică la tot ceea ce ar putea zădărnici într-o singură zi, o pandemie clădită într-un an.

     Animat de toată această izbucnire de sunet și culoare, vibrând la unison cu simfonia naturii, conectat la energia ghiocelară și cipciripitoare a primăverii...zăceam pe canapea, la televizor. În celălalt capăt al sufrageriei, abandonat confortabil în brațele unui fotoliu, Tomafonul (adică ființa simbiotică rezultată din contopirea lui Toma cu telefonul smart), naviga, absent, prin meandrele internetului. Razele ușoare, ale soarelui aflat, încă, în convalescență, mă sâcâiau, intrându-mi în ochi, subminând autoritatea televizorului, ba chiar plesnindu-mă ușor după ceafă, ca niște nuiele care nu vor să te rănească, ci doar să te aducă pe drumul cel bun. Dacă ai fi cal. Sau măgar. Nefiind nici una, nici alta (mă rog, părerile sunt împărțite și aici), am simțit că natura, Universul, așteaptă, de urgență, o explicație solidă a atitudinii mele sfidătoare, total nelalocul ei. Așa că, după o introspecție rapidă, efectuată în procedură de urgență, am lansat în spațiul public dintre mine și Tom, următoarea idee:

- Măi Tomșa, uite, eu, în clipa asta, simt o dorință aprigă,... nu, serios, chiar am chef să fac câteva acțiuni, mai exact trei: să-mi fac ordine în sertarul cu șosete, să merg undeva, în natură și să fac mișcare, sau să montez niște imagini filmate cândva. Problema e că toate trei chestiile se exclud una pe cealaltă, nu se pot face simultan. Dar eu nu mă pot decide cu care să încep. Așa că, rezultanta acestor trei forțe egale, dar de sensuri contrare, care trag de caracterul meu de fer, e zero. Și de asta zac, aici, pe canapea, fără să mă mișc. Poate că ai crede, judecând superficial, după aparențe, că atitudinea mea ar fi dictată de Lene. Dar adevărul e că, dimpotrivă, nu mă pot mișca de prea multă Hărnicie! Înțelegi?...

    Toma râde fără zgomot, dă ochii peste cap, se gândește, ideea pare că l-a surprins un pic, dar se repliază rapid. Își scutură pletele, meditativ și oarecum dezaprobator,  înspre parchet și concluzionează:

- Nu, tata. E lene.

     Și intră înapoi în imersiune, în abisalele internetului. Eu am lăsat prostiile și am plecat, la pădure, cu Stela. Hărnicia a dat roade: am găsit și am cules leurdă. În sfârșit! Nu eram la prima tentativă, ci la a treia. Cu două duminici în urmă, a început pentru noi, aventura culesului de allium ursinum, în denumire populară, usturoiul ursului. Am tot colindat pădurile județului, căutând, fără succes, această plantă, surogat de usturoi. În pas cu vremurile, am dezvoltat chiar și o teorie a conspirației, conform căreia, culegătorii de leurdă pe care i-am văzut din mersul mașinii, în diverse locuri, s-au organizat, de fapt, în secret și s-au întâlnit pe ascuns, în locuri numai de ei știute, unde marfa de care povestim se găsește din belșug. I-am numit Leurdari și am râs de ei, că cică se pun pe burtă la cules, ca să nu-i vadă lumea.  După ce am găsit și noi comoara verde din pădure, ca să ne deosebim de aceștia, ne-am autotintiulat Leurdacii Liberi. Orice am avea de cules, culegem mândri, cu fruntea sus, ca strămoșii noștri. Chiar și în cazuri extreme, în care, tot ca strămoșii noștri, metaforic și ipotetic, am fi în situația de a ne culege dinții de pe jos. Istoria știe de ce.

