Singurătatea cartofului prăjit, căzut între aragaz și perete

        Când faci cartofi prăjiți, nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar mai sare câte unul, pe jos sau după aragaz. Pe ăia care aterizează în locuri ușor accesibile, îi pescuiesc pe loc și-i arunc la gunoi. Dacă, însă, dispar în locuri la care accesul presupune eforturi suplimentare, amân recuperarea lor. N-o anulez. Doar o amân. Apoi uit. E simplu.

 

      

Petrică, în sinea lui, se considera deosebit de toți ceilalți. Unic, special, predestinat să descopere secretul cel mai important, secretul nemuririi. În realitate, Petrică era un cartof obișnuit, ca toți cartofii. Crescut pe câmp. Unul dintre cei 150 de mii de cartofi obținuți la hectar de un producător român, obișnuit, ca toți producătorii români. Câț or mai fi și aceștia. Poate că alta ar fi fost soarta lui, dacă ar fi crescut într-o grădină particulară, la țară, undeva. Și condițiile ar fi fost altele, mai bune: apă curată, pământ afânat, potasiu și bălegar pe săturate, adică îngrășamânt de ăla adevărat, 100% bio, nu căcaturile astea chimice pe care se bazează agricultura macro-megaperformantă!

       Însă, faptul că a apărut pe lume ca parte a producției de masă, avea să-l urmărească toată viața. Practic, avea să-i definească existența: o viață comună, prestabilită, o viață în ritm constant, pe bandă rulantă, dintr-un ambalaj în altul, până când, obosit, terminat fizic și psihic, va ajunge, desigur, o legumă. Apoi, o temperatură foarte scăzută sau una foarte ridicată, vor fi ultimul lucru pe care-l va mai simți înainte de marea dispariție. Asta dacă nu cumva va deveni furaj pentru animale. Sau donator anonim de amidon. Nu-și făcea iluzii și nici nu visa, ca alții, să ajungă food-model și să pozeze pentru McDonald`s, KFC, eventual pentru Cartuf, dar nici nu dispera. El, visa. Ce visează un cartof, când visează?...Desigur, la nemurire!

 

sursa: aici

      Își amintea cu drag de perioada subterană, când singura grijă pe lumea asta, era să absoarbă cât mai mulți nutrienți și să asculte zgomotele Pământului, care-i șopteau că e unic și special. A avut o copilărie normală, a primit cam aceleași îngrășăminte chimice și irigații pe care le primesc toți cartofiorii din România. S-a uitat la TOY STORY, eroul tuturor cartofiorilor fiind, bineînțeles, Mr. Potato Head.

        A avut cam toate bolile copilăriei, gândaci de Colorado, mana cartofului, până și vărsat de brună, sau, cum se mai zice științific, alternarioză. A scăpat cu bine și a părăsit plantația natală, deoarece i-a venit timpul să fie recoltat.

        După recoltare, a nimerit la un depozit cam periferic, unde a urmat ciclul primar și gimnazial de depozitare. N-a prea avut de ales, depozitatul era obligatoriu. Un cartof dulce, zicea, odată, citez: ”Depozit, cimitir al tinereții mele”. O perioadă cu bune și rele, de unde a ieșit mult mai copt decât a intrat. A fost timpul punctelor negre și al mustăților mijite. A luat-o pe coajă de la cartofii mai mari, dar mai mult l-au durut loviturile unei cartofele roz, cu coaja atât de subțire încât i se vedeau toate formele, pe dedesubt. De fapt, una singură. Forma aia, de cartof.

         A cunoscut și mulți cartofi de treabă, cu care mai polenizează și astăzi, dacă nu s-or fi reintegrat în natură, între timp. I-a plăcut istoria, mai ales partea în care au venit stră-strămoșii lui, din Anzi, tocmai din America de Sud, cum au fost prigoniți cartofii mov și cum a apărut mișcarea ”Purple Potatoes Matter”. A urât chimia, poate și din cauza profei, Monica Potatoiu, o adevărată barabulă.