 

      La întoarcere, savurând aroma discretă a frunzelor de leurdă, răspândită în toată mașina, filozofam, înțelept, în barbă: lenea e un lux, un rafinament pe care puțini știu să îl savureze la adevărata lui valoare, să îi exploreze și să-i exploateze întregul potențial. Dar uite că în viață îți mai trebuie, din când în când și un strop de hărnicie autentică. Căci, așa cum se spune, viața fără hărnicie, e ca mâncarea fără usturoi. Iar dacă n-ai usturoi, ia cu leurdă!

Fără rost

 Prin infinitul ăsta, fără rost,

Îmi caut rostul ca un prost.

De l-am găsit sau de nu l-am găsit,

E, iarăși, o discuție fără rost,

Ce o putem întinde pân-la infinit.

Tot ce contează e c-am fost,

Te-am întâlnit și-am nemurit.

 

Mulțumesc șoferilor care blochează virajul la dreapta!

                      sursa foto:https://www.bigstockphoto.com

Așa se vede o mașină care blocheză virajul la dreapta

       Trebuia neapărat să scriu ceva despre șoferii care încurcă traficul, motivați fiind de egoism, nesimțire și prostie. Până aici a fost, mi-au stricat suficiente dimineți.

        Traficul, nu mai e nevoie s-o spun eu, e definit ca o sursă inepuizabilă de nervi și stress: drumurile proaste, accidentele cu și fără victime, restricțiile de viteză, ziua de luni, copchii teribiliști, Radio Zu, nesimțiții de toate vârstele, care, la intrarea în Podu-Iloaiei, se împing pe banda de rezervă din dreapta și depășesc toată coloana de 5-7 km, cât are, normal, o coloană de mașini pe drumurile din România anului 2021, de se bagă în față, în detrimentul celor care-și așteaptă, corecți, rândul. Precum și multe altele, le știți, le îndurați și voi, zi de zi. Însă, dintre toate, cel mai tare mă enervează șoferii care se depun ca balega-n drum, pe sensul destinat virajului la dreapta. Îmi vine să iau săgetuța aia verde și să le-o înfig în cauciucuri și apoi să le fac o colonoscopie extrem de invazivă, de să le iasă ochii din cap, roșii ca semaforul la care trebuie eu să aștept din cauza lor, când, în mod normal, aș fi putut să-mi văd liniștit de drum. PENTRU CĂ AM VERDE LA DREAPTA!!!

    Ce să le faci? Să te duci la geamul mașinii lor și să-i înjuri? N-are rost să-i înjuri. După 30 de ani de involuție de la Revoluție, sunt obișnuiți cu un astfel de limbaj, cu o astfel de atitudine. Se hrănesc cu ură, violență, nesimțire, televiziune și manele. Așa au apărut vestele antiglonț din piele: se fac din  obrazul gros al românului de tip nou. Pentru ei, comunicarea, dialogul, nu sunt altceva decât niște aligatori mutanți, născuți și crescuți în canalizarea plină de dejecții verbale a reality-șoșourilor. Să le bați obrazul pentru un gest de nesimțire crasă, e ca și cum ai da cu ”măzăriche” de capră în groapa cu bălegar a satului, ca s-o murdărești.

     Să fie clar: a ține pe loc, în trafic -un trafic și așa imposibil- câteva zeci de oameni care se grăbesc la serviciu, sau au urgențe care depind de fiecare secundă ce trece, indiferent de motiv, e un gest la fel de grobian și reprobabil ca flatulatul în biserică, sau mai rău, ca făcutul nevoilor mici și mari, într-o piscină publică. Așa ar trebui privită atitudinea asta, cam pe acolo e. Pur și simplu le furi lor din timp pentru a câștiga tu câteva minute. E și furt, pe lângă sfidare, bătaie de joc și nevoi personale manifestate public, exact ca cele descrise mai sus.

      Și totuși, ce e de făcut? Nu știu. Nu poți să-i omori, nu poți să-i castrezi, nu poți să-i deportezi. În fine, ai putea să-i vaccinezi cu Asta Zevzeca și să aștepți. Sau ai putea să-i șoșoachezi, ca să nu se mai păzească de virus și să crape. Dar toate astea ar dura prea mult, plus că pot exista și victime colaterale. 

      Așa că mă gândesc, mai degrabă, să le mulțumesc. Să le mulțumesc că, totuși, nu se urcă cu mașina pe trotuar, ca să ajungă unde au de ajuns, cu orice preț. Să le mulțumesc pentru faptul că, deși nu au nici cel mai elementar respect pentru reguli, găsesc totuși, în adâncul ființei lor cu sânge cald care se înmulțește necontrolat prin pui vii, resursele necesare pentru a avea răbdare să aștepte lumina verde a semaforului. Să le fiu recunoscător că nu intră cu mașina în magazine. Că nu-și duc odraslele până la banca din clasă, cu tancul. Nu mai spun de faptul, că, așa, dobitoci și egoiști cum sunt dumnealor, totuși, nu parchează în mijlocul intersecției sau pe pista avionului! Cu mici excepții, pe la Constanța... Iar când parchează la supermarket, nu blochează mai mult de 2-3 mașini. Sau nu ocupă mai mult de 2 locuri destinate persoanelor cu dizabilități. Avem atât de multe lucruri pentru care să le fim recunoscători neterminaților ăstora! 

      Uite, parcă nu mai sunt atât de nervos. Ba, pe undeva, canaliile astea mi-au devenit chiar antipatice. O spun ca pe ceva pozitiv: înainte de autoexorcizarea asta prin scris, îi uram de-a dreptul. Acum, le găsesc circumstanțe atenuante. Au și ei problemele lor. Natura n-a putut fi la fel de darnică cu toată lumea. Asta e. Ar trebui recunoscuți și ei ca persoane cu nevoi speciale și tratați ca atare: locuri de parcare speciale pentru dobitoci, locuri pentru nesimțiți în mijloacele de transport în comun etc. Ar trebui să-i tratăm așa cum merită. Pentru că, dacă, în continuare, vom considera normal să-i suflăm măgarului în cur ca să nu ne lovească cu copitele, atunci, pe bună dreptate, ne vor trata și ei, exact așa cum merităm!

Versuri puse la zid

 

Sursa:Agnieszka Antczak în Banksy

Tu, între noi, ai ridicat o zidă,

Dar îi lipsea o cărămidă...

Eu, dintre noi, am dărâmat un zid

Și-am completat în zida ta, un cărămid.

Cei șapte pitici pe creier

sursa:KMACK TIME. 3 iul. 2014

     Obișnuiesc să am, la capul patului, un scăunel    pe    care pun chestii, înainte de a adormi. Nu râdeți, știu la ce vă gândiți. Nu din alea. Chestii pe care le folosesc pentru a adormi. E foarte util, pentru că adorm de 5-6 ori pe noapte. Scăunelul ăla e aproape la fel de important, pentru somn, ca și patul. Cu ceva  vreme în urmă, aveam și eu, ca toți oamenii, o   noptieră. Însă, pe parcurs, noptiera aia și-a făcut treaba atât de bine și s-a umplut de atâtea prostii pe care nu mă îndur să le arunc, încât a fost promovată la rangul de dulăpior. Însă, pe postul de dulăpior, era chiar dulăpiorul. Noroc că, dulăpiorul, la rândul lui, dând dovadă de seriozitate și perseverență, s-a umplut până la refuz cu alte lucruri pe care nu le-am folosit niciodată în ultimii 15 ani, dar de care nu mă pot lipsi. Așa că  mi-a fost ușor să-l promovez și pe dumnealui la rangul de soldățel, eliberând astfel, poziția de dulăpior. L-aș fi promovat ”soldat”, însă soldatul, ca piesă de mobilier, e un dulap îngust și înalt, cu rafturi.  Dulăpiorul, fiind minion și deja obișnuit cu numele diminutivat, a acceptat titlul de soldățel. În plus, l-am pus lângă servantă, visul lui dintotdeauna. Și lăsați, că nici servantei nu-i displace, am văzut eu. 