 

        Însă întâlnirea vieții lui, a fost cu legendarul Tuberculiade, un cartof dintr-un soi extrem de rar, demult dispărut, Soiul Alb. Unii spuneau că Tuberculiade s-ar trage direct din cartofii originari, azteci sau mayași, fiind ultimul din soiul său. El stăpânea și practica niște tehnici speciale de concentrare, interzise din cauza forței pe care o putea dobândi cel ce le pune în aplicare. Petrică a petrecut o noapte întreagă cu Tuberculiade, într-o găleată părăsită din depozit, noapte ce a devenit cel mai adânc și ascuns secret al existenței sale. 

       A terminat depozitul printre primii. Cu toate astea, n-a mers mai departe, a preferat să ia viața în piept și a intrat în producție, mai exact în comerțul alimentar. Și mai exact, a ajuns pe tarabă în Piața Alexandru. N-a stat mult nici acolo. Nu i-a plăcut în piață. Toată lumea mințea cu nerușinare. Tot usturoiul era de Copalău, toți pepenii creșteau la Dăbuleni și nici o roșie nu era roșie, erau ba negre, ba galbene ori verzi, în cel mai bun caz erau roz, însă nu se mai numeau roșii, ci inimă-de-bou. El însuși și ai lui, cică ar fi fost cartofi de grădină, din județul Covasna. În viața lui nu fusese în județul Covasna! Cât despre grădină și bio...să fim serioși! La câte îngrășăminte chimice și pesticide a păpat ca să crească mare, a ajuns să fie doar un pic mai natural decât o asistentă de televiziune, gen.

       Astfel se face că, atunci când a avut prima ocazie, a părăsit taraba și s-a rostogolit în sacoșa unei doamne. Mult mai bine. Făcea parte acum, dintr-o elită de câțiva cartofi aleși. Aleși de doamna, cu mâna, unul câte unul. Legănându-se relaxat, în sacoșă, ca într-un hamac, se îndrepta spre marea întâlnire cu destinul său, nemurirea. Sau nu. Momentul în care a început să aibă suspiciuni și îndoieli în legătură cu viitorul, a venit la scurt timp după ce, duduia în chestiune, și-a luat nepoțelul de la școală. Mai exact, atunci când alintătura a fost pus să aleagă: ”- Ce vrei să-ți facă bunica la prânzic, pireuț sau cartofei prăjiți?”. 

      Cartoful nu simte când îl tai. Iar părțile componente, acele ”paie” rezultate după tăiere, nu au  conștiință individuală, proprie. Cu alte cuvinte, poți felia un cartof, dar nu și conștiința acestuia. Chiar și cea mai mică părticică desprinsă dintr-un cartof, reprezintă, în continuare, cartoful însuși. Acestea fiind precizate, trebuie spus că Petrică, a descoperit, în final, nemurirea. Chiar dacă nu tot Petricul, ci numai o feliuță din el, dar, așa cum spuneam, asta nu are nici o importanță. Iată, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile: nepoțelul a ales, pentru prânzic, cartofeii prăjiți. Bunicuța a ales din sacoșică câțiva potatoși, printre care și pe Petrică. I-a spălat, i-a curățat, i-a tăiat. I-a pus la prăjit. Însă, atunci când i-a scos din tigaia cu ulei încins, Petrică a pus în aplicare ceea ce l-a învățat Tuberculiade, bătrânul cartof alb: s-a răsucit, s-a învârtit, a zvâcnit și a sărit dincolo de marginea tigăii, dincolo de marginea aragazului, într-un întuneric fără întoarcere, în spațiul extrem de îngust dintre aragaz și perete, pe unde nici timpul nu încape ca să treacă. Și acolo a rămas suspendat, căci rareori aragazul este mutat din locul său. Era musai să fie prăjit, altfel, în timp, ar fi putrezit. Au mai încercat și ceilalți să scape de uleiul încins și au sărit pe jos, dar au fost observați și dați la gunoi.  

    ” - Ce e nemurirea, Petrică? E chiar o existență nesfârșită? Dar ce rost are să exiști la infinit, dacă nu conștientizezi acest lucru? Atunci, poate fi nemurirea doar absența noțiunii de moarte? Este posibil ca o ființă trecătoare, cu început și sfârșit să fie pentru o vreme, nemuritoare, doar pentru că nu știe, că într-o zi, va muri? Dar, în acest caz, ce valoare mai are nemurirea? Dar viața? viața veșnică...ce valoare are viața veșnică, Petrică? Ăsta-i paradoxul: ca muritor, nu poți înțelege ce e nemurirea. Iar ca nemuritor, și mai puțin. Dar dacă îți începi existența ca muritor și apoi, pe parcurs, devii nemuritor...atunci vei înțelege, îți vei afla răspunsul. Însă ține cont de un lucru: cu răspunsul ăla va trebui să trăiești pentru totdeauna! Indiferent care va fi acesta. Pentru totdeauna.” ...

       Petrică își aduce aminte această ultimă discuție cu Tuberculiade, de parcă a fost ieri. Acum are tot timpul din lume să își aducă aminte lucruri din trecut. Însă nu are suficient trecut pentru cât timp de aduceri aminte îl așteaptă. Răspunsuri? Are toate răspunsurile. Știe ce e nemurirea. Știe ce e geniul. Geniul duce la nemurire. Iar nemurirea, la singurătate. Dar nu știi ce e aia singurătate, nici nu bănuiești, până când n-ai simțit singurătatea cartofului prăjit, căzut între aragaz și perete. 

       

       Când faci cartofi prăjiți, nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar uneori, te gândești la cât de mult le plac copiilor cartofii prăjiți. Geniile, sau nemurirea, nu prea.

        

                                             

 

Leurdacii Liberi

     

      Acum două zile, duminică dis-de-dimineață (pe la 12,00) - o zi de primăvară autentică, cu un soare vesel și un verde crud bubuind de prospețime - auzeam natura cum tropăia pe străzile prăfuite ale orașului și chema cu portavocea, cetățenii, la grătare, bere și plimbare, adică la tot ceea ce ar putea zădărnici într-o singură zi, o pandemie clădită într-un an.

     Animat de toată această izbucnire de sunet și culoare, vibrând la unison cu simfonia naturii, conectat la energia ghiocelară și cipciripitoare a primăverii...zăceam pe canapea, la televizor. În celălalt capăt al sufrageriei, abandonat confortabil în brațele unui fotoliu, Tomafonul (adică ființa simbiotică rezultată din contopirea lui Toma cu telefonul smart), naviga, absent, prin meandrele internetului. Razele ușoare, ale soarelui aflat, încă, în convalescență, mă sâcâiau, intrându-mi în ochi, subminând autoritatea televizorului, ba chiar plesnindu-mă ușor după ceafă, ca niște nuiele care nu vor să te rănească, ci doar să te aducă pe drumul cel bun. Dacă ai fi cal. Sau măgar. Nefiind nici una, nici alta (mă rog, părerile sunt împărțite și aici), am simțit că natura, Universul, așteaptă, de urgență, o explicație solidă a atitudinii mele sfidătoare, total nelalocul ei. Așa că, după o introspecție rapidă, efectuată în procedură de urgență, am lansat în spațiul public dintre mine și Tom, următoarea idee:

- Măi Tomșa, uite, eu, în clipa asta, simt o dorință aprigă,... nu, serios, chiar am chef să fac câteva acțiuni, mai exact trei: să-mi fac ordine în sertarul cu șosete, să merg undeva, în natură și să fac mișcare, sau să montez niște imagini filmate cândva. Problema e că toate trei chestiile se exclud una pe cealaltă, nu se pot face simultan. Dar eu nu mă pot decide cu care să încep. Așa că, rezultanta acestor trei forțe egale, dar de sensuri contrare, care trag de caracterul meu de fer, e zero. Și de asta zac, aici, pe canapea, fără să mă mișc. Poate că ai crede, judecând superficial, după aparențe, că atitudinea mea ar fi dictată de Lene. Dar adevărul e că, dimpotrivă, nu mă pot mișca de prea multă Hărnicie! Înțelegi?...