     După ce am refăcut organigrama, iată că revin la cel mai nou angajat, bodyguardul care îmi vegheză visele, scăunelul. Cum spuneam, ca să nu mă mai ridic din pat, riscând să-mi sară somnul, pun pe scăunel acele mici nimicuri trebuincioase omului la dormit: ochelarii, telecomanda, căștile, un pistol cu butoiaș și telefonul. Sub scăunel, o sticlă cu apă. Când îmi sare somnul, pun ochelarii, căștile, iau telecomanda, butonez, aștept somnul. Dacă mi-e sete beau și niște apă. Vă întrebați, cu siguranță, când vine rândul pistolului cu butoiaș. După cum ați intuit deja, pistolul îl folosesc, nu atunci când îmi sare somnul, ci în momentele cele mai grele și mai dulci ale somnolenței, atunci când adorm mai gingaș și mai profund decât un prunc și anume, atunci când trebuie să mă trezesc! Butoiașul conține un singur glonț, practic joc ruleta rusească cu mine însumi, miza fiind datul jos din pat. Viu. Lunea dimineață pun în butoiaș trei gloanțe. Ce frumoasă e viața, lunea dimineața!

    Așa de mult îmi place să merg la muncă, încât numai sub amenințarea cu moartea mă mai ridic din pat! Pistolul e doar o metaforă. De fapt, nu-i mare șmecherie, doar înlocuiesc o moarte rapidă cu o moarte lentă. Ca mulți alții, de altfel. Ca foarte, foarte mulți alții. Ca toți ceilalți aș spune, dar m-aș înșela enorm. Cică nu toată lumea merge la serviciu ca la eșafod. Gândiți-vă la cei 7 pitici ai Albei-ca-Zăpada. E cel mai nefiresc și revoltător lucru pe care l-am auzit vreodată: să mergi la serviciu, cântând de bucurie. Ce tâmpenie! AIHO-AIHO! Și nu la orice serviciu! În minăăă!!!  Nici dacă minau bitcoin și tot nu...Oricum, ceva e serios în neregulă cu piticii ăia. Eu cred că se drogau. Făceau trafic de droguri. Iar ”piticii” era doar o poreclă, sau poate asta era denumirea bandei lor, Clanul Piticilor. Făceau și trafic de persoane, normal. Doar nu vă imaginați că Albă ca Făina stătea cu șapte mineri murdari și transpirați, de plăcere?! Altfel nu-mi explic. Și numele ei e suspect.  Albă ca ce?! Să fim serioși: ca zăpada? De câte ori a nins în basmul ăsta? Exact. Zero.

     Iar faza cu mușcatul din mărul otrăvit s-o spui lui Mutu. Că și el se pricepe la basme de astea, unde ninge mult. Aia a fost supradoză, clar! Gagica a intrat în comă, nu în somnul iubirii. Dacă citești printre rânduri, se leagă lucrurile. La ce să te aștepți de la o tipă care, dimineața, la prima oră, în loc să caște și să înjure cu ochii lipiți de somn (gândiți-vă numai ce rând era la baie, dimineața, în casa aceea), o apucă cântatul și dansatul, în timp ce vede cum ”păsărele colorate și animalele pufoase ale pădurii” o ajută la treabă?!...AIHO-AIHO, Alo, Alooo! Unde mă duci, basmule?! La urgențe, domnule, nain-oan-oan, sau cum se traduce în românește, 112. Și uite așa a venit, nu prințul cel frumos, ci un doctor plătit de cartel, care, în loc de sărut, i-a făcut o injecție cu adrenalină, pentru că, de la un simplu pupic, oricât de tare i-ar fi mirosit gura ”prințului” a tacos cu usturoi, nu s-ar fi trezit (h)eroina din poveste. Bine fac ăștia că au interzis basmele astea incorecte politic și înlocuiesc personajele clasice cu persoane de culoare sau LGBTQACDEFGHIJ(...), în rolurile principale, e mai veridic. Ce tot atâta Aiho-Aiho, când situația e maro?