    Toma râde fără zgomot, dă ochii peste cap, se gândește, ideea pare că l-a surprins un pic, dar se repliază rapid. Își scutură pletele, meditativ și oarecum dezaprobator,  înspre parchet și concluzionează:

- Nu, tata. E lene.

     Și intră înapoi în imersiune, în abisalele internetului. Eu am lăsat prostiile și am plecat, la pădure, cu Stela. Hărnicia a dat roade: am găsit și am cules leurdă. În sfârșit! Nu eram la prima tentativă, ci la a treia. Cu două duminici în urmă, a început pentru noi, aventura culesului de allium ursinum, în denumire populară, usturoiul ursului. Am tot colindat pădurile județului, căutând, fără succes, această plantă, surogat de usturoi. În pas cu vremurile, am dezvoltat chiar și o teorie a conspirației, conform căreia, culegătorii de leurdă pe care i-am văzut din mersul mașinii, în diverse locuri, s-au organizat, de fapt, în secret și s-au întâlnit pe ascuns, în locuri numai de ei știute, unde marfa de care povestim se găsește din belșug. I-am numit Leurdari și am râs de ei, că cică se pun pe burtă la cules, ca să nu-i vadă lumea.  După ce am găsit și noi comoara verde din pădure, ca să ne deosebim de aceștia, ne-am autotintiulat Leurdacii Liberi. Orice am avea de cules, culegem mândri, cu fruntea sus, ca strămoșii noștri. Chiar și în cazuri extreme, în care, tot ca strămoșii noștri, metaforic și ipotetic, am fi în situația de a ne culege dinții de pe jos. Istoria știe de ce.

 

      La întoarcere, savurând aroma discretă a frunzelor de leurdă, răspândită în toată mașina, filozofam, înțelept, în barbă: lenea e un lux, un rafinament pe care puțini știu să îl savureze la adevărata lui valoare, să îi exploreze și să-i exploateze întregul potențial. Dar uite că în viață îți mai trebuie, din când în când și un strop de hărnicie autentică. Căci, așa cum se spune, viața fără hărnicie, e ca mâncarea fără usturoi. Iar dacă n-ai usturoi, ia cu leurdă!

Fără rost

 Prin infinitul ăsta, fără rost,

Îmi caut rostul ca un prost.

De l-am găsit sau de nu l-am găsit,

E, iarăși, o discuție fără rost,

Ce o putem întinde pân-la infinit.

Tot ce contează e c-am fost,

Te-am întâlnit și-am nemurit.

 

Mulțumesc șoferilor care blochează virajul la dreapta!

                      sursa foto:https://www.bigstockphoto.com

Așa se vede o mașină care blocheză virajul la dreapta

       Trebuia neapărat să scriu ceva despre șoferii care încurcă traficul, motivați fiind de egoism, nesimțire și prostie. Până aici a fost, mi-au stricat suficiente dimineți.

        Traficul, nu mai e nevoie s-o spun eu, e definit ca o sursă inepuizabilă de nervi și stress: drumurile proaste, accidentele cu și fără victime, restricțiile de viteză, ziua de luni, copchii teribiliști, Radio Zu, nesimțiții de toate vârstele, care, la intrarea în Podu-Iloaiei, se împing pe banda de rezervă din dreapta și depășesc toată coloana de 5-7 km, cât are, normal, o coloană de mașini pe drumurile din România anului 2021, de se bagă în față, în detrimentul celor care-și așteaptă, corecți, rândul. Precum și multe altele, le știți, le îndurați și voi, zi de zi. Însă, dintre toate, cel mai tare mă enervează șoferii care se depun ca balega-n drum, pe sensul destinat virajului la dreapta. Îmi vine să iau săgetuța aia verde și să le-o înfig în cauciucuri și apoi să le fac o colonoscopie extrem de invazivă, de să le iasă ochii din cap, roșii ca semaforul la care trebuie eu să aștept din cauza lor, când, în mod normal, aș fi putut să-mi văd liniștit de drum. PENTRU CĂ AM VERDE LA DREAPTA!!!

    Ce să le faci? Să te duci la geamul mașinii lor și să-i înjuri? N-are rost să-i înjuri. După 30 de ani de involuție de la Revoluție, sunt obișnuiți cu un astfel de limbaj, cu o astfel de atitudine. Se hrănesc cu ură, violență, nesimțire, televiziune și manele. Așa au apărut vestele antiglonț din piele: se fac din  obrazul gros al românului de tip nou. Pentru ei, comunicarea, dialogul, nu sunt altceva decât niște aligatori mutanți, născuți și crescuți în canalizarea plină de dejecții verbale a reality-șoșourilor. Să le bați obrazul pentru un gest de nesimțire crasă, e ca și cum ai da cu ”măzăriche” de capră în groapa cu bălegar a satului, ca s-o murdărești.

     Să fie clar: a ține pe loc, în trafic -un trafic și așa imposibil- câteva zeci de oameni care se grăbesc la serviciu, sau au urgențe care depind de fiecare secundă ce trece, indiferent de motiv, e un gest la fel de grobian și reprobabil ca flatulatul în biserică, sau mai rău, ca făcutul nevoilor mici și mari, într-o piscină publică. Așa ar trebui privită atitudinea asta, cam pe acolo e. Pur și simplu le furi lor din timp pentru a câștiga tu câteva minute. E și furt, pe lângă sfidare, bătaie de joc și nevoi personale manifestate public, exact ca cele descrise mai sus.

      Și totuși, ce e de făcut? Nu știu. Nu poți să-i omori, nu poți să-i castrezi, nu poți să-i deportezi. În fine, ai putea să-i vaccinezi cu Asta Zevzeca și să aștepți. Sau ai putea să-i șoșoachezi, ca să nu se mai păzească de virus și să crape. Dar toate astea ar dura prea mult, plus că pot exista și victime colaterale. 

      Așa că mă gândesc, mai degrabă, să le mulțumesc. Să le mulțumesc că, totuși, nu se urcă cu mașina pe trotuar, ca să ajungă unde au de ajuns, cu orice preț. Să le mulțumesc pentru faptul că, deși nu au nici cel mai elementar respect pentru reguli, găsesc totuși, în adâncul ființei lor cu sânge cald care se înmulțește necontrolat prin pui vii, resursele necesare pentru a avea răbdare să aștepte lumina verde a semaforului. Să le fiu recunoscător că nu intră cu mașina în magazine. Că nu-și duc odraslele până la banca din clasă, cu tancul. Nu mai spun de faptul, că, așa, dobitoci și egoiști cum sunt dumnealor, totuși, nu parchează în mijlocul intersecției sau pe pista avionului! Cu mici excepții, pe la Constanța... Iar când parchează la supermarket, nu blochează mai mult de 2-3 mașini. Sau nu ocupă mai mult de 2 locuri destinate persoanelor cu dizabilități. Avem atât de multe lucruri pentru care să le fim recunoscători neterminaților ăstora! 

      Uite, parcă nu mai sunt atât de nervos. Ba, pe undeva, canaliile astea mi-au devenit chiar antipatice. O spun ca pe ceva pozitiv: înainte de autoexorcizarea asta prin scris, îi uram de-a dreptul. Acum, le găsesc circumstanțe atenuante. Au și ei problemele lor. Natura n-a putut fi la fel de darnică cu toată lumea. Asta e. Ar trebui recunoscuți și ei ca persoane cu nevoi speciale și tratați ca atare: locuri de parcare speciale pentru dobitoci, locuri pentru nesimțiți în mijloacele de transport în comun etc. Ar trebui să-i tratăm așa cum merită. Pentru că, dacă, în continuare, vom considera normal să-i suflăm măgarului în cur ca să nu ne lovească cu copitele, atunci, pe bună dreptate, ne vor trata și ei, exact așa cum merităm!

Versuri puse la zid

 

Sursa:Agnieszka Antczak în Banksy

Tu, între noi, ai ridicat o zidă,

Dar îi lipsea o cărămidă...

Eu, dintre noi, am dărâmat un zid

Și-am completat în zida ta, un cărămid.